Skip to main content

Full text of "Arhimanditul Ioanichie Balan-Patericul romanesc"

See other formats









Arhimandrit IOANIGHIE BĂLAN 






#2% 






PATERICUL 






ROMÂNESC 






G M/ S> 


i " 




• 











Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN 







PATERICUL 
ROMÂNESC 



CE CUPRINDE VIAŢA ŞI CUVINTELE 

UNOR SFINŢI ŞI CUVIOŞI PĂRINŢI 

CE S-AU NEVOIT ÎN MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI 

(SECOLELE III - XX) 
TIPĂRIT CU BINECUVÂNTAREA ÎNALT PREA SFINŢITULUI 

DANIEL 

MITROPOLITUL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI 

Ediţia a V-a 



EDITURA MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA 
- 2005 - 



PREFAŢĂ 

la a IV-a ediţie 



Cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, şi cu 
rugăciunile Preacuratei Sale Maici, se tipăreşte astăzi Patericul Românesc 
intr-o ediţie definitivă, la care s-a lucrat peste 30 de ani. 

întrucât a treia ediţie a Patericului Românesc a apărut înainte de 
plecarea la cele cereşti a părintelui nostru duhovnicesc, Arhimandritul Cleopa 
Ilie, cel mai reprezentativ chip de călugăr îmbunătăţit şi duhovnic iscusit din a 
doua jumătate a secolului XX, am socotit de cuviinţă să reedităm integral 
Patericul Românesc într-o ediţie îmbogăţită, care cuprinde o parte din 
învăţăturile cuvioşiei sale. 

Alături de Arhimandritul Cleopa Ilie am adăugat în Pateric şi alţi doi 
mari nevoitori de taină, monahul Marcu cel mult pătimi tor, care a suferit 
mulţi ani calvarul închisorilor ateiste, precum şi Ieroschimonahul Onufrie - 
duhovnic şi sihastru în pădurile din preajma Sihăstriei -, amândoi mutându-se 
Ia Domnul în ultimii doi ani. 

Sperăm ca şi aceşti trei cuvioşi părinţi să ne fie tuturor modele vii de 
trăire neprihănită şi de răbdare în Iisus Hristos. 

Prin această reeditare nădăjduim să punem la îndemâna monahilor şi a 
bunilor creştini această comoară duhovnicească, însumând vieţile şi învăţă- 
turile a peste 380 de cuvioşi şi sfinţi autohtoni din începuturi până la sfârşitul 
mileniului doi. 

Fie ca Bunul nostru Mântuitor, cu rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, 
să binecuvinteze şi a patra ediţie a Patericului Românesc, spre slava Prea 
Sfintei Treimi, spre zidirea duhovnicească a neamului nostru şi spre folosul de 
obşte al celor ce vor să se mântuiască. 

Arhimandrit Ioanichie Bălan 

Sfânta Mănăstire Sihăstria 
învierea Domnului 
15 Aprilie 2001 



PREFAŢĂ 

(la ediţia întîi) 



Cartea de faţă este rodul unor îndelungate osteneli ale părintelui ieromonah 
loanichie Bălan. Stăpânit de o neistovită căutare manifestată ca o vocaţie, 
Cuvioşia Sa a colindat prin toate laturile pământului binecuvântat al ţării spre a-i 
descoperi comori duhovniceşti. Şi osteneala i-a fost răsplătită din belşug. A 
cercetat şi a adunat numeroase „mărgăritare de mult preţ", chipuri şi cuvinte de 
aleasă povăţuire duhovnicească ale unui mare număr de călugări şi ierarhi 
români îmbunătăţiţi, trăitori de-a lungul secolelor pe toate plaiurile patriei, 
evidenţiind şi pe această cale unitatea spirituală a neamului nostru. Toate acestea 
le-a cuprins sub titlul de „Patericul românesc", pateric ce va sta cu cinste alături 
de alte cărţi de acest gen ale altor popoare ortodoxe. 

Marea majoritate a persoanelor cuprinse aici s-au învrednicit de o înaltă 
trăire în Hristos, adevărate întruchipări ale unei nespuse iubiri de Dumnezeu şi 
de oameni. împlinind Evanghelia în diverse forme de vieţuire duhovnicească, cei 
mai mulţi în obşte, alţii, potrivit unei chemări tainice, pentru o vreme ca sihastri, 
însă fără a se izola spiritual de semeni. Depăşind cu jertfelnicie şi în mod 
pilduitor slăbiciunile şi patimile firii, precum şi ispitele diavolului, fiecare în felul 
lui a unit rugăciunea cu ascultarea, cele două aripi ale sporirii duhovniceşti, au 
povăţuit, au scris, au edificat aşezăminte care ne stau mărturii strălucite până 
azi; s-au depăşit neîncetat printr-un duh de excepţională putere de jertfă, 
arâtându-se, aşa cum se vede din acest pateric, adevărate modele duhovniceşti 
pentru toate timpurile. Esenţial, îmbinarea în acest admirabil echilibru a celor 
două dimensiuni - iubirea de Dumnezeu şi de om - slujire în duhul Evangheliei, 
caracterizează toate aceste vieţi şi arată într-un mod viu ce a însemnat sfinţenia 
pentru ei şi ce a însemnat această sfinţenie a lor în mijlocul poporului 
dreptcredincios. E de ajuns să cităm în acest sens una din povăţuirile marelui 
mitropolit Veniamin Costache: „Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în 
binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră". In acest spirit de 
largă deschidere şi exprimare a iubirii, sfinţeniei şi slujirii, este alcătuită această 
carte. 



PREFAŢA LA EDIŢIA INTAI 



Totodată, lucrarea de faţă are şi o a doua însemnătate. Ea este menită să 
risipească părerea răspândită în lumea de peste hotare, potrivit căreia în poporul 
nostru n-a existat o spiritualitate trăită cu totală dăruire de sine şi în sfinţenie. 
Adeseori, străinii se întreabă: „Ce a dat poporul român pe terenul activării 
practice, al creştinismului în general şi al Ortodoxiei în special? Ştim că 
Ortodoxia s-a activat într-o spiritualitate remarcabilă la poporul grec, la 
popoarele slave, dar nu cunoaştem ceva asemănător în istoria poporului român. 
Xu se cunoaşte o viaţă spirituală deosebită a poporului român, cu atât mai puţin 
specifică lui ". 

Având în vedere această cunoaştere a Ortodoxiei româneşti, cartea de faţă 
este menită să fie şi pentru străinătate o carte de recomandare a spiritualităţii 
remarcabile şi unice a Ortodoxiei româneşti, manifestată într-un. mod superior, 
intens şi neîntrerupt, atât pe terenul preocupării de desăvârşire personală, cât şi 
pe terenul practic, de mare folos pentru nevoile poporului. Din ea se va putea 
convinge oricine că poporul român a dat dovadă şi pe planul trăirii religioase de 
o mare şi impresionantă forţă spirituală, atât în realizarea unor chipuri de mare 
sfinţenie, cât şi în practicarea unei pilduitoare iubiri de oameni. Se va putea 
constata că şi în poporul nostru dreptcredincios, Evanghelia s-a manifestat în 
mod impresionant, în cele două mari direcţii ale ei: iubirea curată de Dumnezeu, 
manifestată prin rugăciune şi sfinţenie, şi iubirea de oameni, - crescute 
amândouă din iubirea Tatălui care a trimis pe Fiul Său în lume ca om, şi din 
jertfa Fiului Său pentru noi, pentru mântuirea noastră din păcat, din suferinţele şi 
moartea produsă de el. 

Patericul de faţă este o carte de aleasă trăire duhovnicească, dovedită cu 
fapte de numeroşi slujitori ai Ortodoxiei româneşti, care reflectă înalta 
spiritualitate a dreptcredincioşilor Bisericii noastre. 



Preot dr. acad. DUMITRU STĂNJLOAE 
Anul mântuirii 1980 



INTRODUCERE 
la ediţia a IlI-a 



Patericele sunt cărţile duhovniceşti cele mai reprezentative ale 
monahilor şi credincioşilor, după Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor. 

în general fiecare Biserică Ortodoxă îşi are Patericul ei, care cuprinde, 
pe scurt, viaţa şi învăţăturile (apoftegmele) marilor Părinţi duhovniceşti din 
primele secole până astăzi. Astfel, prin cuvântul Pateric înţelegem cartea cu 
viaţa, nevoinţele şi cuvintele de folos ale părinţilor aleşi ai fiecărei ţări 
ortodoxe. 

Cel mai vechi pateric, unic în toată lumea creştină, este, însă, Patericul 
egiptean, scris în secolele IV-V, care s-a născut m Egipt, patria şi leagănul 
întregului monahism creştin. După modelul Patericului egiptean, toate ţările, 
pe măsură ce se creştinau şi îşi organizau monahismul local, cu timpul îşi 
însemnau nevoinţele monahilor lor şi îşi scriau patericul autohton. 

Pe lângă Patericul egiptean, între secolele V-XI s-au scris şi alte cărţi 
similare x cu fapte, minuni şi cuvinte duhovniceşti deosebite ale cuvioşilor 
Părinţi din acea epocă, precum: Istoria monahilor în Egipt, anonimă (tradusă 
la sfârşitul secolului IV, în limba latină, de episcopul Rufin); Lavsaiconul 
(Istoria lausiacă) scris de fericitul episcop Paladie, în anul 420; Istoria 
iubitoare de Dumnezeu (patericul siriac), scrisă de fericitul Teodorit al 
Cirului, în anul 440; Matericonul (patericul cuvioaselor monahii din Egipt), 
scris de Avva Isaia Pustnicul; Limonariul (patericul sfinţilor din Palestina), 
scris de Sfântul Sofronie al Ierusalimului şi Ioan Moshu (secolul VI); şi, 
ultimele, cele patru cărţi ale Cuviosului Pavel Everghetinos (secolul XI). 
Majoritatea acestor paterice au fost traduse şi în limba română încă din 
secolele XVII-XVIII, dovedind prin aceasta interesul deosebit al monahilor 
români pentru marea spiritualitate a Sfinţilor Părinţi. 

După creştinarea ţărilor slave, ca Bulgaria, Serbia, şi Rusia, şi 
răspândirea monahismului în aceste ţări, la începutul secolului al XH-lea s-a 
scris Patericul Mănăstirii Pecersca, de Cuviosul Nestor Cronicarul, pateric 
completat în secolele următoare. Tot în Rusia ortodoxă s-a mai scris şi 



INTRODUCERE 



Patericul Mănăstirii Solovăţ, prin secolele XVII-XVIII, precum şi alte 
paterice locale, încă necunoscute. 

în a doua jumătate a secolului XX a apărut şi Patericul Muntelui Athos, 
scris de monahul Andrei. 

în mod firesc, ne întrebăm de ce nu s-a scris până acum şi un pateric 
românesc? Din unele înseninări şi mărturii se constată că a existat un pateric 
al cuvioşilor moldoveni, scris probabil de mitropolitul cărturar Varlaam al 
Moldovei (1632-1657), care a circulat în manuscris prin mănăstiri, dar care 
cu timpul s-a pierdut. Se pare însă că extrase din el au fost interpolate în 
partea a doua a Patericului egiptean, tipărit la Bucureşti, în anul 1828, de 
mitropolitul Grigorie Dascălul, care, în prefaţa acestei cărţi, spune: „...Care 
cuvinte, câte au fost cu nume, după alfa-vita, s-au tălmăcit de iznoavă din 
Patericul cel grecesc 1 de cel întru fericită pomenire dascălul Pafnutie 2 . Iar 
câte sunt aşezate în deosebite pricini fără de nume, unele s-au pus din 
Patericul cel rumânesc, după cum s-au găsit scrise cu mâna. Iar altele iarăşi 
de iznoavă s-au tălmăcit din cel grecesc, aşezându-se fieştecare pricină la 
locul ei în capete, după cum se văd". 

Deci, după mărturiile de mai sus, se constată, în mod sigur, că a existat 
şi în spaţiul românesc un pateric autohton, manuscris, care circula prin 
mănăstiri şi schituri. Trebuie remarcat faptul că au circulat, încă din secolele 
XIV -XV, mai multe variante de paterice, traduse din limba greacă şi 
slavonă, numite, după titlul slavon, Otâşnice (Cărţile Părinţilor), care se 
întâlnesc astăzi în număr impresionant la Biblioteca Academiei Române, pe 
care le citeau monahii prin mănăstiri, atât la chilii, cât şi la trapeză. 

în anul 1888 s-a aflat un mic pateric românesc „ce cuprinde întru sine 
cuvinte folositoare şi vreo câteva istorisiri ale vieţii unor sfinţi carii s-au 
nevoit în pământul Moldo-României", luat după mitropolitul Veniamin 
Costachi, însă fără însemnătate deosebită. 3 Din aceasta deducem că şi 
mitropolitul Veniamin Costachi avea intenţia întocmirii unui pateric autohton. 

Din cele de mai sus se constată ca Biserica Ortodoxă Română nu a avut 
până în ultimele decenii un pateric românesc, care să cuprindă toate 
mănăstirile din ţara noastră. Eram, până nu demult, ţara cu cele mai 
numeroase mănăstiri, precum şi astăzi, dar fără să avem un pateric pe 
măsură, care să oglindească marea spiritualitate milenară a monahismului 



1 Adică scris în limba greacă. 

2 Uimi dintre marii cărturari şi traducători ai Mănăstirii Neamţ, ucenic al Sfântului Paisie. 
2 Preot Dr. Liviu Stan - Sfinţii români, Sibiu, 1945, pag. 37. 



10 PATERICUL ROMÂNESC 

nostru şi a poporului român ortodox. Este destul să amintim aici cuvintele 
marelui cărturar Dimitrie Cantemir, care, la începutul secolului XVIII, dă o 
statistică sumară a mănăstirilor moldovene, în cartea sa, Descrierea 
Moldovei: „Mănăstiri mai mari, conduse de un arhimandrit, nu se află mai 
mult de patru; mai mici însă, care ascultă de egumen, sunt mai mult de două 
sute, şi pe lângă acestea aproape tot atâtea metocuri, pe care aceste mănăstiri 
le au prin diferite locuri" 4 . 

Ne întrebăm oare câţi sihastri şi călugări sfinţi s-or fi nevoit pe 
pământul nostru străbun, de-a lungul a peste 1600 de ani? Or, majoritatea 
acestor sfinţi, sihastri, monahi, egumeni şi ierarhi autohtoni au fost uitaţi 
pentru totdeauna, pentru că nimeni nu a consemnat numele şi faptele lor. 

încercând să salvăm şi să reconstituim ceea ce se mai poate din trecutul 
bimilenar al monahismului românesc, cu binecuvântarea patriarhului 
Justinian, am început din anul 1970 să adun date, biografii şi fapte 
duhovniceşti deosebite de la cei mai aleşi sihastri, monahi, duhovnici, 
egumeni şi ierarhi, în vederea întocmirii unui pateric românesc autentic, pe 
măsura spiritualităţii neamului nostru. 

După zece ani de cercetări prin arhive mănăstireşti, eparhiale şi de stat, 
în anul 1980 s-a editat şi tipărit, la Tipografia Institutului Biblic - Bucureşti, 
prima ediţie a Patericului Românesc, într-un tiraj de 6.000 exemplare. 
Această ediţie cuprinde secolele XIV - XX, în care a fost înserat un număr 
de 362 de cuvioşi părinţi autohtoni. 

în anul 1990, Patericul Românesc a fost reeditat la Arhiepiscopia 
Dunării de Jos, într-un tiraj de 20.000 de exemplare, cuprinzând cuvioşi 
români şi străromâni, din secolele IV-XX. 

întrucât în ultimii douăzeci de ani s-au mutat la cele cereşti numeroşi 
părinţi duhovniceşti, vrednici de a fi introduşi în această lucrare, şi totodată 
s-au descoperit noi lucrări şi manuscrise inedite cu fapte şi cuvinte minunate 
ale cuvioşilor români, se impunea o nouă ediţie a Patericului Românesc. 

Astfel, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi cu binecuvântarea Prea 
Sfinţitului Casian, Episcopul Dunării de Jos, apare, în editura acestei 
episcopii, a treia ediţie, într-o formă cât mai completă şi într-un tiraj de 
3.000 de exemplare. 



1 Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, pag. 359 



INTRODUCERE 11 



Menţionăm că Patericul Românesc a fost tradus şi peste hotare în câteva 
limbi, şi anume: în limba greacă - anul 1985; în limba italiană şi în franceză 
(într-o formă prescurtată) - anul 1987; şi, în limba engleză, ediţie completă 
în două volume - anii 1997 - 1998, la mănăstirea ortodoxă Sfântul Paisie, 
din California. 

înainte de a încheia, mulţumesc Preamilostivului Dumnezeu că m-au 
învrednicit să realizez într-o formă cât mai completă şi a treia ediţie a 
Patericului Românesc. 

Doresc ca, atât Patericul şi Vetrele de sihăstrie, cât şi Convorbirile 
Duhovniceşti, să formeze o adevărată trilogie a spiritualităţii româneşti 
bimilenare şi un imn de laudă închinat Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 
Preacuratei Sale Maici şi tuturor sfinţilor Lui. Doresc ca această jertfă să fie 
un smerit prinos de recunoştinţă bunilor mei părinţi şi fraţi în Hristos şi 
credincioşilor ţării noastre, în mijlocul cărora m-am născut şi pe care îi 
iubesc atât de mult. 

Cerându-mi iertare pentru eventualele greşeli de text şi redactare, 
mulţumesc din toată inima şi Prea Sfinţitului Casian, Episcopul Dunării de 
Jos, pentru încrederea şi bunăvoinţa arătată acestei lucrări. De asemenea, 
mulţumesc tuturor colaboratorilor şi rugătorilor mei, care m-au ajutat la 
realizarea acestei cărţi, pe care o doresc să fie spre lauda Preasfintei Treimi, 
spre folosul Neamului şi mântuirea noastră, a tuturor. 



Arhimandrit Ioanichie Bălan 



Intrarea Maicii Domnului în Biserică 
21 noiembrie, 1998 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 



din secolele III-VI 



SFANŢUL IERARH EVANGHELICUS 

episcop al Tonusului 

(290 - 300) 1 

Acest fericit urmaş al Sfântului Apostol Andrei este cel dintâi episcop 
cunoscut al Eparhiei Tomisului (Constanţa de azi), din Dacia Pontică (Scythia 
Minor-Dobrogea). Episcopul Evanghelicus a păstorit pe creştinii autohtoni 
geto-daco-romani de la Gurile Dunării şi din toată Dacia Pontică în ultimul 
deceniu al secolului III. Episcopia Tomisului exista, desigur, cu mult înainte 
de această dată, întrucât creştinismul a fost semănat pe teritoriul ţării noastre 
de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, încă de la jumătatea secolului 
întâi, cum spune Eusebiu de Cezareea (f 340) în cartea sa, „Istoria Bise- 
ricească", III, 1. 

Episcopul Evanghelicus, originar din Tracia, a convertit la credinţa în 
Hristos pe mulţi locuitori din Sciţia Mică, ce rămăseseră încă în întunericul 
păgânismului. Despre el se face amintire în actul martiric al Sfinţilor Epictet 
preotul şi Astion monahul, care au fost martirizaţi pentru Hristos la Halmyris 
(azi Dunavăţ), cetate antică grecească, situată pe braţul de sud al Dunării, 
„într-o zi de 8 iulie", în timpul persecuţiei lui Diocleţian. în acest document 
se afirmă precis că „prea fericitul Evanghelicus era episcopul şi întâistătătorul 
sfintelor lui Dumnezeu biserici din această provincie", adică din Sciţia Mică 
(Dobrogea). 

în actul martiric se spune că părinţii Sfântului Mucenic Astion, 
originari din Asia Mică, veniţi la Tomis în căutarea fiului lor, au fost 
convertiţi la creştinism de către preotul Bonosus şi apoi botezaţi de episcopul 
Evanghelicus la Halmyris, în a paisprezecea zi de la martiriul Sfinţilor 
Epictet şi Astion. 

Se crede că însuşi Sfântul Evanghelicus a primit cununa muceniciei 
prin acelaşi împărat, pentru marea lui dragoste şi râvnă ce o avea către 
Hristos. 



1 Pr. prof. I. Rămureanu, Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, P.S.B. nr. 13, 1987, 1988; 
Actele martirice, 1982, p. 329-331; idem, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în rev. B. O. R., 
(1974), nr. 7-8, p. 975-980; Sf. Vasile cel Mare, Buc. 1979; De la Dunăre la Mare, mărturii istorice şi 
monumente de artă creştină, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, 1977, p. 28-29; Pr. prof. dr. 
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, 1980, p. 74-81; Pr. prof. I. G. Coman, 
Scriitori bisericeşti din epoca străromănă, 1979. Acestea sunt izvoarele de bază pentru secolele III-X. 



16 PATERICUL ROMÂNESC 



SFINŢII MUCENICI EPICTET PREOTUL 

ŞI ASTION MONAHUL 

(t 290) 2 

Aceşti doi sfinţi martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un 
oraş al Frigiei. Epictet s-a născut din părinţi creştini şi a învăţat de mic carte, 
fiind foarte râvnitor pentru cunoaşterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să 
slujească toată viaţa lui Hristos, a părăsit casa părinţilor săi şi s-a făcut, 
călugăr la una din mănăstirile Frigiei. 

Pentru sfinţenia vieţii sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul 
preoţiei şi a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în 
patria sa, convertind la creştinism şi botezând în numele Preasfintei Treimi 
mulţi locuitori frigieni. Printre cei convertiţi a fost şi un tânăr ales, anume 
Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului şi părintelui 
său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se 
călugăr, probabil, în aceeaşi mănăstire, aşa cum mărturisesc actele martirice. 

Datorită persecuţiei lui Diocleţian (284-305), în jurul anului 290, 
fericiţii Epictet preotul şi Astion monahul şi-au părăsit patria lor şi, râvnind să 
mărturisească pe Hristos, s-au stabilit în Sciţia Mică (Dobrogea), în oraşul 
Halmyris (Almiridensis), numit şi Salmorus, situat pe braţul de sud al 
Dunării. Aici au propovăduit cu mult curaj Evanghelia lui Hristos, convertind 
la creştinism un mare număr de păgâni. 

Auzind de aceasta, guvernatorul Latronianus a dat poruncă să închidă în 
temniţă la Halmyris pe fericiţii mărturisitori Epictet preotul şi Astion 
monahul, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos. Văzând însă 
bărbăţia şi tăria credinţei lor, guvernatorul a poruncit să li se taie capetele de 
către Vigilantius, unul din judecătorii celor doi martiri. Martiriul Sfinţilor 
Epictet şi Astion a avut loc la Halmyris, într-o zi de 8 iulie, când li se face 
pomenirea în întreaga Biserică creştină în fiecare an. în „Acta Sanctorum 
Julii", t. II (29), Parisiis et Romae, 1867, p. 540-551, ca şi în celelalte acte 
martirice, sunt numiţi „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho 
martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia" . 

Părinţii tânărului mucenic Astion monahul, Alexandru şi Marcelina, 
pornind în căutarea fiului lor, au ajuns până la Halmyris. Aici, auzind de 
mucenicia Sfântului Astion, au fost convertiţi la credinţa în adevăratul 



2 Pr. prof. I. Rămureanu, Actele martirice, 1982, p. 330-331; idem. în rev. B.O.R., (1974), nr. 
7-8, p. 975-980; De la Dunăre la Mare, 1977, p. 47-48. 



IOAN 
Sfintul /*\S\Csssfan 




exîifttfi 



"^ _ <!■■ -^V^.. ■ > ■ — ^^,, J. 




Sfîntul loan Cassian ( + 435) 



Cuviosul Dionisie Exiguul (-f-540) 



Sfîntul Grigorie Decapolitul ( + 842) 




CTH JWMK1 XfCTO 



\uAHkbimescv\m- 




Sf. Mucenic loan cel Nou de la Suceava (+1330) 





Sfînta Cuvioasa Parascheva de la laţi 
(+secolul XI) 



Sfîniul Dimrtrie cel Nou de Ia Bucureşti 
{secolele XIII— XIV) 




Sfîrtta Muc en iţă FHofteia de la Argeş 
(sec. XIII) 



Sfîntul Mucenic loan Valahul 
(secolele XV—XVI) 



S* ICR. 

qne&asio- 

UBIiAKÎfpT 




Cuviosul loan Pustnicul de la Prislop 
(secolele XV— XVI) 



<s«.<yv 



prislop 



Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmef (secolul XIV) 





Sfînia Mînăstire Tis mana (secolul XIV) 



SfîntuJ Ierarh Nifort (+1508) 



Sfîntul Nrcodim de la Tismana (-f 1406) 








. 




Sfînta Mînă ştire Neamf {secolul XIV) 
Sfînta Mînă ştire Bistrifa-Neamţ (secolul XIV) 











Sfînta MTnăslire Voronef (secolul XV) 







Sfîntul Daniil Sihastru (secolul XV) 



Mm 






Mitropolitul Moldovei Grîgorie Roşea 
(secolul XVI) 




Sfînta Mînăsfire Cozia (1386) 



Sfînta Mînăstire Putna (1466) 





Sfînta Mînă ştire Rîmef (secolul XIV) 
Sfînta Mînă ştire Bistrifa-Vîlcea (1498) 




SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 17 

Dumnezeu de preotul Bonosus, fiind botezaţi de episcopul de Tomis, Evan- 
ghelicus, în a paisprezecea zi de la mucenicia Sfinţilor Epictet şi Astion. 



SFANŢUL SFINŢIT MUCENIC EFREM, 

episcop al Tonusului 

(secolul IV) 3 

Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tonusului, care a ocupat un timp 
scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi 
latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinţi 
creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine 
la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor Ia una din 
biserici. în vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, 
latină, siriană, şi tracă (besă). 

Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 
314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la 
popoarele „barbare" de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării 
Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să 
păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind 
la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte 
mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina. 

în timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru 
credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi 
capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul 
Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau 
de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie. 

în marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304-305, fericitul episcop 
Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a 
se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. însă, mărturisind că 
este gata să-şi dea viaţa pentru lisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat 
capul în anul 304 şi i se face pomenirea Ia 7 martie. 

în „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae" , col. 517, la 7 martie, 
când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: 
„7 martie. în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul 
Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe 



3 Pr. prof. I. Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis -Constanţa, în rev. B.O.R., 1974, nr. 7-8. p. 
980-981; De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 29 şi 39. 



18 PATERICUL ROMÂNESC 

Vasile". Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu 
sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion se menţionează la 
Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem. 



SFINŢII MUCENICI TIT ŞI GORDIAN, 

episcopi ai Tonusului 

(secolul IV) 4 

Aceşti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia 
(Asia Mică), păstorind turma lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) în 
primele două decenii ale secolului IV, până la ultima şi marea persecuţie a lui 
Liciniu din anii 320-323. 

După moartea martirică a episcopului Efrem, a urmat pe scaunul 
episcopal al Tomisului episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovăduit şi 
apărat credinţa ortodoxă în Dacia Pontică mai mult de zece ani, catehizând şi 
botezând nu puţini daco-romani şi mai ales „barbari", goţi, huni şi besi, care 
locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. 

Episcopul Tit a fost protector şi părinte sufletesc al multor sfinţi martiri 
autohtoni şi din întreg Imperiul Roman, exilaţi la Gurile Dunării şi apoi 
martirizaţi aici de către împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu, până în anul 
323. Pârât fiind la împăratul Liciniu, însuşi fericitul episcop Tit a fost prins, 
chinuit şi înecat în Marea Neagră la 3 ianuarie, când i se face şi pomenirea. 
Sfintele sale moaşte au fost luate şi îngropate de ucenici la Tomis. Un 
fragment de piatră funerară a fost descoperit recent la Constanţa (Tomis), 
despre care se crede că este a episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: 
„Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul ...". 

Urmându-i pe scaunul de la Tomis episcopul Gordian, acesta a continuat 
cu şi mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi 
botezare a daco-romanilor din Dacia Pontică şi Goţia (Dacia de la nordul 
Dunării). Auzind de aceasta, tiranul împărat Liciniu 1-a aruncat în temniţă, iar 
în timpul sângeroaselor persecuţii de la Gurile Dunării, din anii 320-323, i s-a 
tăiat fericitul cap „într-o zi de 15 septembrie", împreună cu alţi cinci martiri - 
Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. Sinaxarele greceşti şi cărţile de 
slujbă româneşti pomenesc pe Sfântul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar 



4 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 29, 36; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 

77. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 19 

actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) îl pomenesc 
împreună cu Macrobiu şi Valerian, la 15 septembrie, numindu-1 pe Sfântul 
Gordian „episcop". 



SFINŢII MUCENICI 

ZOTIC, ATAL, CAMASIE, FILIP 

ŞI ALŢI 31 DE LA NICULIŢEL 

(secolul IV - 4 iunie) 5 

întreaga Sciţie Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea 
parte din Imperiul Roman şi era destinată, în timpul marilor persecuţii creştine 
din secolele HV după Hristos, pentru surghiunirea şi martirizarea creştinilor 
care refuzau să se închine idolilor păgâni şi să le aducă jertfa. Acest teritoriu 
de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre şi Marea Neagră, 
mai ales Delta Dunării şi codrii seculari dintre Macin, Isaccea, Niculiţel şi 
Babadag, ca şi zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, 
Mangalia şi Constanţa (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop. 

Dintre cele zece persecuţii romane împotriva creştinilor desfăşurate între 
anii 64 şi 324, care au umplut cerul de sfinţi şi au sfinţit pământul cu sângele 
a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: 
persecuţia lui Deciu (249-251), a lui Diocleţian şi Maximian (284-305) şi a 
lui Liciniu (308-324), în Răsărit, care au dat cei mai mulţi mucenici. în 
timpul acestor persecuţii au fost surghiuniţi în Sciţia Mică mii de creştini, 
ostaşi, dregători, clerici şi cetăţeni romani de toate vârstele şi stările sociale. 

Unii dintre ei mureau aici de foame şi de frig, sau din cauza bătăilor pe 
care le răbdau cu bărbăţie, ca nişte sfinţi mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. 
Alţii reuşeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea 
împăraţilor şi guvernatorilor persecutori. Iar alţii, poate sute dintre ei, fiind 
mai tari în credinţă şi mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiţi şi apoi 
martirizaţi aici, între Dunăre şi Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, 
devenite sfinte moaşte, erau luate în grabă de creştini şi îngropate provizoriu 
în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, 
le tămâiau, se rugau şi aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia 
sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa şi pătimirea sfinţilor 
mucenici. Aşa luau naştere actele martirice, iar martirii intrau în memoria 
creştinilor, în cultul Bisericii lui Hristos şi în sinaxarele ei. 



' Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, 1987, p. 173. 



20 PATERICUL ROMÂNESC 

Aşa au fost salvaţi de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman 
şi peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuţiilor străine se 
stingea şi se făcea iarăşi pace în impenu, creştinii scoteau din păduri şi din 
morminte moaştele ascunse ale sfinţilor mucenici şi le aşezau cu cinste în 
cripte, anume zidite de ei, numite „ martir io ane " , peste care zideau biserici 
(bazilici) de piatră şi cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd şi astăzi în 
toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele 
secole creştine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse şi 
profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste ţările creştine. Iar 
altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creştinilor, 
ca nişte mărgăritare de mult preţ. 

Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul 
satului Niculiţel-Tulcea, venind mare, a descoperit, sub şoseaua ce trece prin 
mijlocul localităţii, cel mai vechi şi mai bine păstrat „martirion" creştin din 
întreaga Peninsulă Balcanică şi printre cele mai rare şi preţioase din lume. 
Cripta martirică de la Niculiţel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 
3,70x3,50x2,30 m, este împărţită în două mici încăperi supraetajate. în 
încăperea de sus s-au găsit patru moaşte întregi de martiri, aşezate într-o raclă 
comună, de lemn, după tradiţia ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept şi cu 
capul spre apus. Toţi martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau aşezate 
la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga 
intrării se află săpată în mortar următoarea inscripţie în limba greacă: 
„Martirii lui Hristos", iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, 
Kamasis, Filippos", având deasupra crucea monogramată (Hr). 

în încăperea de jos, împărţită şi ea în mici secţiuni, s-au găsit aproape o 
sută de bucăţi de oase sfinte, care aparţineau altor doi martiri necunoscuţi, 
care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalţi patru în localitatea romană din apro- 
piere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă 
această mică inscripţie: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor". 

Martirologiul siriac şi mai ales Martirologiul ieronimian fixează data 
pătimirii acestor sfinţi martiri la 4 iunie şi, alături de cei patru amintiţi mai 
sus, înşiră şi alţi martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, 
Fortunio şi alţi 25 ostaşi ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste 
sinaxare (vieţi de sfinţi). 

Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din 
piatră şi cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaş de cult al 
unei străvechi mănăstiri, în secolele IV- VII. în anul 602, datorită invaziei 
slavilor şi bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majori- 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 21 

tatea bazilicilor şi a centrelor creştine organizate din Dacia Pontică suni 
devastate şi rămân în ruina. 

Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună 
cu ceilalţi 31 de martiri, cu nume şi fără nume, de origine greci, romani, 
traci, daci şi capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în 
timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei 
persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324. 

După ce moaştele lor au fost aşezate provizoriu în morminte simple şi 
discrete de frica ostaşilor romani, sub împărăţia Sfântului Constantin cel 
Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, 
creştinii din Sciţia Mică (Dobrogea), ajutaţi de episcopii de la Tomis, 
construiesc o criptă nouă în comuna Niculiţel şi înalţă biserică mare deasupra, 
unde aşaza definitiv moaştele martirilor amintiţi. 

Aşa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroşi 
martiri creştini, încă din primele secole şi până în zilele noastre. Aşa ne-a 
descoperit Mântuitorul moaştele întregi ale celor patru martiri, care au sfinţit 
pământul neamului cu jertfa şi sângele lor. Jertfa Sfinţilor şi Mucenicilor 
Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu a celorlalţi 31 de mucenici, de la 
Isaccea-Niculiţel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru 
Hristos, din ţara noastră. Numai jertfa marelui domn şi martir Constantin 
Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinţilor mucenici 
de la Niculiţel . 

Descoperirea acestor patru sfinte moaşte întregi, unele dintre cele mai 
vechi şi mai bine păstrate moaşte creştine din lume, formează o minune a lui 
Dumnezeu săvârşită cu noi şi un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul 
român, credincios şi atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul 
încă ne iubeşte, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre şi că ne cheamă şi 
pe noi, prin rugăciunile sfinţilor mucenici, la pocăinţă, la smerenie, la 
credinţă şi la o viaţă creştină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru 
dragostea lui Hristos, ştiind că fără jertfă creştină nu este mântuire. 

Din toamna anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la 
Niculiţel au fost depuse în biserica Mănăstirii Cocoş, spre închinarea 
credincioşilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a 
Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe 
Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită. 

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi a celor 
împreună cu dânşii se face la 4 iunie. 

Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă 
Domnului să mântuiască sufletele noastre! 



22 PATERICUL ROMÂNESC 

UN EPISCOP NECUNOSCUT 
al Tomisului 
(secolul IV) 6 

în timpul Sfântului Constantin cel Mare, procesul de creştinare în Dacia 
Pontică (Dobrogea) şi Dacia propriu-zisă, care formează actualul spaţiu 
românesc carpato-dunărean, se desfăşura deschis, fără nici o rezistenţă din 
interior şi fără nici o îngrădire din afară. Pe scaunul Episcopiei Tomisului, în 
locul episcopilor martiri, se aşază de acum episcopi teologi şi apologeţi, 
profund cunoscători ai Sfintei Scripturi, capabili să apere credinţa ortodoxă în 
Iisus Hristos, atât cu cuvântul vorbit şi scris, cât şi cu exemplul vieţii lor. 

Numele episcopului tomitan din timpul Sfântului Constantin cel Mare 
(după 323), din nefericire, nu ne este cunoscut. Din mărturiile pe care le 
avem, el era un mare apărător al Ortodoxiei, apreciat de împărat şi de 
numeroşi ierarhi ai timpului său. Episcopul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea 
sa „Viaţa fericitului împărat Constantin", înşirând pe episcopii prezenţi la 
marele Sinod de la Niceea (325), pe lângă cei doi episcopi din Dacia şi din 
„Bosporus", şi Teofil al Goţiei, afirmă că „nici schitanul nu lipsea din 
ceată". Şi acesta era, desigur, episcopul Tomisului, care a luat parte activă 
la Sinodul I ecumenic şi a luptat cu tărie împotriva ereziei lui Arie, cerând 
condamnarea lui. 

Acest episcop tomitan a depus o intensă activitate misionară în Dacia 
Pontică de convertire la creştinism şi de apărare a dreptei credinţe în eparhia 
sa faţă de eresul lui Arie. A zidit, desigur, bazilici în oraşele cetăţi mai 
importante ca: Tomis (Constanţa), Histria (Istria), Calatis (Mangalia), 
Axiopolis (Cernavodă), Adamclisi, Halmyris, Niculiţel şi Noviodunum 
(Isaccea) şi a dat amploare vieţii monahale în eparhia sa. Tot acum ia fiinţă 
viaţa ascetică în peşteri şi în codrii seculari din podişul Dobrogei şi Munţii 
Măcinului, unde mai târziu aveau să se formeze marii teologi daco-romani, 
Ioan Casian, Dionisie cel Mic şi Ioan Maxenţiu, renumiţi în tot imperiul, sau 
acei vestiţi „călugări sciţi", cunoscuţi până la Roma şi în eparhiile Africii. 

O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă 
înfloritoare, de moaştele sfinţilor ucişi în Dacia Pontică pentru dragostea lui 
Hristos. El adună unele din aceste moaşte în cripte martirice, peste care înalţă 



6 Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, p. 7; Pr. prof. I. Rămureanu, 
Sfinţi şi martiri la Tomis - Constanţa, în rev. B.O.R., 1974, nr.7-8, p. 985; De la Dunăre la Mare, op. 
cit., p. 9-16, 29; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 133. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 13 

biserici rotonde sau adevărate bazilici şi rânduieşte preoţi pentru pomenirea 
lor. O asemenea criptă martirică zidită, probabil, la porunca lui este şi cea de 
la Niculiţel, descoperită în anul 1971, unica în România, unde s-au aşezat, 
moaştele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, astăzi păstrate în 
biserica Mănăstirii Cocoş - Tulcea. 



SFANŢUL MARE MUCENIC SAVA 

(t 12 aprilie, 372) 7 

Cel mai vechi şi mai cinstit sfânt mucenic, cunoscut şi martirizat pe 
pământul ţării noastre în secolul IV, este Sfântul Mare Mucenic Sava, numit 
uneori „Gotul" (Geto-Dacul), iar alteori „Romanul". Acest mucenic era „got 
de neam şi trăia în Goţia", cum se spune în actul său martiric, născut într-un 
sat de pe valea râului Buzău, din părinţi creştini aleşi, care i-au dat o creştere 
duhovnicească. 

Fericitul Sava a fost crescut de mic în dragoste de Dumnezeu, în post, în 
rugăciune şi feciorie, ajungând la tinereţe cântăreţ la biserica unde slujea 
preotul Sansala, bunul său păstor şi părinte sufletesc. Putem crede că tânărul 
Sava s-a făcut călugăr, probabil, în comunitatea monahală din Munţii 
Buzăului, întemeiată pe la mijlocul secolului IV de călugări veniţi din Eparhia 
Tomisului, de teama „barbarilor" care migrau prin Dobrogea spre vestul 
Europei. Atât preotul Sansala, cât şi fericitul Sava erau călugări misionari în 
ţinutul Buzăului unde, probabil, era şi o episcopie şi converteau la creştinism 
numeroşi daco-romani, goţi şi „barbari" închinători de idoli. 

între anii 370-372, regele goţilor, Athanaric, stabilit în Dacia nord- 
dunăreană, a ridicat război împotriva împăratului romano-bizantin Valens, şi a 
pornit o puternică persecuţie împotriva creştinilor. Atunci mulţi creştini au 
fost prinşi, bătuţi, înecaţi şi arşi de vii în Dacia Traiană. Alţii, de frică, se 
refugiau în sudul Dunării, în Moesia şi Dacia Pontică. 

în actul martiric al Sfântului Mare Mucenic Sava, se spune că în 
primăvara anului 372, a treia zi de Paşti, noaptea, ostaşii lui Athanaric, sub 
conducerea unui dregător, Atarid, au prins, atât pe preotul Sansala, cât şi pe 
fericitul Sava, i-au legat şi i-au bătut, făcându-le multe răni pe trup, ca să se 



7 Pr. prof. I. Rămureanu, Actele martirice, 1982, p. 311-324; idem., Sfântul Vasile cel Mare şi 
creştinii din Scythia Minor şi Dacia nord-dunăreană, în voi. Sfântul Vasile cel Mare, Bucureşti, 1979. 
p. 385-393; Dicţionar aghiografic, de episcopul Gherasim Timus, op. cit., p. 740-742; Istoria Bisericii 
Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 98-102; Pr. prof. I.G. Coman, Izvoarele Ortodoxiei româneşti, în 
rev. Ortodoxia, nr. 3/1981, op. cit., p. 340, Sfinţi români..., op. cit., p. 194 



24 PATERICUL ROMÂNESC 

închine idolilor şi să mănânce cele jertfite lor. Sfântul Sava, înfruntându-i cu 
bărbăţie, a fost condamnat la moarte prin înecare. Legându-i un lemn greu de 
gât, l-au aruncat în râul Buzău (Mousaios). Ostaşii voind să-1 elibereze, el le-a 
răspuns: „împliniţi porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu ceea ce voi 
nu puteţi vedea. Văd pe cei care aşteaptă să ia sufletul meu şi să-1 ducă în 
lăcaşul slavei lui Dumnezeu. 

Aşa s-a săvârşit Sfântul Mucenic Sava, dându-şi fericitul său suflet în 
mâinile lui Hristos. Martiriul său a avut loc la 12 aprilie, 372, a cincea zi 
după Sfintele Paşti, fiind în vârstă de 38 de ani. Moaştele sale au fost luate de 
creştini şi de preotul Sansala şi ascunse. Apoi, de frica goţilor, „au fost 
trecute din ţara barbară în România", adică în Imperiul Roman, la episcopul 
Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia. 

Prin anii 373-374, la cererea Sfântului Vasile cel Mare către dregătorul 
Sciţiei Mici, Iunius Soranus, capadocian şi el, care îi era rudă, „de a-i trimite 
moaşte de sfinţi" 8 , prezbiterii din Dacia au trimis moaştele Sfântului Mucenic 
Sava la Cezareea Capadociei, însoţite de o lungă şi frumoasă scrisoare. 
Scrisoarea, întocmită de un preot învăţat din Dacia sau, poate, de Sfântul 
Bretanion de la Tomis, poartă titlul „Epistolă a Bisericii lui Dumnezeu din 
Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia şi către 
toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale". Ea a fost adresată, deci, 
tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dându-i-se un 
caracter ecumenic, universal, căutând să facă cunoscut tuturor că şi în Dacia 
Carpatică curgea sânge de martiri pentru Evanghelia lui Hristos. Scrisoarea 
este redactată în limba greacă şi este prima lucrare cunoscută până astăzi, 
scrisă pe teritoriul ţării noastre. 

Marele ierarh al Cezareei Capadociei, drept răspuns, i-a adresat 
episcopului Ascholius al Tesalonicului două scrisori de mulţumire (Epistolele 
164 şi 165), prin care numeşte pe Sfântul Sava „atlet al lui Hristos", „un 
martir al adevărului care a luat cununa dreptăţii". Apoi adaugă: „Noi l-am 
primit cu mare bucurie şi am dat mărire lui Dumnezeu". Iar către episcopul 
amintit scrie: „Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu un martir 
care a înflorit de curând pe pământul barbar (Goţia), care este învecinat cu al 
vostru". 

Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Sava se face la 12 aprilie în toate 
bisericile creştine din Răsărit şi Apus şi în chip deosebit în Biserica Ortodoxă 
Română. 

Sfinte Mare Mucenice Sava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

8 Epistola 165 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 25 

SFÂNTUL MUCENIC NICHITA (ROMANUL) 

(t 372) 9 

Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adică „Biruitorul", care a pătimit 
martiriul de la goţi în anul 372 pe pământul ţării noastre, după Sfântul 
Mucenic Sava, este Sfântul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul", 
alteori „Daco-romanul". Acest venerabil mucenic era de neam grec după 
părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfântul Apostol Pavel, adică Cilicia din Asia 
Mică. Părinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia, după anul 258. 

Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării (poate Valea 
Argeşului), la începutul secolului IV şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de 
la episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una din 
mănăstirile din sudul Dunării sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică 
aşezare monahală cunoscută, tânărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost 
hirotonit preot de acelaşi Teofil şi ajunge prezbiter misionar prin sate, 
catehizând şi botezând mulţi daco-romani şi goţi. 

Văzând mai-marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgânilor şi 
pornindu-se marea persecuţie a lui Athanaric împotriva creştinilor, din anul 
372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe când slujea, şi ars 
de viu în faţa sfântului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. 
Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor, pe 
care îl purtau într-o căruţa, prin sate. 

Sfintele sale moaşte, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de 
creştini şi cinstite cu mare evlavie. Apoi în anul 451 au fost duse în patria sa 
străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se 
ca „mare mucenic" în toată Biserica creştină. 



PREOTUL SANSALA 

(secolul IV) 10 

Prezbiterul Sansala era un vestit preot got din secolul IV, cunoscut pe 
teritoriul Daciei Carpatice, amintit în actul martiric al Sfântului Mucenic Sava. 

Sansala preotul s-a născut, probabil, în ţinutul Buzăului, din părinţi goţi, 
convertiţi la creştinism de misionari capadocieni sau „sciţi" veniţi din Dacia 

9 Mineiul lunii Septembrie în 15 zile; Actele martirice, 1982, p. 312-313; Dicţionarul aghiografic, 
op. cit., p. 609; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 99 

10 Pr. prof. I. Rămureanu, Actele martirice, 1982, p. 312-313 



26 PATERICUL ROMÂNESC 

Pontică. Din tinereţe, învrednicindu-se de darul preoţiei, a ajuns păstor şi 
slujitor al Evangheliei lui Hristos la un sat de pe valea râului Buzău 
(Mousaios), făcând mulţi creştini dintre păgâni, îndeosebi goţi. Cel mai 
apropiat ucenic şi fiu sufletesc al său era un tânăr de neam capadocian, anume 
Sava Gotul, care îl ajuta la slujbele din biserică, cântând psalmi. 

Despre preotul Sansala, despre evlavia, râvna şi curajul cu care 
mărturisea el pe Hristos în ţinutul Buzăului se vorbeşte pe larg în „Scrisoarea 
Bisericii lui Dumnezeu din Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu care se 
găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici 
universale". Această epistolă a însoţit moaştele Sfântului Mucenic Sava din 
Dacia în Capadocia, la cererea Sfântului Vasile cel Mare, prin anii 373-374. 

în timpul persecuţiei regelui got Athanaric din anul 372, au fost prinşi şi 
chinuiţi pentru Hristos, atât preotul Sansala, cât şi cântăreţul bisericii sale, 
Sava. Apoi, preotul fiind eliberat, iar Sava înecat în râul Buzău, la 12 aprilie, 
372, părintele său duhovnicesc i-a luat sfintele sale moaşte şi, cu sfatul 
prezbiterilor din Dacia, le-a trimis pe ascuns la episcopul Ascholius, în sudul 
Dunării, iar de aici în Capadocia. 

Slujind Biserica lui Hristos încă mulţi ani şi convertind la creştinism mai 
mulţi daco-romani şi goţi, fericitul preot Sansala s-a mutat la cele veşnice spre 
sfârşitul secolului IV. 



CUVIOSUL EUTIHIE PREOTUL 

(secolul IV) 11 

Despre numele, viaţa şi râvna cuviosului prezbiter Eutihie, ca şi despre 
dragostea lui pentru Hristos, şi misiunea sa evanghelică în Dacia carpato- 
dunăreană, ne vorbeşte pe scurt Sfântul Vasile cel Mare în epistola 164. Din 
cele relatate de el, înţelegem că preotul Eutihie era capadocian de neam din 
oraşul Cezareea, contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, căruia îi era bine 
cunoscut. El a fost îndrumat de Duhul Sfânt să vină în Dacia Carpatică şi să-1 
mărturisească pe Hristos la păgâni. Aici, Eutihie, ca preot misionar, 
propovăduieşte Evanghelia, probabil, în ţinutul Buzău - Vrancea, unde 
desfăşoară o activitate intensă de catehizare, convertire şi botezare a numeroşi 
geto-daco-romani, goţi şi alte neamuri „barbare", care migrau prin centrul 
Daciei. După anul 348, când episcopul Ulfila se retrage la sudul Dunării din 



11 Pr. prof. I. Rămureanu, Sfântul Vasile cel Mare şi creştinismul nord-dunărean, în voi. Sfântul 
Vasile cel Mare, 1980, p. 378-393 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 2" 

cauza prigoanei regelui Athanaric, fericitul Eutihie devine cel mai aprig 
propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în centrul Daciei secolului IV. 

Auzind de aceasta, Sfântul Vasile cel Mare îl lăuda pentru succesele sale 
printre „barbari", pe care îi îmblânzea prin puterea Sfântului Duh şi prin 
lucrarea harismelor sale. Fericitul Eutihie era, într-adevăr, un mare ascet şi se 
învrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de minuni şi al vindecării 
bolilor. Sfântul Vasile spune următoarele despre Eutihie în epistola sa adresată 
episcopului Tesalonicului: „Pentru faptul că ai amintit şi de fericitul bărbat 
Eutihie şi ai preamărit patria noastră (Cezareea Capadociei), ca una care a 
crescut seminţele credinţei, ne-ai bucurat de amintirea celor trecute, dar ne-ai 
întristat de cele ce vedem. Căci nimeni dintre ai noştri nu se aseamănă cu 
Eutihie. Noi suntem atât de departe de a îmblânzi pe barbari prin puterea 
Duhului Sfânt şi lucrarea darurilor Sale, încât şi cei ce sunt blânzi (dintre ei) 
se înrăiesc din pricina mulţimii păcatelor noastre. Ne imputăm nouă înşine şi 
păcatelor noastre cauza întinderii mari a stăpânirii ereticilor. Căci aproape nici 
o parte a pământului n-a scăpat de aprinderea ereziei...". 

Aşa îl lăuda marele ierarh pe fericitul Eutihie. Numele lui stă alături de 
al preotului Sansala şi ale Sfinţilor Mucenici Nichita şi Sava, ca şi ale atâtor 
călugări, preoţi şi episcopi misionari, majoritatea capadocieni, care au 
mărturisit pe Hristos şi au semănat credinţa ortodoxă în -Dacia carpato- 
dunăreană, ale căror nume şi fapte sunt scrise în ceruri. 



SFÂNTUL IERARH VETRANION (Bretanion), 

episcop al Tomisului 

(secolul IV) 12 

Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadociană. El a ocupat 
scaunul Episcopiei Tomisului probabil prin anul 360, dovedindu-se un devotat 
păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al credinţei ortodoxe niceene. 
Ducea o viaţa ascetică de sfinţenie şi se împotrivea cu dârzenie sa nu pătrundă 
arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre şi Marea 
Neagră. 

Despre acest episcop sfânt au scris doi scriitori bisericeşti vestiţi - 
Sozomen şi Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbeşte de vizita împăra- 



12 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 29, 50-51; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., 
p. 133-134; Pr. prof. I. Rămureanu, Sfinţi si martiri la Tomis - Constanţa, în B.O.R., an XCII, 1974, nr. 
7-8, p. 1001-1006; idem., Actele martirice, 1982, p. 335-341; Sfinţi români..., op. cit., p. 160 



28 PATERICUL ROMÂNESC 

tului arian Valens (364-378) la Tomis, în anul 369, pe când se întorcea dintr- 
o expediţie împotriva goţilor. Autorul spune în „Istoria bisericească" a sa, că 
împăratul a intrat în biserica episcopală şi a cerut episcopului Vetranion să 
intre în comuniune cu arienii, pe care îi simpatiza, şi să slujească împreună cu 
ei. Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi „a vorbit împăratului cu 
îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la 
Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca". 

Apoi, bunul păstor al turmei lui Hristos s-a retras cu credincioşii săi 
într-o altă biserică din Tomis, lăsând pe împărat singur. împăratul, mâniindu- 
se, a încercat să-1 exileze, dar îndată a revenit, de teamă să nu se răscoale 
„sciţii" din Dacia Pontică. Aceeaşi înfruntare avea s-o pătimească Valens 
după câţiva ani în Cezareea Capadociei, din partea Sfântului Vasile cel Mare 
(f 379), care era bun prieten şi, probabil, părinte duhovnicesc al Sfântului 
Vetranion. 

Sozomen îşi încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: „Iată în ce chip 
a înfruntat Vetranion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic şi 
renumit prin viaţa sa virtuoasă, precum mărturisesc şi sciţii înşişi". 

Teodoret, episcopul Cirului, spune şi el: „Iar Vetranion, fiind împodobit 
cu tot felul de virtuţi şi încredinţându-i-se sarcina de arhiereu peste cetăţile din 
toată Sciţia (Dacia Pontică), şi-a înflăcărat cugetarea cu râvnă şi a înfruntat 
stricarea învăţăturilor dreptei credinţe şi fărădelegile comise de Valens 
împotriva dreptcredincioşilor. . . " . 

Fericitul episcop Vetranion a încurajat mult viaţa ascetică şi nevoinţa 
sihastrilor de prin peşteri şi mici bisericuţe rupestre, după obiceiul sihastrilor 
din Capadocia. El a călăuzit în copilărie, spre nevoinţa monahală, pe tânărul 
Ioan Casian cu prietenul său Gherman şi tot el, probabil, a înălţat o bazilică 
pe cripta cu moaştele celor patru martiri de la Niculiţel, ale cărei ruine, 
împreună cu „martirionul", au fost descoperite în anul 1971. In timpul 
păstoriei sale existau în Eparhia Tomisului câteva aşezări monahale de 
renume, cu călugări cărturari şi teologi. 

Sfântul Vetranion este considerat de unii teologi autorul „Scrisorii 
Bisericii Goţiei (Daciei Traiane) către Biserica din Capadocia...", care a 
însoţit moaştele Sfântului Sava Gotul, martirizat de goţi la 12 aprilie, 372, 
cerute de Sfântul Vasile cel Mare în patria sa de origine. El a contribuit 
împreună cu guvernatorul Daciei Pontice, Iunius Soranus, la transportarea 
moaştelor Sfântului Mucenic Sava Gotul din Dacia la Cezareea Capadociei. 

Cu puţin înainte de anul 381, Sfântul Episcop Vetranion şi-a dat sufletul 
în mâinile Domnului, şi este cinstit de Biserica Ortodoxă, ca sfânt, la 25 
ianuarie. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 29 



SFÂNTUL IERARH GHERONTIE (Terentie) 

episcop al Tonusului 

(c. 380-390) 13 

După Sfântul Vetranion, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de 
episcopul Gherontie, un alt ierarh devotat pentru Hristos, de aceeaşi râvnă şi 
sfinţenie cu înaintaşul său. Actele Sinodului II ecumenic (381) şi istoricul 
bisericesc Sozomen atestă că episcopul Gherontie (Terentius), după o listă 
sinodală siriacă, a participat la Sinodul ecumenic de la Constantinopol din 
partea Episcopiei Tomisului, că a semnat actele sinodului şi a osândit 
învăţătura eretică a lui Macedonie. Tot Sozomen spune că la 31 iulie, 381, 
după sinod, împăratul Teodosie cel Mare (379-395) 1-a împuternicit pe 
episcopul Gherontie „de a veghea la păstrarea curată a Ortodoxiei în oraşele 
din Scythia Minor". 

Acest fericit urmaş al Sfinţilor Apostoli era cunoscut Sfântului Grigorie 
de Nazianz şi multor ierarhi vestiţi din imperiu. El a continuat să zidească noi 
bazilici şi a menţinut viaţa mănăstirească din Dacia Pontică la un înalt nivel de 
trăire ascetică, fiind în strânsă legătură cu monahismul capadocian, palestinian 
şi egiptean, unde se nevoiau şi călugări daco-romani. 

Deci, bine săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, s-a strămutat cu pace la 
cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata sfinţilor ierarhi ai lui Hristos. 



SFÂNTUL IERARH TEOTIM I „SCITUL" 

episcop al Tomisului 

(secolele IV-V) 14 

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia 
Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al Sfinţilor 
Ioan Casian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în 
aceeaşi mănăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor". Această mănăs- 
tire, care a dat călugări cărturari şi sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră 



13 Pr. prof. I. Rămureanu, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, în Ortodoxia, 1981. 
nr. 3, p. 285-336; De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 29; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., 
voi. I, p. 134 

14 Pr. prof. I. Rămureanu, Actele martirice, 1982, p. 342-351; De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 
30, 50-51; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 134-135; Sfinţi români..., op. cit., p. 166 



30 PATERICUL ROMÂNESC 

monahală de sfinţenie, de cultură şi profundă teologie din Eparhia Tomisului, 
confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei trei 
sfinţi daco-romani contemporani - Ioan Casian, Gherman şi Teotim I, 
supranumit de istoricii paleocreştini „Scitul" şi „Filosoful". 

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, 
după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este 
amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim (t 420), în celebra 
sa lucrare „De viris illustribus" (Despre bărbaţi iluştri), despre care spune că 
era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog 
învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate 
(cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe", ceea ce dovedeşte 
vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul 
Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud ca scrie şi alte 
lucrări". 

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea 
Sfântului Ioan Damaschin (t 749), „Paralele sfinte", din care reiese „că a 
scris omilii la unele texte Evanghelice" . Istoricul Sozomen scrie despre el că 
era „scit" (daco-roman) de neam, că „traiul îi era modest" şi ca era taumaturg 
(vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreştin, spune că fericitul 
episcop Teotim I „era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, 
credincioşi şi «barbari» - pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale". Prin 
scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei 
româneşti". în gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de 
Aur şi de părinţii capadocieni. Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea 
minţii şi a inimii. 

Sub păstoria lui Teotim I, mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului 
IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în 
secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii „călugări sciţi", 
răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la 
Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror 
ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce 
dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului 
şi arhitecturii secolelor IV-V. 

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca şi 
înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea „barbarilor" migratori, pe 
care reuşea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin 
sfinţenia vieţii sale. Din această pricină, păgânii îl numeau „zeul romanilor". 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 31 

Sfântul Teotim „Scitul" era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales 
Sfântului Ioan Gura de Aur, căruia îi era prieten devotat. în anul 399, marele 
patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi 
de la Istru", adică pentru huni. în anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un 
sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gura de Aur, 
împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. în anul 403, 
episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui 
patriarh şi dascăl a toata lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul 
Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească 
dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur. 

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I 
s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa 
curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a 
mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă 1-a trecut în rândul sfinţilor şi se face 
pomenirea lui la 20 aprilie. în „Acta Sanctorum" se spun următoarele despre 
Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim 
(Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru 
sfinţenia şi minunile lui". 

Grăieşte Sozomen că o atât de înaltă idee le dăduse barbarilor şi păgânilor 
despre virtutea sa, încât devenise obişnuinţă între ei de a-1 numi „dumnezeul 
romanilor", tăcând de temut Evanghelia lui Hristos şi pe împlinitorii ei, căci 
mulţi dintre creştini, căzând în mâinile barbarilor, se izbăveau îndată aducând 
rugăciune către Mântuitorul şi pomenind numele Cuviosului Teotim. 

Iată că într-o zi, călătorind el aproape de latura în care se aşezaseră barbarii, 
cei care erau împreună cu dânsul văzură o ceată mare de păgâni venind în fuga 
cailor spre Tomis, şi se speriară tare, plângând amarnic pentru vieţile lor, căci au 
crezut că sunt pierduţi. Dar Sfântul Teotim, cunoscând marea milă a lui 
Dumnezeu pentru zidirea Sa, se pogorî de pe cal şi se aşeză la rugăciune 
întinzând mâinile către cer, rugându-se pentru el şi cei dimpreună cu dânsul. Şi, 
o, marea milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu! Căci nu numai pe el, ci şi pe 
toţi cei împreună cu dânsul îi făcu nevăzuţi ochilor păgâneşti, căci barbarii 
trecură printre dânşii tară să-i vadă. 

în zilele acelea erau dese năvălirile străinilor de Hristos; însă acest fericit şi 
mare întru sfinţi, la mulţi le domolise iuţimea şi setea de sânge şi de prădăciuni 
prin blândeţea chipului său şi desăvârşita bunătate a sa, căci şi prin cuvinte dulci 
şi prin daruri le înmuiase inimile cele împietrite de răutate, şi prin dulceaţa 
graiului şi a cuvintelor; încă şi prin cinstea ce le-o arăta stând cu ei la masă 
potolise setea de fărădelegi a acestora. Pentru aceea se dusese vestea între barbari 
despre nemăsuratele sale virtuţi, şi mulţi veneau la el să-1 vadă cu ochii lor. 



32 PATERICUL ROMÂNESC 

Iată ca într-o zi, unul din ei, închipuindu-şi că Sfântul avea multe averi şi 
dorind a se îmbogăţi, el şi neamul său, cu cele materialnice, căută a-1 face 
prizonier. Şi pentru aceasta se apropie şi, sprijinindu-se în scutul său după cum îi 
era obiceiul când vorbea cu duşmanii lui, ridică braţul spre a-i arunca fericitului o 
frânghie peste gât şi a-1 târî spre sine. Insă braţul înţepeni prin minune şi rămase 
nemişcat până ce tovarăşii lui se dezmeticiră şi alergară smeriţi şi cu lacrimi în 
ochi să mijlocească pentru dânsul. Iar Cuviosul Teotim, cerându-le îndreptare şi 
credinţă în Hristos, ceea ce ei făgăduiră, rugă pe Dumnezeu pentru iertarea 
barbarului, şi îndată îşi dobândi cererea, apoi îi slobozi. Multe alte minuni şi 
semne a făcut acest dumnezeiesc părinte Teotim în pământul Sciţiei, în vremea 
vieţii sale, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste neamul său. 

Din învăţăturile Sfântului Ierarh Teotim I 15 

1. Faptele trupului pot fi curmate de multe piedici, dar cel ce păcătuieşte 
cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, faptuieşte păcatul desăvârşit. 

2. Lucru cu greutate nu este să suferi mult, ci să suferi pe nedrept. 

3. A-ţi aminti de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita 
înseamnă a muri. 

4. Nu este fericire mai mare pentru un creştin decât cunoaşterea lui 
Dumnezeu. 

5. în mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi 
nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului 
înseamnă a-1 elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se 
spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul 
spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici 
nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava 
lui Solomon. (Matei 6, 28-29) 

6. Despre cei ce poartă grijă numai de cele trupeşti, Scriptura spune: 
Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji (Iov 25, 20). Este, într-adevăr, 
lucru necuvios să porţi grijă toată viaţa de cele trupeşti şi să nu te îngrijeşti 
deloc de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în „Plângerile" sale că cei ce au 
fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoaie (Plângerea lui Ieremia 4, 5). 

7. Când stăruim cu adevărat în gânduri strălucitoare şi înflăcărate, atunci 
suntem îmbrăcaţi în purpură; dar când suntem atraşi de cele trecătoare, atunci 
ne acoperim de gunoaie. 



15 Text extras din lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, intitulată Paralele sfinte, tradusă de Preot 
Prof. I. Rămureanu, în volumul Actele Martirice în colecţia P.S.B. 11, p. 345-346 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 33 

8. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru 
picioare merge cel ce se încrede în cele pieritoare şi, din grija faţă de ele, nu 
ia aminte pe de-a-ntregul către partea conducătoare, sufletul. După cum cei 
legaţi cu lanţuri merg cu greutate, tot aşa cei legaţi de această viaţă nu reuşesc 
să ducă până la capăt calea virtuţii. 



SFÂNTUL IOAN CASIAN 

(c. 360-435) 16 

Acest mare ascet, teolog, organizator de mănăstiri, dascăl, apologet şi 
scriitor bisericesc de renume al Bisericii lui Hristos, din secolele IV- V, era de 
neam daco-roman. El s-a născut pe la anul 360 d. Hr. în Dacia Pontică 
(Scythia Minor - Dobrogea de azi), anume în Eparhia Tomisului, la 40 km 
nord-vest de oraşul Constanţa, în „hotarele Casienilor şi al (districtului) 
Peşterilor". 

Părinţii săi, creştini evlavioşi şi cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian 
(adică „din părţile Casienilor") o educaţie creştinească aleasă, deprinzându-1 
de mic cu citirea Sfintei Scripturi şi practicarea unei înalte trăiri duhovniceşti, 
în rugăciune, asceză, feciorie şi râvnă pentru cele dumnezeieşti. Fiind însetat 
pentru învăţătura cărţii, a fost dat din copilărie la una din şcolile timpului său, 
ce funcţionau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din mănăstirile 
apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici şi filosofi greci şi latini, iar 
mai târziu şi scrierile patristice din secolele II-IV, care circulau în nord-estul 
Imperiului Roman. 

în una din „Convorbirile" sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioşie casa 
părintească, mănăstirile şi frumuseţea locurilor natale din Dacia Pontică 
(Dobrogea secolului al IV-lea). Iată ce ne spune el: „Către acest avvă Avraam 
am întors asaltul gândurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram 
împinşi de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră şi de a ne revedea 
părinţii. Pentru că ne reaminteam că părinţii noştri erau înzestraţi cu aşa de 
mare credinţă şi pietate, ni s-a născut dorinţa puternică şi presupunerea că ei 
nu vor împiedica planul nostru. Ne gândim că din râvna lor noi aveam de 



16 Dicţionar aghiografic, de episcopul Gherasim Timus, 1898, p. 158; Pr. prof. dr. I. G. Coman, 
Scriitori bisericeşti din epoca străromână, 1979, p. 217-250; idem., Patrologia, 1956, p. 246-249; De 
ia Dunăre la Mart, Monografia Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1977, p. 65-70; idem., 
Literatura patristică de la Dunărea de Jos din sec. IV- VI, ca geneză a literaturii şi culturii daco- 
române şi române..., în rev. B. O. R., an IC, nr. 7-8, 1981, p. 776 



34 PATERICUL ROMÂNESC 

câştigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de procurarea celor 
necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie şi din plin 
toate cele de trebuinţă nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu 
speranţa bucuriilor deşarte şi cu credinţa că vom recolta roadă bogată din 
convertirea multora care trebuiau îndrumaţi pe calea mântuirii, prin exemplul 
şi îndemnul nostru. 

în afară de aşezarea locului, unde se afla o proprietate moştenită de la 
strămoşii noştri, mi se zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei 
regiuni, care se întindea graţios în spaţiile singurătăţii, în aşa fel încât 
ascunzişurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în 
măsură să ofere şi maximum de provizie pentru hrană" (Convorbirea 24, 1-3). 

După propria sa mărturie, Sfântul Ioan Casian „încă din copilărie (a 
pueritia nostra) a trăit printre călugări, ale căror îndemnuri le auzea şi ale 
căror exemple le vedea". In codrii seculari din mijlocul ca şi din nordul 
Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe 
mănăstiri şi cu zeci sau, poate, sute de călugări „sciţi" şi sihastri iubitori de 
Hristos „în sânul cărora au înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi 
în feciorie şi o asceză deosebit de severă... al căror fel de viaţă este cu totul 
vrednic de admiraţie", cum afirmă Sfântul Epifanie al Ciprului (340-403) în 
cartea sa „împotriva a optzeci de erezii", referindu-se la călugării audieni din 
Dacia Pontică. 

Văzând sfinţenia, râvna pentru Hristos şi nevoinţa „călugărilor sciţi" din 
patria sa, Sfântul Ioan Casian se hotărî din fragedă tinereţe să ia jugul cel bun 
al lui Hristos, călugărindu-se într-una din mănăstirile Eparhiei Tomisului, 
unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia şi prietenul său de toată viaţa. 
Bunul său nume, viaţa sa aleasă, râvna pentru Dumnezeu, ca şi cultura vastă 
ce şi-o agonisi, îl făcură pe tânărul călugăr Ioan Casian (de la localitatea 
Casian) prieten al marilor episcopi de Tomis - Sfinţii Vetranion (a doua 
jumătate a sec. IV) şi Teotim I „Scitul" (c. 392-403). 

Dorind să se închine la Sfintele Locuri şi mai ales la Mormântul dătător 
de viaţă al lui Hristos, în anul 380, când avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan 
Casian a plecat la Ierusalim împreună cu sora sa şi cu Cuviosul Gherman, 
ruda şi prietenul său. Aici, cei doi călugări s-au stabilit la o mănăstire din 
Betleem, aproape de peştera unde s-a născut Hristos. 

După mai bine de cinci ani de asceză şi nevoinţa duhovnicească la 
Betleem, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, au fost 
călăuziţi de harul Duhului Sfânt să viziteze mănăstirile şi sihăstriile din Egipt, 
patria monahismului creştin. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 35 

Timp de mai bine de şapte ani, cei doi călugări daco-romani de la gurile 
Dunării au cercetat pe cuvioşii călugări, egumeni, anahoreţi şi dascăli ai 
pustiului egiptean, învăţând de la toţi meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, 
iesăvârşindu-se în sfinţenie, în rugăciune şi smerenie. Tot aici a început să 
scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa operă literară în 24 de cărţi, numită 
.Convorbiri cu Părinţii" (Collationes), cerând şi primind sfaturi şi cuvinte de 
învăţătură de la marii anahoreţi ce se nevoiau pe Valea Nilului, în Schiteea, 
Teba, Muntele Nitriei, în Rait şi Muntele Sinai. Bunii ostaşi ai lui Hristos 
poposeau din loc în loc, de la un sihastru la altul, adunând de la fiecare, ca 
oişte albine, nectarul înţelepciunii Duhului Sfânt. 

După o scurtă revenire la Betleem, cei doi sihastri daco-romani se 
reîntorc în Egipt şi zăbovesc aici până în anul 399. Apoi, ivindu-se unele 
rdlburări în mănăstirile de pe Valea Nilului provocate de arhiepiscopul Teofil 
ăl Alexandriei, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, se 
duc la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, despre care auziseră şi pe 
care îl iubeau atât de mult. Marele patriarh şi dascăl a toată lumea, văzând 
sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Casian, precum şi adânca sa cultură teologică, 
I-a hirotonit diacon şi 1-a făcut ucenic al său. Cinci ani de zile a trăit Sfântul 
Ioan Casian în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţând de la el multe 
fapte şi cuvinte de folos. 

Surghiunirea din scaun a marelui patriarh, în anul 404, a silit pe Cuviosul 
Ioan Casian să plece la Roma, împreună cu prietenul său nedespărţit 
Gherman, pentru a lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în faţa Papei 
Inocenţiu I. Apoi, auzind de moartea în exil a bunului lor părinte şi păstor, 
care a avut loc la Cucuso- Armenia, în anul 407, Sfântul Ioan Casian, 
scârbindu-se de aşa de mare nedreptate a împăratului Arcadie, nu s-a mai 
întors în Răsărit, nici în patria sa de la Gurile Dunării, ci s-a stabilit definitiv 
în sudul Galiei, la Marsilia. Aici a întemeiat două mănăstiri, una de călugări, 
închinată Sfântului Victor, şi alta de călugăriţe, după modelul Cuviosului 
Pahomie şi Sfântului Vasile cel Mare, organizând astfel, cel dintâi, 
monahismul în Apus, după regulile vieţii monahale aduse din Răsărit. 

Hirotonindu-se preot şi ajungând egumen al celor două mănăstiri, Sfântul 
Ioan Casian a adunat în jurul său numeroşi ucenici cărora le-a aşezat 
duhovnici, rânduială de nevoinţă şi viaţă monahală ca în Răsărit, iar el şi-a 
închinat anii bătrâneţii îndeosebi scrisului. Opera sa, păstrată şi cunoscută 
până astăzi, cuprinde trei lucrări: 

1. Despre aşezămintele mănăstirilor de obşte şi despre tămăduirea celor 
opi păcate principale, lucrare scrisă în anul 420 în douăsprezece cărţi, la 



36 PATERICUL ROMÂNESC 



rugămintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galiei. în primele 
patru cărţi, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre îmbrăcămintea monahilor din 
Palestina şi Egipt, despre rugăciunile şi psalmii de noapte, despre slujbele 
zilnice şi despre condiţiile de primire în mănăstire ale noilor începători. în 
celelalte opt cărţi, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre cele opt păcate de 
moarte, numite de el „gânduri ale răutăţii", şi anume: lăcomia pântecelui, 
desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deşartă 
(trufia) şi mândria. 

2. Convorbiri cu Părinţii (Collationes Patrum), în douăzeci şi patru de 
cărţi sau convorbiri, care formează cea mai de seamă operă literară rămasă de 
la Sfântul Ioan Casian. Lucrarea este împărţită în trei părţi. Partea întâi, în 
zece cărţi, cuprinde primele zece convorbiri avute cu părinţii din pustia 
schetică în a doua sa călătorie prin Egipt (393-399), dedicată episcopului 
Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde şapte cărţi, 
convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu părinţii din ţinutul Panephisis. Partea 
a treia, ultimele şapte cărţi, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu părinţii din 
ţinutul Diolcos. Această operă a fost scrisă între anii 420-429. 

3. Despre întruparea Domnului, contra lui Nestorie, în şapte cărţi, scrisă 
tot în sudul Galiei, între anii 429-430. Această ultimă lucrare a Sfântului Ioan 
Casian are un profund caracter dogmatic şi apologetic şi combate erezia lui 
Nestorie, care nu voia să numească pe Fecioara Măria Născătoare de 
Dumnezeu (Theotocos), ci numai Născătoare de Hristos (Hristotocos). 

în primele două opere, Sfântul Ioan Casian prezintă creştinismului din 
Apus, pentru prima dată, regulile vieţii monahale din Răsărit, făcând astfel o 
statornică punte de legătură între ţările creştine din Orient cu cele din 
Occident. Iar prin a treia sa lucrare, teologul daco-roman face cel dintâi 
cunoscută în Apus doctrina eretică, antiortodoxă a lui Nestorie. Astfel, Sfântul 
Ioan Casian devine primul organizator şi întemeietor al monahismului în 
apusul Europei, unde face cunoscută pentru prima dată gândirea patristică şi 
mistică, precum şi experienţa duhovnicească a marilor Părinţi din Egipt, Sinai 
şi Palestina. Totodată, Sfântul Ioan Casian este considerat şi un mare apologet 
al credinţei apostolice şi profund cunoscător al dogmelor ortodoxe, luptând cu 
toată puterea împotriva nestorianismului, a pelagianismului şi supremaţiei 
harului. 

După o nevoinţă ascetică şi statornică de peste 60 de ani în viaţa 
monahală, Sfântul Ioan Casian s-a săvârşit cu pace la mănăstirea sa din 
Marsilia, în anul 435, dându-şi sufletul său în mâinile lui Hristos şi lăsând în 
urmă câteva sute de ucenici. Sfintele sale moaşte se află într-o capelă 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 37 

subterană din Mănăstirea Sfântul Victor, la Marsilia, iar capul şi mâna dreaptă 
>e află expuse în biserică spre închinare. El a fost considerat sfânt încă din 
viaţă. Pomenirea lui se face la 29 februarie. 



SFANŢUL GHERMAN DACOROMÂNUL 
(secolele IV-V) 17 

Cuviosul Gherman era rudă şi prieten din copilărie al Sfântului Ioan 
Casian, născut pe la jumătatea secolului IV, probabil, tot în „hotarele 
Casienilor şi ale Peşterilor", din Eparhia Tomisului. Fiind mai vârstnic decât 
compatriotul său, Gherman a intrat din tinereţe în nevoinţa călugărească la una 
din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. întrucât 
mulţi asceţi „sciţi" se ne voiau în peşteri, cum atestă numeroasele toponime 
paleocreştine de „Peştera", „Peşteri", „Bisericuţa", „Biserica Omului" etc, 
se crede că şi Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste 
peşteri. 

Acest ascet tomitan a fost primul părinte duhovnicesc al Sfântului Ioan 
Casian şi cel dintâi dascăl al său, care 1-a iniţiat pe calea mântuirii spre 
Hristos. După o scurtă nevoinţa împreună cu prietenul său la una din 
mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoieşte un timp cu 
Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peştera Naşterii 
Domnului. Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt şi vizitează toate 
marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului şi pe sfinţii călugări anahoreţi 
din Muntele Nitriei şi din Sinai. în anul 399, Cuviosul Gherman se stabileşte 
cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de 
Aur, pe care îl iubeau atât de mult. 

în anul 404, Sfântul Ioan Gura de Aur fiind exilat şi depus din scaun de 
împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc 
la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh şi dascăl al lumii 
creştine, în faţa Papei Inocenţiu I. De aici nu se ştie unde s-a retras la 
bătrâneţe Cuviosul Gherman. El s-a săvârşit, fie la mănăstirea întemeiată de 
Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în 
Dacia Pontică, unde se crede ca şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi în primele două 
decenii ale secolului V. Pomenirea lui se face la 29 februarie, fiind canonizat de 
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20-21 iunie, 1992. 



17 Scriitori bisericeşti în epoca străromână, op. cit., p. 217-250 



38 PATERICUL ROMÂNESC 

SFÂNTUL IERARH TIMOTEI 

episcop al Tomisului 
(prima jumătate a secolului V) 18 

Nu se cunoaşte originea acestui episcop tomitan. Se crede că era născut 
la sudul Dunării, călugărit şi format duhovniceşte la una din mănăstirile din 
Capadocia, unde, datorită Sfântului Vasile cel Mare, viaţa monahală 
devenise foarte înfloritoare în secolele V-VI. Ca şi înaintaşii săi, episcopul 
Timotei era un bun teolog ortodox, profund cunoscător al dogmelor stabilite 
de Sfinţii Părinţi, precum şi al disputelor teologice ale timpului său, care 
tulburau întreg Imperiul Bizantin. In eparhia sa, fericitul episcop Timotei era 
la fel de activ ca şi înaintaşii săi, Vetranion, Gherontie şi Teotim I. A zidit 
şi înnoit mai multe bazilici şi mănăstiri, protejând mult monahismul autohton 
daco-roman şi catehizând pe „nomazii sciţi" (goţi şi huni), încă neconvertiţi 
la creştinism. 

Episcopul Timotei a păstorit Eparhia Tomisului în prima jumătate a 
secolului V şi a participat activ la al treilea Sinod Ecumenic de la Efes, din 
anul 431, care apără cultul Maicii Domnului împotriva ereticului Nestorie, 
fiind însoţit, probabil, de câţiva egumeni şi călugări „sciţi" învăţaţi. Aici a 
semnat cele „12 anatematisme" ale Sfântului Chirii al Alexandriei, precum şi 
hotărârea de condamnare a ereticului Nestorie, fiind cel de al 170-lea 
semnatar. 

După o păstorire rodnică de peste zece ani, fericitul Timotei, păstorul cel 
bun al turmei lui Hristos de la Tomis, s-a strămutat cu pace la cele veşnice, 
numărându-se în ceata cuvioşilor părinţi. 



CUVIOSUL IERARH IOAN 

episcop al Tomisului 
(secolul V) 19 

După episcopul Timotei, scaunul episcopal din Tomis a fost ocupat de un 
alt mare teolog al secolului V şi aprig apărător al Ortodoxiei în Dacia Pontică, 
anume Sfântul episcop Ioan. 



18 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 30; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., 
p. 135 

19 Ibidem p. 35 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 39 

Acest episcop a luat permanent parte la disputele teologice din preajma 
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), fiind prezent adesea în 
Constantinopol. El poseda o vastă cultură latină şi greacă, traducând mai 
multe scrieri bisericeşti din limba greacă în cea latină. Scriitorul latin 
contemporan Marius Mercator scrie despre episcopul tomitan Ioan că era 
„unul din cei mai buni teologi ai timpului" şi unul din „cei mai aprigi 
adversari ai nestorianismului şi eutihianismului" (monofizismului), dovedin- 
du-se, ca şi toţi ierarhii tomitani, un devotat apărător al învăţăturii ortodoxe, 
cum reiese din puţinele fragmente păstrate de la el. 

înainte de anul 449, episcopul Ioan s-a săvârşit cu pace la Tomis şi s-a 
adăugat înaintaşilor săi. 



SFANŢUL IERARH ALEXANDRU 

episcop al Tomisului 

(secolul V) 20 

Acest ierarh tomitan a ocupat scaunul Eparhiei Tomisului pe la jumătatea 
secolului V, în timpul marilor frământări hristologice monofizite, create de 
ereticul Eutihie. Noul păstor al Daciei Pontice era un bun teolog, capabil sa 
apere Ortodoxia, atât de ameninţată în întreg Imperiul Bizantin. 

Episcopul Alexandru a luat parte la Sinodul din anul 449, convocat de 
împăratul Teodosie II şi patriarhul Flavian la Constantinopol, sinod care a 
reînnoit hotărârile luate în anul 448, de respingere a învăţăturii eretice 
monofizite şi condamnare a lui Eutihie. Episcopul Alexandru semnează al 
şaptelea actele sinodului: „Alexander reverendissimus episcopus Tomitanorum 
civitatis provinciae Scythiae" . La marele Sinod ecumenic de la Calcedon, ţinut 
în anul 451, episcopul daco-roman n-a mai putut lua parte din cauza năvălirii 
hunilor „nomazi" în eparhia sa, dar a semnat ulterior actele sinodului. El însă 
a rămas credincios Evangheliei lui Hristos şi hotărârilor luate de sinoadele 
ecumenice, până la sfârşitul vieţii sale, apărând cu dârzenie dreapta credinţă la 
Gurile Dunării, zidind noi biserici şi mănăstiri în Dobrogea şi continuând 
procesul de creştinare în Dacia Pontică, prin călugării misionari daco-romani. 

După o păstorie rodnică de peste un deceniu, fericitul episcop Alexandru 
şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. 



20 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 30; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., 
p. 136 



40 PATERICUL ROMÂNESC 



CUVIOSUL DIONISIE CEL MIC „SCITUL" 

(c. 470-545) 21 

Al doilea mare teolog, cunoscut traducător de scrieri patristice şi călugăr 
plin de dragostea lui Hristos, pe care ni 1-a dat Dacia Pontică, după Sfântul 
Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adică „Smeritul", iar în limba 
latină „Exiguul". Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a născut în 
Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una din renumitele 
mănăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV-VII numeroşi 
„călugări sciţi", cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai 
Ortodoxiei. 

Unul din dascălii săi de tinereţe, pe care avea să-1 evoce mai târziu în 
„Prefaţa scrisorii sinodale a Sfântului Chirii al Alexandriei către Nestorie", 
tradusă în latină, a fost un anume Petru, ajuns la bătrâneţe episcop. Acesta 
fusese, probabil, egumenul mănăstirii dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul 
Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care 1-a deprins cu nevoinţa 
duhovnicească şi frica de Dumnezeu. Iată cu ce cuvinte pline de recunoştinţă, 
de smerenie şi duioşie, calităţi specifice sufletului nostru românesc, se 
adresează fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de 
binefacerile Voastre, Cuvioase Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui 
Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana 
duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici 
spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că 
nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită" . 

Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul", se duce în 
Orient, la Mormântul Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o 
mănăstire din Constantinopol . Era un teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea 
perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un 
călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor ecumenice şi 
unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia. 

în anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mănăstirea 
Sfânta Anastasia şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă 



71 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 70-72; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 
141-142; Pr. prof. I. G. Coman, Izvoarele Ortodoxiei româneşti şi creştinismul daco-roman, p. 344, în 
revista „Ortodoxia", an XXXIII, nr. 3/1981; idem, Scriitori bisericeşti din epoca strâromâiiâ, 1979, p. 
268-280; Sfinţi români..., op. cit., p. 234 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 41 

mulţi ani dialectica cu prietenul său Casiodor la Universitatea Vivarium din 
sudul Italiei - Calabria. 

Biograful şi prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era 
_de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele 
limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al dogmaticii". Era, de 
asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, 
blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să 
osândească pe cei care mâncau". 

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece 
papi, de la Anastasie II până la Vigiliu. Fiind rugat, atât de păstorii Romei, 
care doreau să cunoască mai bine scrierile Părinţilor din Răsărit, cât şi de 
compatrioţii săi, călugării sciţi, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă 
în latină scrieri ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chirii al Alexandriei şi 
Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, în două 
ediţii; editează „Decretele pontificale" şi traduce vieţi de sfinţi ca: 
„Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul", „Pocăinţa minunată a 
Sfintei Taisia" şi „Viaţa Sfântului Pahomie". 

Cuviosul Dionisie cel Mic era şi un bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă 
ce o învăţase la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a întemeiat 
era creştină dionisiacă, în locul erei păgâne, începând calendarul şi 
numărătoarea anilor „De la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu 
de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai 
cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza 
răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru". A 
scris în acest scop două lucrări: „Carte despre Sfintele Paşti" şi „Argumente 
Pascale". Era creştină întemeiată de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat în 
vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost 
adoptată în toată lumea creştină. 

A mai scris şi un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la 
mai mulţi Sfinţi Părinţi din Răsărit, Apus şi Africa, intitulat „Exempla 
Sanctorum Patrum". Atât prin originea şi formarea sa daco-romană, cât şi 
prin scrierile şi traducerile sale din greacă în latină, fericitul Dionisie cel Mic 
„a întins o adevărată punte de legătură între Răsărit şi Apus, punând într-un 
contact mai apropiat cele două romanităţi creştine". 

La bătrâneţe, fericitul Dionisie „Romanul" îşi aducea aminte din Italia, 
patria sa adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, şi de compatrioţii săi blânzi, 
dreptcredincioşi şi smeriţi, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în 
Prefaţa către „venerabilii domni şi fraţi preaiubiţi, Ioan şi Leonţiu": „Poate 



42 PATERICUL ROMÂNESC 

pare lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig 
şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi 
prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o' 
cunoaştere din naştere, ci mi 1-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte ca acolo (în 
Scythia Minor), într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu 
harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa 
cerească în trup fragil a preafericiţilor Părinţi cu care acea regiune se slăveşte 
ca de o rodire duhovnicească deosebită. 

Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toţi pildă de 
viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau 
spune cu Apostolul: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco- 
românii) au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, 
căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...". 

Pentru sfinţenia vieţii lui, pentru gândirea şi scrierile sale profund 
ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit şi „Romanul", este cinstit, atât în 
Răsărit, cât şi în Apus, ca un călugăr desăvârşit, filolog şi ctitor al erei 
creştine, ascet şi teolog de renume. Trei mari virtuţi l-au împodobit în toată 
viaţa sa: credinţa ortodoxă, smerenia inimii şi dragostea faţă de Dumnezeu şi 
de oameni, calităţi specifice milenare ale întregului popor român. 

Săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, Cuviosul Dionisie cel Smerit şi-a dat 
sufletul cu pace în mâinile lui Hristos prin anul 545 şi este numărat în ceata 
Cuvioşilor Părinţi. 



CUVIOSUL IERARH TEOTIM II 

episcop ai Tonusului 
(a doua jumătate a secolului V) 22 

Eparhia Tomisului avea în anul 458 un păstor nou, în persoana 
episcopului Teotim II. El era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontică. 
Acest ierarh tomitan a continuat să-şi extindă jurisdicţia eparhiei sale, prin 
călugări şi preoţi misionari trimişi de la Tomis, până în inima Daciei 
Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atât Câmpia Dunării şi zona subcarpatică, 
cât şi sudul Moldovei. Această acţiune de creştinare a Daciei era deja începută 
încă din secolele II— III, în Banat, Oltenia şi Transilvania, prin coloniştii 



21 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 30; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., 
p. 136 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III- VI 43 

romani, iar în Munţii Buzăului, Vrancea, Bărăgan şi Moldova de sud, în 
secolul IV, prin călugării şi preoţii misionari daco-romani, veniţi din Eparhia 
Torni sului. Activitatea misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul 
si nordul Dunării era destul de puternică sub episcopul Teotim II. 

Pe lângă lucrarea sa misionară, episcopul Teotim II era şi un devotat 
leolog şi apărător al Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. El a făcut dovada aceasta în 
răspunsul cerut de împăratul Leon I Tracul (457-474), în legătură cu 
hotărârile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon şi cu alegerea patriarhului 
monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria că 
primeşte întru totul hotărârile Sinodului de la Calcedon şi cere depunerea 
ierarhului monofizit de la Alexandria. Răspunsul său în limba latină, foarte 
ortodox şi categoric, „se distinge prin simplitatea şi claritatea lui". 

Se pare că fericitul episcop Teotim II a avut o păstorire lungă la Tomis, 
încununată de multă izbândă, prin continuarea procesului de creştinare a 
„nomazilor sciţi" (huni), ale căror migraţii şi incursiuni făceau multe tulburări 
creştinilor autohtoni. După mutarea sa la cele veşnice, în ultimele decenii ale 
secolului V, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale căror 
nume ne rămân necunoscute. Jertfa lor însă nu a rămas zadarnică în acest colţ 
de pământ daco-roman. 



CUVIOSUL IOAN MAXENŢIU 
(secolele V-VI) 23 

Acest cuvios părinte era „cel mai învăţat călugăr scit" contemporan cu 
Cuviosul Dionisie cel Mic, născut în Dacia Pontică, pe la jumătatea secolului 
V. El s-a călugărit şi a învăţat adâncul teologiei din anii tinereţii, la una din 
mănăstirile Eparhiei Tomisului, a călătorit la mai multe mănăstiri din Răsărit 
şi a locuit uneori în preajma Constantinopolului. 

Fericitul călugăr Ioan Maxenţiu a scris opt cărţi „libelli", care tratează 
diferite probleme hristologice şi antropologice şi combate cu tărie 
nestorianismul şi monofizismul lui Eutihie. Iată câteva titluri din scrierile sale: 
Libellus fidei, Capitole doctrinare, Mărturisire de credinţă ortodoxă, Unirea 
Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Său trup, Răspuns contra achefalilor. . . , 
Contra Nestorienilor, Răspuns la Epistola Papei Hormisda. 



23 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I. op. cit., p. 142; Pr. prof. I. G. Coman, Izvoarele 
Ortodoxiei româneşti, op. cit., p. 344-345, în revista „Ortodoxia", nr. 3, 1981 



44 PATERICUL ROMÂNESC 

împreună cu alţi patru călugări sciţi, Petru, Ioan, Leonţiu şi Ioan, 
Cuviosul Ioan Maxenţiu a scris şi Epistola călugărilor sciţi, adresată episco- 
pilor africani, Datin şi Fortunat, în care se susţine formula teologică 
„theopashita" că „unul din Treime a pătimit cu trupul" . 

După o îndelungată osteneală, prin scris şi asceză, de apărare a dreptei 
credinţe ortodoxe şi de mărturisire a Evangheliei lui Hristos, într-o epocă atât 
de frământată de dezbinări şi erezii, fericitul călugăr daco-roman Ioan 
Maxenţiu s-a strămutat cu pace la cele veşnice. 



CUVIOSUL IERARH PATERNUS 

mitropolit al Tomisului 
(prima jumătate a secolului VI) 24 

Venerabilul mitropolit tomitan Paternus era, după nume, de origine 
latină, adică daco-roman autohton, probabil, călugărit şi format teologic şi 
spiritual în una din vestitele mănăstiri ale Eparhiei Tomisului. El a ajuns 
păstor al Daciei Pontice, după o lungă perioadă de circa 60 de ani (460-520), 
pentru care nu se cunoaşte încă numele nici unui episcop tomitan. 

Prima atestare documentară este inscripţia latină de pe un vas de cult din 
argint aurit, descoperit în anul 1912 (astăzi la Muzeul Ermitaj - Sankt- 
Petersburg), făcut de Paternus la începutul secolului VI pentru Catedrala 
mitropolitană din Tomis, unde donatorul este intitulat „episcopus 
mitropolitanus". După această însemnare şi alte câteva de mai târziu se atestă 
că Episcopia Tomisului a fost ridicată la începutul secolului VI la rang de 
mitropolie şi că avea sub jurisdicţia sa un număr de 14 episcopii sufragane, 
existente în toate oraşele mari ale Daciei Pontice. într-o „Listă" a tuturor 
scaunelor mitropolitane şi episcopale din Patriarhia ecumenică, existente la 
începutul secolului VI, publicate în anul 1891 de bizantinologul Cari de Boor, 
sub denumirea de „Notitia Episcopatuum" , sunt trecute sub jurisdicţia 
Mitropoliei Tomisului următoarele 14 scaune episcopale: Axiopolis 
(Cernavodă, jud. Constanţa), Capidava (Capidava, jud. Constanţa), Carsium 
(Hârşova, jud. Constanţa), Callatis (Mangalia), Constantiana (jud. 
Constanţa), Histria (Istria, jud. Constanţa), Tropaeum Traiani (Adamclisi, 
jud. Constanţa), Troesmis (Igliţa, jud. Tulcea), Noviodunum (Isaccea, jud. 



24 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 30; Istoria Bisericii Ortodoxe Române voi. I, op. cit., p. 
136-137; I. I. Georgescu, Viaţa creştină în vechiul Tomis, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 
1-2, 1962, p. 15-32 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE III-VI 45 

7-icea), Aegyssus (jud. Tulcea), Salsovia (Mahmudia, jud. Tulcea), Halmyris 
Dunavăţul de Jos, jud. Tulcea), Zaldapa (jud. Tulcea), Dionysopolis (Balcio. 

Toate aceste scaune episcopale au fost înfiinţate la începutul secolului VI, 
in fiecare oraş - „polis" - din Sciţia Mică şi din întreg Imperiul Bizantin, sub 
impăratul Anastasie (491-518), în urma unei legi a înaintaşului său, împăratul 
Zenon (474-491), ca fiecare oraş să aibă un episcop al său şi un anume 
:eritoriu. 

Sub mitropolitul Paternus, Eparhia Tomisului a ajuns poate la cea mai 
mare înflorire duhovnicească şi organizatorică. Numărul mare al episcopiilor 
sufragane dovedeşte în bună parte încheierea procesului de creştinare a 
poporului român din Dacia Pontică, care avea în secolul VI peste 100 de 
bazilici (biserici) şi bisericuţe, cu numeroşi preoţi (prezbiteri) şi mănăstiri 
bine organizate, cu sute de călugări, sihastri, cavioţi (trăitori în peşteri) 
misionari şi cu teologi de o înaltă cultură clasică şi mistic-dogmatică, 
recunoscută peste tot. Astfel, vestiţii „călugări sciţi", contemporani cu 
arhiepiscopul Paternus, erau preocupaţi de dogma Sfintei Treimi, creând 
formula teologică numită „theopashită", că „unul din Sfânta Treime a pătimit 
în trup" (unus de Sancta Trinitate passus in corpus). 

Fericitul mitropolit Paternus, refuzând să accepte ca ortodoxă această 
formulă dogmatică, călugării sciţi se duc, în anul 519, la împăratul Justin I 
(518-527) şi cer recunoaşterea învăţăturii lor. De aici merg la Roma şi cer 
Papei Hormisda acelaşi lucru. Aceasta dovedeşte preocupările hristologice ale 
călugărilor daco-romani din Dobrogea secolului VI, renumele lor în întreg 
Imperiul Romano-Bizantin, precum şi grija dintotdeauna a episcopilor din 
Dacia Pontică de a apăra cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunării. 

în anul 520, mitropolitul Paternus, fiind la Constantinopol, a participat cu 
alţi 20 de ierarhi la alegerea noului patriarh ecumenic, Epifanie. In scrisoarea 
adresată Papei Hormisda cu acest prilej, Paternus semnează al şaptelea sub 
titlul: „Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus". 

în cadrul arhiepiscopiei sale, mitropolitul Paternus pregăteşte călugări şi 
preoţi misionari, pe care îi trimite la nord de Dunăre, în Dacia JCarpatică, 
ajungând să organizeze parohii şi mici aşezări monahale până în văile Oltului 
şi Argeşului, Câmpia Bărăganului, Codrii Vlăsiei, ţinutul Buzăului, Ţara 
Vrancei şi sudul Moldovei. 

Aşa ostenindu-se mai mult de un deceniu, pentru lauda lui Dumnezeu şi 
triumful creştinismului pe pământul ţării noastre, venerabilul mitropolit 
Paternus şi~a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos. 



46 PATERICUL ROMÂNESC 



CUVIOSUL IERARH VALENTINIAN 

mitropolit al Tonusului 

(secolul VI) 25 

Ultimul ierarh şi păstor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tonusului, 
înainte de marea migraţie a avarilor, slavilor şi bulgarilor din anul 602, a 
fost arhiepiscopul Valentinian. După nume era latin, adică daco-roman, 
probabil, născut şi format în Eparhia Tomisului, la conducerea căreia ajunge 
pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el datează din anul 595 
într-o scrisoare a diaconilor Rusticus şi Sebastianus, care îi relatează despre 
condamnarea de către împăratul Justinian, în anul 544, a „Celor trei 
capitole", adică a scrierilor episcopilor Teodor de Mopsuestia (f 428), 
Teodorei al Cirului (458) şi Ibas de Edessa (f 457), considerate eretice. 
Arhiepiscopul Valentinian îi scrie Papei Vigiliu, care îi răspunde la 18 
martie, 550, adresându-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de 
Tomis, provinciae Scythiae" (Preaalesului frate Valentinian, episcopul 
Tomisului din provincia Sciţia-Dobrogea), asigurându-1 că nu a scris nimic 
împotriva celor patru Sinoade ecumenice şi că îl invită la Constantinopol să 
se convingă de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian 
nu răspunde la invitaţie şi nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod 
ecumenic de la 5 mai, 553. 

Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia 
Pontică (Dobrogea) trăieşte, probabil, epoca sa cea mai înfloritoare din 
perioada de formare a poporului român, cu biserici şi preoţi în fiecare sat, cu 
vestite aşezări monahale, cu preoţi şi călugări misionari răspândiţi pe o largă 
arie în Dacia de la nordul Dunării. însuşi procesul de creştinare a populaţiei 
autohtone este aproape încheiat în Dacia Pontică. Iar peste Dunăre existau în 
secolul VI mai multe comunităţi monahale în zona subcarpatică, din care cele 
mai puternice erau în Munţii Buzăului şi ai Vrancei. Se presupune chiar 
existenţa unei episcopii în Ţara Vrancei, care va deveni mai târziu Episcopia 
Milcovia. 

La sfârşitul deceniului al şaselea, după o rodnică activitate evanghelică, 
mitropolitul Valentinian se mută la cele veşnice. 



25 Pr. prof. I. Pulpea, Episcopul Valentinian de Tomis..., B.O.R., 1947, nr. 4-9, p. 200-212; De 
la Dunăre la Mare, op. cit., p. 30; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 138-139 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 
din secolele VII-XIII 



SFÂNTUL GRIGORIE DECAPOLITUL 

de la Bistriţa - Vâlcea 

(secolele VIII-IX) 1 

a. Viaţa 

Sfântul Grigorie, ale cărui moaşte se păstrează întregi la Mănăstirea 
Bistriţa, din judeţul Vâlcea, s-a născut în jurul anului 780, în Isauria - Asia 
Mică, din părinţi ortodocşi devotaţi, anume Serghie şi Măria, şi a copilărit în 
una din cele zece cetăţi ale Isauriei, Irinopolis, din care cauză se numeşte până 
astăzi „Decapolitul". 

Bizanţul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, după 
terminarea studiilor, renunţă la nuntă şi intră în nevoinţa monahală, ostenin- 
du-se mult pentru apărarea Ortodoxiei şi cinstirea sfintelor icoane în 
Constantinopol, în Asia Mică, la Roma şi în Macedonia. Nevoindu-se mult cu 
postul şi rugăciunea, a biruit toate cursele nevăzuţilor diavoli şi s-a învrednicit 
de darul facerii de minuni şi al înainte vederii. 

în ultimii ani ai vieţii s-a ostenit în Mănăstirea Sfântul Mina, aproape de 
Tesalonic, învrednicindu-se de harul preoţiei. Şi aici a făcut multe minuni şi 
vindecări de boli, vestind cele viitoare. Renumit în tot Bizanţul pentru 
sfinţenia vieţii lui, la bătrâneţe, Sfântul Grigorie Decapolitul se îmbolnăveşte 
de hidropică şi se mută la Hristos, la 20 noiembrie, anul 842, fiind 
înmormântat la o mănăstire din Constantinopol. 

Acest mare cuvios şi mărturisitor al lui Hristos era cinstit ca sfânt şi 
făcător de minuni încă din viaţă. Dar şi după moarte se vindecau bolnavii la 
mormântul lui. Văzând aceasta, monahii acelei mănăstiri i-au scos sfintele sale 
moaşte din pământ şi le-au pus în biserică spre închinare şi ajutorul tuturor. 

în anul 1453, căzând Bizanţul sub turci, moaştele Sfântului Grigorie sunt 
duse în părţile Dunării, ajungând în mâinile unui dregător turc. Auzind de 
minunile ce se făceau la aceste moaşte, banul Ţării Româneşti, Barbu 
Craiovescu, le cumpără cu mulţi bani, prin anul 1498, şi le duce la Mănăstirea 
Bistriţa - Râmni cu- Vâlcea, ctitoria sa, unde se află şi astăzi. Racla de argint, 
în care se păstrează cu sfinţenie acest odor de mare preţ, a fost lucrată la 
Braşov, în anul 1656. 

Sfântul Grigorie Decapolitul se prăznuieşte în fiecare an la 20 noiembrie. 



1 Episcopul Damaschin Severineanul în Sfinţi români..., op. cit., p. 248; Dicţionar aghiografic, 
de episcopul Gherasim Timus, op. cit., p. 339; Mineiul pe luna noiembrie, în 20 zile. 



50 PATERICUL ROMÂNESC 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Sfântul Grigorie Decapolitul a fost ales de Dumnezeu să mărturisească 
pe Hristos şi dreapta credinţă pe pământ încă din pântecele maicii sale. Inima 
lui era rănită din pruncie pentru cele cereşti, iar sufletul lui nu avea odihnă în 
vâltoarea grijilor pământeşti. De aceea, renunţând la căsnicie, s-a logodit cu 
Hristos pentru a trăi în veci cu El. 

2. Intrând în nevoinţa vieţii monahale, Sfântul Grigorie râvnea două 
lucruri, fără de care nici un creştin nu se poate mântui. Mai întâi căuta să se 
dezbrace de cugetele rele şi să se îndumnezeiască prin rugăciune, prin post şi 
priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie şi iubire. Apoi dorea 
să mărturisească dogmele dreptei credinţe şi să apere Ortodoxia de tot felul de 
eresuri care loveau în vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului 
Sfânt, în puţină vreme a biruit ispitele tinereţii şi toate cursele vrăjmaşului 
diavol. Apoi, Sfânta Evanghelie şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi i-au 
întărit credinţa şi l-au pregătit, ca pe un bun ostaş al lui Hristos, să intre în 
lupta cea duhovnicească împotriva hulitorilor iconoclaşti care distrugeau 
sfintele moaşte şi sfintele icoane, numindu-le idoli. 

3. Cu atâta tărie se împotrivea pe faţă luptătorilor de icoane, apărându-le, 
încât mergea din loc în loc, din mănăstire în mănăstire, de la Constantinopol 
în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia şi din nou 
la Tesalonic. Peste tot apăra cultul ortodox al sfintelor icoane, învăţând, 
îmbărbătând, mustrând şi uneori răbdând bătăi, prigoniri şi ameninţări cu 
moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostaş al lui Hristos nu se 
temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toţi îi 
învăţa că „cinstea pe care o dăm sfintelor icoane se ridică la chipul cel 
dintâi", după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Adică, cinstind şi 
închinându-ne la icoane, cinstim şi ne închinăm Mântuitorului şi sfinţilor 
pictaţi pe ele. Apoi învăţa că cel care a făcut prima icoană este însuşi Tatăl 
Care a născut pe Fiul „mai înainte de toţi vecii", căci Fiul lui Dumnezeu este 
icoana Tatălui. El învăţa că şi omul creat de Dumnezeu este chipul, adică 
icoana Preasfintei Treimi, după cuvântul de la Facere 1 cu 26: Sa facem om 
după chipul şi asemănarea noastră. Cinstea pe care o dăm Fiului se înalţă 
deopotrivă şi celorlalte persoane ale Preasfintei Treimi, iar cinstea pe care o 
dăm icoanelor se înalţă însuşi Mântuitorului şi sfinţilor pictaţi pe ele. 

4. Pe măsură ce se ostenea pentru apărarea icoanelor şi dogmelor 
ortodoxe, Sfântul Grigorie Decapolitul ducea, totodată, o înaltă viaţă 
duhovnicească. Pentru aceasta, ajungând vas ales al Sfântului Duh, a primit 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 51 

darul facerii de minuni şi al cunoaşterii celor viitoare. Amintim câteva din 
numeroasele sale minuni săvârşite în timpul vieţii. într-o noapte, făcând 
rugăciune din inima către Dumnezeu, a căzut în uimire şi a văzut strălucind 
din cer o lumină ca soarele, înconjurând peştera şi locul din jur, urmată de o 
bună mireasmă care a umplut chilia şi inima cuviosului. Lumina şi mireasma 
cerească au ţinut mai multe zile. 

5. Ajungând la măsura desăvârşirii, Dumnezeu nu a lăsat această făclie 
sub obroc. Odată, pe când se ruga, a auzit acest glas de sus: „Grigorie, dacă 
voieşti să ajungi la desăvârşire, ieşi din pământul tău şi de la rudele tale şi te 
înstrăinează pentru folosul tău şi al celor ce au nevoie de învăţătura ta". Din 
ceasul acela, Cuviosul Grigorie a părăsit liniştea pustiei şi ajuta lumea pe 
calea mântuirii. 

6. Odată dorea sa meargă cu corabia în Italia, dar stăpânul ei nu voia să 
plece, căci se temea de tâlhari. Atunci a zis sfântul către corăbieri: 
„îndrăzniţi, căci Dumnezeu vă va păzi şi nu veţi pătimi nici un rău". 

într-adevăr, au călătorit bine, fără nici o primejdie, căci mâna Domnului 
era cu Sfântul Grigorie. 

7. Mulţi oameni stăpâniţi de duhuri rele erau vindecaţi cu rugăciunea 
Sfântului Grigorie. Astfel, o femeie, având duh necurat, a fost izbăvită numai 
prin cuvântul lui. Un om cuprins de un demon cumplit a fost tămăduit cu 
rugăciunile sfântului. Altădată, văzând sfântul un om chinuit de diavol, s-a 
rugat pentru el, zicând: „Doamne, miluieşte zidirea Ta şi n-o lăsa să fie 
stăpânită de diavolul". După aceste cuvinte, îndată a fugit duhul rău din om. 
Dar, văzând cuviosul că îl caută şi îl laudă oamenii, îndată a fugit din locul 
acela. Altădată, un om diabolizat a sărit în spatele cuviosului şi îşi bătea joc 
de el. Dar fericitul, rugându-se din inimă, a izgonit diavolul din acel om. 

8. O femeie săracă şi văduvă, stricându-i-se casa, a cerut milostenie de la 
Sfântul Grigorie ca să-şi zidească alta, iar el i-a spus: 

- Femeie, du- te şi începe lucrul, şi Dumnezeul săracilor îţi va trimite 
ajutor! 

Punând temelie, văduva a găsit în pământ smoală, pe care vânzând-o, şi-a 
terminat casa şi şi-a cumpărat cele de nevoie vieţii. 

9. Un monah sihastru din apropiere, cu mâinile lucra şi cu buzele se 
ruga. Iar Sfântul Grigorie, cunoscând că i-a sosit sfârşitul vieţii, i-a zis: 

- Frate, lasă lucrul mâinilor şi te îngrijeşte de suflet, că ţi s-a apropiat 
sfârşitul şi vei călători pe cale străină, pe care niciodată n-ai călătorit! 

După câteva zile, acel sihastru şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. 



52 PATERICUL ROMÂNESC 



10. Un ieromonah, Teoduî, a venit la cuviosul pentru cuvânt de folos. La 
plecare, Sfântul Grigorie i-a spus: 

- Mergi cu pace şi spune părintelui tău duhovnicesc să-şi pregătească 
mormântul, căci în curând va pleca la Domnul! 

După puţine zile, bătrânul acela a adormit cu pace. 

11. Altădată, un monah numit Petru a fost muşcat de două vipere şi, fiind 
foarte aproape de moarte, a alergat la ajutorul Cuviosului Grigorie, care, 
milostivindu-se spre el, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată cel muşcat de vipere 
s-a făcut sănătos. 

12. Un om bolnav de friguri de mulţi ani a venit pe ascuns la chilia 
Sfântului Grigorie şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe când îl scuturau frigurile, şi 
îndată s-a făcut sănătos. 

13. Un alt om cuprins de răceală se ruga cuviosului să-1 vindece, însă el 
nu voia. Atunci, bolnavul s-a culcat pe ascuns, cu mare credinţă, în patul 
Sfântului Grigorie. Găsindu-1 în aşternutul lui, cuviosul i-a zis să plece de 
acolo. Dar bătrânul i-a răspuns: „Nu mă voi scula din patul tău, părinte, până 
nu mă voi face sănătos!" Atunci, cuviosul, atingându-se de acel bolnav, 1-a 
vindecat, şi s-a ridicat sănătos din patul lui. 

14. O dată şi de mai multe ori vorbind ucenicul cu dascălul său, a văzut 
ieşind foc din gura Cuviosului Grigorie, care îi lumina faţa cu raze ca de 
soare. Deci, căzând ucenicul la picioarele sfântului, 1-a rugat să-i descopere 
acea taină minunată. Cuviosul a zis către dânsul: 

- Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine om 
păcătos. însă, de se va curaţi omul pe dânsul de patimile trupului şi ale 
sufletului şi se va face curat şi vrednic de primirea Duhului Sfânt, atunci, 
precum a zis Hristos, Tatăl şi Fiul şr Sfântul Duh vin şi se sălăşluiesc în el. 
Atunci, nu mai grăieşte omul, ci Dumnezeu, Care locuieşte în el. Deci şi tu, 
fiule, dacă te vei nevoi a te curaţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului 
şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor şi dacă te vei ruga cu 
stăruinţă lui Dumnezeu, ca El însuşi să ardă cu focul cel dumnezeiesc materia 
patimilor şi să înmulţească în sufletul tău roadele faptelor bune, atunci te vei 
face lăcaş curat şi sfânt al lui Dumnezeu, iar cuvintele tale vor străluci de 
puterea şi lumina Duhului Sfânt. 

15. După mutarea la cer a Sfântului Grigorie Decapolitul şi după căderea 
Bizanţului în mâinile turcilor, au ajuns cinstitele lui moaşte în mâinile unui 
dregător turc. Evlaviosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, auzind despre 
aceste moaşte şi de nenumăratele minuni care se făceau aici, a cheltuit mari 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 53 

sume de bani şi, în anul 1498, a adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul 
la Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea, ctitoria sa, spre mângâierea tuturor. 

In tradiţie se spune că turcul a vândut sfintele moaşte pe bani de aur, 
punându-se la cântar. Dar, cu rugăciunile sfântului, moaştele sale au devenit 
uşoare la cântar şi turcul n-a primit mulţi bani, aşa cum dorea. Mai târziu 
turcul, văzându-se amăgit de creştini, a venit la Mănăstirea Bistriţa să ia 
moaştele înapoi sau să i se dea mai mulţi bani. Atunci, fericitul ctitor, 
călugărit aici cu numele de Schimonahul Pahomie, auzind de venirea turcului, 
a ascuns sfintele moaşte într-o peşteră din muntele apropiat, unde s-a ridicat şi 
un mic paraclis în cinstea Sfântului Grigorie. Aşa au scăpat sfintele moaşte din 
mâna păgânilor. Apoi turcul, mâniindu-se, a jefuit mănăstirea şi, dându-i foc, 
s-a dus în ţara lui. Ctitorul a zidit mănăstirea din nou şi a adus din peşteră 
sfintele moaşte, care se păstrează în biserica mare până astăzi, ca un odor de 
mare preţ. Numai în vremuri de mare primejdie se ascund în peşteră. 

16. De-a lungul celor cinci secole de existenţă a moaştelor Sfântului 
Grigorie Decapolitul pe pământul ţării noastre, s-au făcut multe şi nenumărate 
minuni şi vindecări de boli, care s-au uitat cu vremea. Dintre cele puţine care 
s-au scris, amintim câteva minuni săvârşite, mai ales, în zilele noastre. 

După o veche tradiţie ortodoxă, în vremuri de primejdie şi de mare 
secetă, se făceau procesiuni prin oraşe, prin sate şi pe câmp cu moaştele 
Sfântului Grigorie Decapolitul şi cu icoane miraculoase. Moaştele se scoteau 
de obicei vara, în Ţara Românească şi mai ales în Oltenia, pe timp de secetă, 
şi, cu rugăciunile cuviosului, trimitea Domnul pe pământ ploaie timpurie şi 
târzie. Cea mai veche procesiune pentru ploaie cu moaştele Sfântului 
Grigorie, cunoscută în Ţara Românească, a avut loc în vara anului 1765. 
Recoltele lovite de secetă au fost salvate şi poporul cel binecredincios a fost 
izbăvit de moarte. 

17. în vara anului 1913, de hramul Mănăstirii Bistriţa, a fost adusă la 
moaştele Sfântului Grigorie o femeie tânără, paralizată de ambele picioare. 
Fiind atinsă de sfintele moaşte, i s-a făcut Sfântul Maslu de trei ori şi, după 
trei săptămâni, a venit la mănăstire pe picioarele sale, să mulţumească 
sfântului pentru vindecarea ei. 

18. în anul 1920, unei femei numită Măria din satul Cacova - Vâlcea, 
căzând dintr-un prun, i-a paralizat tot corpul şi a fost adusă după câteva zile în 
mănăstire, la Sfântul Grigorie. Făcându-i-se Sfântul Maslu, bolnava a deschis 
ochii mari, şi- a venit în simţire şi a cerut să fie ridicată în picioare. Apoi s-a 
întors la casa ei vindecată, cu rugăciunile Sfântului Grigorie făcătorul de 
minuni. 



54 PATERICUL ROMÂNESC 

19. în vara anului 1925, a fost adus la moaştele Sfântului Grigorie un 
tânăr din comuna Sirineasa - Vâlcea, stăpânit de un duh rău. Fiind atins de 
sfânta raclă şi făcându-i-se Sfântul Maslu în fiecare zi, după şapte zile a plecat 
acasă sănătos. La fel a fost vindecată o tânără din satul Vaideeni, care îşi 
pierduse mintea. După şapte zile de rugăciuni şi Sfântul Maslu lângă sfintele 
moaşte, s-a întors sănătoasă în familie. 

20. In vara anului 1927, fiind secetă, s-a scos sfânta raclă în procesiune 
prin sate. Proprietarul fabricii de cherestea din Brezoi - un boier necredincios 
- nu a vrut să lase oamenii lui la rugăciune. însă s-au făcut rugăciuni de 
ploaie şi, cu mijlocirea cuviosului, a dat Dumnezeu o ploaie bună pe toată 
Valea Oltului. Dar, în aceeaşi zi, 1-a pedepsit Domnul pe boierul rău şi 
necredincios, că i-a luat foc fabrica şi a ars toată până în temelii. 

21. Fiind secetă, în vara anului 1935, se purta sfânta raclă în procesiune 
de ploaie prin satele Băbeni, Ioneşti, Orleşti. în dreptul unei fântâni, racla 
Sfântului Grigorie s-a oprit brusc. Atunci, preoţii au spus să se cerceteze ce 
poate fi în acea fântână. Scoţând oamenii toată apa, au aflat un prunc mic în 
ea. Era, probabil, aruncat de o femeie ucigaşă. După ce oamenii au îngropat 
pruncul, imediat au plecat cu sfintele moaşte mai departe. 

22. în satul Băileşti - Dolj, în anul 1932, era o creştină, Elena, paralizată 
din tinereţe. Auzind ca se aduc în sat moaştele Sfântului Grigorie pentru 
ploaie, a vrut să fie dusă şi ea la Biserică să se închine. După ce a fost atinsă 
de sfânta raclă a cuviosului, a cerut să fie aşezată sub masa pe care stăteau 
sfintele moaşte. Timp de trei ore cât a durat slujba în biserică, creştina Elena 
s-a rugat în taină, cerând, cu multe lacrimi, sănătate şi iertare. După ce preoţii 
şi credincioşii au plecat în procesiune pe câmp cu moaştele Sfântului Grigorie, 
femeia bolnavă s-a vindecat definitiv de paralizie, s-a întors acasă şi a mai 
trăit încă 20 de ani. 

23. în vara secetoasă a anului 1934 se făceau rugăciuni şi procesiune 
pentru ploaie cu moaştele Sfântului Grigorie de la Bistriţa, în satul Lungeşti - 
Vâlcea. Când procesiunea trecea prin mijlocul satului şi ţăranii, cu făclii 
aprinse în mâini, aruncau buchete de flori înaintea sfântului, a venit o mamă 
cu o fetiţă de 4 ani, bolnavă de epilepsie. îndată ce femeia şi-a atins copila cu 
fruntea de sfintele moaşte, s-a făcut sănătoasă. Copila a crescut, a devenit 
mamă şi o bună creştină. Ea se numea Elena Spălatei. 

24. Sofia Patrichi, o pensionară din Bucureşti, în 1957 s-a îmbolnăvit de 
o infecţie la faţă, suspectă de cancer, ce nu se mai vindeca. Auzind de 
minunile Sfântului Grigorie de la Bistriţa, a alergat la moaştele lui, s-a atins 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 55 

cu credinţă şi lacrimi de sfânta raclă şi s-a rugat mult, cerându-i sănătate. A 
doua zi, când s-a deşteptat din somn, nu mai avea nici o urmă de infecţie pe 
faţă şi se vindecase şi de cataracta de la ochi 2 . 

Sfinte Preacuvioase Părinte Grigorie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOŞII DAMIAN ŞI IOSIF 
Aşezământul monahal de la Basarabi - Constanţa 

(secolele IX-X) 3 

în anul 1957 s-a descoperit într-un deal de cretă din comuna Basarabi, 
judeţul Constanţa, un ansamblu monahal de sihastri, din epoca daco-romană şi 
medievală (sec. IV-XI), format din şase bisericuţe rupestre, unice până în 
prezent în ţara noastră. Desigur, au fost mult mai multe bisericuţe şi, 
probabil, peşteri pustniceşti, unele deja distruse de vreme, altele încă 
nedescoperite, care formau o adevărată „lavra a peşterilor" în Dacia Pontică. 

întrucât ansamblul monahal de la Basarabi este aproape de „hotarele 
Casienilor şi ale Peşterilor", locul de naştere al Sfântului Ioan Casian, se 
deduce că în Eparhia Tomisului, adică în perimetrul dintre Constanţa - 
Cernavodă - Medgidia şi Histria, era cel mai puternic centru monahal şi 
pustnicesc din Sciţia Mică. Pe lângă marile mănăstiri organizate cu şcoli de 
teologie, care au dat pe vestiţii călugări sciţi în secolele IV-VI, existau zeci de 
peşteri şi bisericuţe rupestre, astăzi dispărute, în care se nevoiau marii sihastri 
daco-romani iubitori de linişte. Asemenea sihăstriilor de pe valea Nilului care 
erau conduse nu de egumeni, ci de „prezbiteri", adică de ieromonahii 
duhovnici care slujeau cele sfinte pentru ei, credem că şi ansamblul pustnicesc 
de la Basarabi era povăţuit duhovniceşte de asemenea duhovnici. 

Doi dintre aceşti părinţi sufleteşti ai sihastrilor de la Basarabi, recent 
descoperiţi, au fost „Damian preotul" şi „Iosif preotul". Numele lor sunt 
încrustate pe pereţii bisericuţei B4. Iată câteva dintre aceste inscripţii în limba 
slavă veche: „(Eu) Dimian (Damian) preotul merg pe drum, pun lumânări 
pentru păcatele mele ... omule, în această biserică, iar Dumnezeu să vă 
miluiască cu Sfinţii Părinţi. Amin. Dimian (luna) mai". Altă însemnare: „A 



2 Aceste vindecări şi fapte minunate, săvârşite la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul din 
Mănăstirea Bistriţa, au fost adunate într-un mic volum de monahia Olga Gologan (tl972), stareţa 
acestei mănăstiri. 

3 Barnea, Arta creştină în România, t. II, Bucureşti, 1981, p. 46-90; De la Dunăre la Mare, 
op. cit., p. 134-140; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 153-156. 



56 PATERICUL ROMÂNESC 

venit părintele aici, în acest loc ... luna octombrie, 4. A venit la noi... am 
scris... luna ianuarie". Altă inscripţie: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al 
Sfântului Duh, s-a închinat nevrednicul rob Simeon prima dată în biserică, în 
luna august, 31". Probabil era un dregător local sau un călugăr venit să se 
închine aici. în limba greacă scrie: „Doamne, ajută pe robul tău Iosif 
(preotul)". Şi alta: „Luna martie, indictionul 10" (anul 982). 

Celelalte cinci bisericuţe sunt mult mai mici, de formă dreptunghiulară, 
cu dimensiunile de circa 6x2x2 metri, săpate în stâncă de cretă, apropiate una 
de alta şi unele cu mici încăperi anexate, pentru călugării nevoitori. Pe pereţii 
lor se află numeroase inscripţii runice, multe nedescifrate, cruci, simboluri 
paleocreştine, figuri dacice tradiţionale. în bisericuţa Bl scrie în caractere 
vechi slave: „Anul 650" (992). 

Cuvioşii „Damian preotul" şi „Iosif preotul" au fost doi ieromonahi din 
cei mai distinşi, care au condus comunitatea sihastrilor de la Basarabi, 
probabil în secolele IX-X. Cel dintâi pare să fi fost Damian, apoi Iosif. 
Amândoi erau preoţi slujitori şi părinţi duhovniceşti ai acestei aşezări 
pustniceşti. Ei săvârşeau cele sfinte, primeau şi formau pe călugări, 
spovedeau, împărtăşeau pe fiecare cu Trupul şi Sângele Domnului şi îi 
cercetau la peşterile şi chiliile lor. Pentru sfinţenia vieţii lor şi pentru cinstea 
de care se bucurau, ucenicii lor le-au săpat numele pe pereţii bisericuţei din 
mijloc, care, probabil, era centrul duhovnicesc al acestei sihăstrii din 
Dobrogea. 

Doamne, numără în ceata cuvioşilor părinţi pe toţi călugării care au 
sihăstrit în aceste locuri sfinte. 



SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI 

(secolul XI) 4 

a. Viaţa 

Preacuvioasa maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă", de la Iaşi, 
„a Moldovei luminătoare" şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul 
Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul 
secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam. 

Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere 



4 Mineiul pe luna octombrie în 14 zile; Dicţionar aghiografic, de episcopul Gherasim Timus, 
op. cit., p. 642; Pr. Scarlat Porcescu, Sfinţi români..., op. cit. p. 258. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 57 

şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat 
înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge 
episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul 
vieţii. La fel şi fericita Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la 
vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul 
Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se 
nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe 
Valea Iordanului. 

La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a 
reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. 
Pe Ia jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Cuvioasa 
Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată 
aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, 
moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în 
biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au 
stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. 

în anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a 
strămutat moaştele Sfintei Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind 
depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului". Mai târziu, 
fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva" şi o 
trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua 
jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, 
în cele trei ţări române. 

La Târnovo au stat moaştele Preacuvioasei Parascheva 160 de ani. în anul 
1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite 
pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei 
ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la 
Belgrad, unde rămân 125 de ani. 

în anul 1521, turcii ocupă şi Serbia şi iau din nou ostatice moaştele 
Sfintei Parascheva, pe care le duc în palatul sultanului din Constantinopol . 
Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia 
Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din 
Fanar timp de 120 de ani. în anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de 
Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce 
reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit 
moaştele Cuvioasei Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, 
Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constanti- 
nopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani. 



58 PATERICUL ROMÂNESC 

în anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Paras- 
cheva au ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică 
atunci zidită, a Mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 
decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au 
fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi. 

Sfânta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face 
mare pelerinaj din toată ţara. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Sfintei 
Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iaşi. îngereasca feciorie, 
milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, 
maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din 
copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget 
pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători 
de Dumnezeu. 

2. Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de 
Dumnezeu, fericita Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara 
virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este 
începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului 
Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga 
mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri. 

3. Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la 
Dumnezeu, Care este iubire, fericita Parascheva a adăugat la rugăciunile ei 
încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o 
înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea 
tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până 
seara, în zilele de post; iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi 
schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele 
şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru 
aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea 
îmbrăcată în haine urâte şi sărace. 

- Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu 
care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată. 

- Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci! răspundea fericita, 
cu chip luminat. 

4. Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din 
Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 59 

sâ'Şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet 
;a de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii 
pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 
ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a 
închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mănăstirile şi 
sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o 
mănăstire de fecioare din Ieraclia Pontului. 

5. Cinci ani s-a nevoit aici fericita Parascheva, desăvârşindu-se în toate 
faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi 
aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii 
şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele 
Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mănăstire se uimeau 
de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, 
Doamne, că Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Cuvioasa fecioară Parascheva şi Te 
preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima! " 

6. Curăţindu-se pe sine de cele pământeşti, Cuvioasa Parascheva s-a dus 
la Ierusalim şi, după ce se închină şi îmbrăţişează Sfântul Mormânt cu multe 
lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mică mănăstire de fecioare. Aici 
s-a nevoit cu şi mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli şi 
rugându-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevăzut şi 
se unea negrăit cu Hristos erau: desăvârşita curăţie a minţii şi a inimii de 
gânduri şi imaginaţii pătimaşe, neîncetata rugăciune cu lacrimi de bucurie, 
postul şi privegherea de toată noaptea şi neadormita dorire a Mirelui preaiubit. 
Toate acestea au încununat pe Sfânta Parascheva cu cununa desăvârşirii în 
Hristos, încât strălucea ca o făclie aprinsă în mijlocul celorlalte călugăriţe 
nevoitoare. 

7. Ajungând cuvioasa la vârsta de 25 de ani, într-o noapte, pe când se 
ruga, un înger al Domnului i-a spus: 

- Lasă pustia şi lăcaşul acesta şi te întoarce la Epivat, în patria ta, că 
acolo se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către 
Dumnezeu, pe Care L-ai iubit! 

Deci, sărutând Sfânta Parascheva pe toate surorile din acea mănăstire, s-a 
închinat la Mormântul Domnului din Ierusalim şi, luând o corabie, a ajuns la 
Constantinopol. Aici iarăşi s-a închinat cu lacrimi în biserica Maicii Domnului 
din Vlaherne, zicând: 

„Preasfântă Stăpână, nu am altă nădejde şi acoperământ pe pământ decât 
pe tine. Tu să-mi fii îndreptătoare şi folositoare spre Hristos. Cât m-am nevoit 
în pustie, pe tine te-am avut ajutor şi mângâiere, iar acum, dacă m-am întors 



60 PATERICUL ROMÂNESC 

în lume, te rog îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că nu am altă 
nădejde după Dumnezeu!" 

8. Ostenindu-se Sfânta Parascheva încă doi ani deplini lângă biserica 
satului Epivat, în ascunse nevoinţe duhovniceşti şi simţindu-şi aproape 
obştescul sfârşit, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a 
rostit această sfântă rugăciune: 

„Doamne, Iisuse Hristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, 
nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am 
călătorit în toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului 
Tău cel blând sa ia cu pace sufletul meu!" 

In timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în 
mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini 
într-un mormânt nou, aproape de ţărmul mării. 

9. După mulţi ani, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite cu 
voia lui Dumnezeu întregi în mormânt şi scoase la lumină spre mângâierea 
credincioşilor într-un chip ca acesta. Murind, un corăbier a fost aruncat pe 
mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe, 
împreună cu alţii, au săpat un mormânt aproape şi au dat de trupul neputred şi 
plin de mireasmă al Sfintei Parascheva. Dar, neştiind cine este, a îngropat 
alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea, însă, a văzut în vis o 
împărăteasă şezând pe scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi 
zise: 

- Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi 
l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o 
preamărească pe pământ? 

Apoi şi acea împărăteasă sfântă i-a zis: 

- Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-1 puneţi la loc de cinste, 
în biserica satului meu, Epivat! 

Auzind clericii despre această minune, îndată au mers la mormântul 
Cuvioasei Parascheva cu lumânări şi tămâie şi au dus sfintele ei moaşte în 
biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani şi au făcut 
nenumărate minuni şi vindecări de boli. 

10. Răspândindu-se în toate ţările din jur vestea despre viaţa şi minunile 
Cuvioasei Parascheva de la Epivat, în anul 1235, sfintele ei moaşte au fost 
strămutate la Târnovo, capitala Imperiului Româno-Bulgar, unde, de 
asemenea, au făcut multe minuni. După 160 de ani au fost strămutate la 
Belgrad, iar după încă 125 de ani le-au luat turcii în robie şi le-au vândut din 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-X1II 61 

"ou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multă evlavie de 
credincioşi. 

11. în anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit 
frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi 
înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni. 
Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Sfintei 
Parascheva. Şi cum milostivul domn moldovean plătise turcilor o mare parte 
din datoriile Patriarhiei, în vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a dăruit 
drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea - moaştele Cuvioasei 
Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite 
până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în 
mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam 
cu tot clerul şi divanul ţării şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica 
Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, în sunetul clopotelor şi în 
armonia frumoaselor cântări duhovniceşti. 

12. Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut 
credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei 
Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de 
când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele. 

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea 
trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe 
nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările 
ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau 
creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie. 

13. O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea 
fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în 
noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mănăstirii Sfinţii 
Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, 
s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau 
învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea 
credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici. 

14. Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din 
comuna Rădăşeni-Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. 
Alergând la Sfânta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea 
ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă 
aievea Sfânta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse: 

- Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă! 



62 PATERICUL ROMÂNESC 

A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei 5 . 

15. In anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, 
bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfânta Parascheva şi cu multe 
lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi 
Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat 
studiile. 

16. O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. 
Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfânta Parascheva, 
cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după 
internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: 

- Femeie, du-te acasă că nu ai nimic! 

17. în anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi 
pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: 

- Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva! 

- Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp 
să-i prăznuiesc pe toţi! 

După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a 
fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat 
a doua zi la Sfânta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu 
lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors 
sănătoasă acasă. 

18. Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru 
operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut 
cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat 
operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip 
miraculos. Atunci au zis bolnavului: 

- Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. întoarceţi-vă sănătos acasă. 
Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră! 

19. Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, 
mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe 
când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: 

- Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne? 

Mulţumind din inimă Preacuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu 
copilul sănătos. 



5 Despre această vindecare scrie pe larg episcopul Melchisedec de Roman în cartea sa: Viaţa 
şi minunile Cuvioasei maicii noastre Parascheva, Buc, 1889, precum şi în Mineiul pe octombrie 

în 14 zile. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 63 

20. în anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. înir-c 
seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. 
Apoi, copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfânta Parascheva şi s-a rugat 
cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră 
bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat. 

- Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul. 

- Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia 
trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un 
tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede 
şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! 
După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de 
acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. 

- Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă 
rugam la Cuvioasa Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica 
noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de 
această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească. 

De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie 
creştină. 

21. Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de 
bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele 
moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 
de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii 
spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă 
îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-1 de ocupaţie şi bombardamente. 

Aşa ştie să ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă, pentru 
credinţa fiilor ei! 

22. în timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi 
animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin 
satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de 
bucurie şi cu făclii în mâini. în urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau 
pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu 
aducerea moaştelor Sfintei Parascheva în satele lor. 

23. Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva 
bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla 
cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că 
moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, rară 
îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult 
folositoare". 



64 PATERICUL ROMÂNESC 



24. Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o 
minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când 
oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit 
să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis 
preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie: 

- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai 
stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care 
i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni 1-a dat. 

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă 
închinaţi! 

în clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi 
minunat. Cuvioasa şi -a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus 
perna adusă şi s-au închinat, Sfânta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe 
căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă 
lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă! 

25. Sfânta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai 
mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. în fiecare zi, la 
Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara, târziu, se face un 
mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate 
locurile, veniţi la rugăciune. în mod deosebit în sărbători, în posturi şi în 
fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri", adică a Cuvioasei 
Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând 
flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a 
dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare. 

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, 
patronul Sfintei Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje 
ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din 
toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj 
bisericesc naţional, care durează până la 3 zile. încă din ajun se scot în faţa 
catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, 
credincioşii stau la rând pentru închinare. 

în seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o 
procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care. 
împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu 
moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti. 

După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul 
Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui 
praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă. 

Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 65 

SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU 

de la Bucureşti 

(secolele XII-XIII) 6 

a. Viaţa 

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, numit şi 
„Basarabov", s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă 
Asan (secolele XII-XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat 
locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea râului Lomul, din părinţi ortodocşi 
şi iubitori de Hristos. 

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi 
nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu 
departe de Basarabov. După o aspră nevoinţa pustnicească între două pietre 
din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în 
acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind 
mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale 
Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte 
prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov. 

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i 
aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor. însă, Sfântul 
Dimitrie nevrând să- şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică 
nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de doua 
secole. 

în timpul războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus 
Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Dar la stăruinţa unui 
bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite 
Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din 
Bucureşti, unde se află şi astăzi. 

Sfântul Dimitrie cel Nou se prăznuieşte la data de 27 octombrie. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la 
rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustni- 
cească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu ficiorul 



6 Mineiul pe luna octombrie, în 27 zile; Dicţionarul aghiografic, de episcopul Gherasim 
Timus, op. cit., p. 209; Arhim. Chesarie Gheorghescu, Sfinţi români..., op. cit., p. 272. 



66 PATERICUL ROMÂNESC 

într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, 
şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu 1-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu 
el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor. 

2. în obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe 
toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai 
iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această 
sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu 
avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, 
două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, 
toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul. 

3. Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor 
sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a 
ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o 
peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli 
pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la 
diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între doua pietre mari şi 
acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în 
ceata Cuvioşilor Părinţi. 

4. Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost 
tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind 
râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale 
sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când 
Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh 
necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie 
în vis şi i-a zis: 

- Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine! 

Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise 
sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, 
adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în 
biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi 
la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea 
dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care 1-a visat cu o zi 
înainte pe doctorul ei minunat. 

5. Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la 
Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul 
ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci 
au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte 
Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 67 

unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi 
alinând multe suferinţe omeneşti. 

6. Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului 
Dimitrie, în satul Basarabov. 

Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la 
moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în 
biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când 
cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la 
Sfântul Dimitrie. 

Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o 
părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura 
căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost 
iertat şi vindecat. 

Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov 
şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai 
multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos 
şi a dat laudă binefăcătorului său. 

7. în timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân 
din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl 
lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i 
scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a 
aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu 
rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors 
sănătoşi la casele lor. 

8. In timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari 
cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din 
Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit 
să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au 
înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca 
să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse 
în catedrală. 

9. în anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi 
bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut 
sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu 
credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o 
soţul bolnav şi i-a zis: 

- Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine? 

- Nu! i-a răspuns femeia. 



68 PATERICUL ROMANESC 

- Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a 
consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a 
plecat spre Bucureşti. 

- Şi te-a consultat? întrebă femeia. 

- M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a 
poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, 
Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi 
plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte! 

Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers 
plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit 
binefăcătorului ei. 

10. în vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele 
cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul 
Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii 
pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. In fruntea procesiunii 
mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul 
naţional, lat cât şoseaua. în urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, 
urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta 
în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori. 

După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui 
Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de 
secetă pentru păcatele noastre. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEIA 

de la Curtea de Argeş 

(secolele XII-XIII) 7 

Această sfântă fecioară şi mieluşea iubită a lui Hristos era de neam 
româno-bulgar, născându-se pe la începutul secolului XIII (c. 1206), în oraşul 
Târnovo, vechea capitală a Bulgariei. Tatăl său era lucrător de pământ, iar 
mama sa, de origine valahă, era casnică. 

După ce dădu fiicei sale o aleasă creştere duhovnicească şi o legă cu 
inima de dragostea lui Hristos, mama se mută la viaţa veşnică, lăsând copila 

7 Mineiul pe luna decembrie, în 7 zile; Dicţionarul aghiografic, de episcopul Gherasim 
Timus, op. cit., p. 297; Episcopul Gherasim de Rm. Vâlcea, în Sfinţi români..., op. cit., p. 281 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 69 

orfană în grija tatălui ei. Apoi el, recăsătorindu-se, a lăsat pe fericita Filoteia 
în grija mamei vitrege. Dar, ca de obicei, copila era adeseori asuprită, 
pedepsită şi chiar pârâtă la tatăl ei, pe motiv că n-o ascultă, ci merge prea des 
Ia biserică şi că risipeşte averea casei, dând-o milostenie la copiii orfani şi 
săraci. Pentru aceasta era certată de tatăl ei. 

Insă fecioara Filoteia nu se tulbura, nici nu punea la inimă aceste ispite ce 
i le făcea satana prin invidia mamei vitrege, pentru a o îndepărta de la faptele 
cele bune, pe care le învăţase de la buna ei mamă. Ci, dimpotrivă, pe măsură 
ce creştea, Filoteia mergea continuu la slujbele bisericii, împărţea hainele ei 
bune şi mâncarea la copiii săraci care îi ieşeau în cale, iar acasă se ruga şi 
postea mereu. Căci trei erau faptele ei bune care o încununau: rugăciunea, 
fecioria şi milostenia. 

Când avea numai 12 ani, a binevoit Dumnezeu s-o învrednicească pe 
fericita Filoteia de cununa muceniciei şi de bucuria împărăţiei cereşti, într-un 
chip ca acesta. Fiind toamnă şi tatăl ei lucrând la câmp, Filoteia era trimisă 
zilnic de mama vitregă să-i ducă de mâncare pe ogor. Dar fericita obişnuia să 
împartă câte puţin din mâncare la copiii săraci, care îi ieşeau în cale. 
Observând tatăl ei că mâncarea nu-i ajunge, şi-a certat femeia pentru aceasta, 
iar ea i-a zis: 

- întreabă pe fiica ta ce face cu mâncarea, că eu îţi trimit mâncare destulă 
la câmp! 

Atunci, ticălosul tată, mâniindu-se pe fericita Filoteia, şi-a pus în minte s-o 
pândească pe cale şi să afle ce face cu mâncarea de nu-i ajunge. într-o zi, la 
amiază, pe când el o pândea dintr-un desiş, a văzut pe Filoteia cum împarte 
mâncarea la copiii săraci care îi ieşeau înainte. Atunci, pornindu-se cu mânie 
de fiară, din îndemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu asupra 
Sfintei Filoteia şi, tăind-o la picior, în puţină vreme, din cauza rănii, fericita 
şi-a dat sufletul în mâinile preadulcelui ei mire, Iisus Hristos. Astfel, tatăl ei 
după trup a devenit prigonitorul şi ucigaşul ei pentru credinţă, după cuvântul 
Evangheliei, care zice: şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu (Matei 
10, 21). 

Cuprins de frică şi mustrare, a încercat să ridice de jos sfântul ei trup, 
dar n-a putut, căci trupul Sfintei Filoteia, devenind făcător de minuni, se 
ingreuiase ca o piatră. Atunci nefericitul tată a alergat la arhiepiscopul 
Târnovei şi, mărturisindu-şi păcatul, i-a spus toate cele întâmplate. 
Arhiepiscopul cu tot clerul şi mulţime de popor au ieşit afară din oraş, cu 
lămâie şi lumânări în mâini, să ridice trupul cel proslăvit al Sfintei Muceniţe 



70 PATERICUL ROMÂNESC 

Filoteia şi să-1 ducă în catedrala din cetate. Dar cu rânduială divină, trupul ei 
nu se lăsa nicidecum ridicat de la pământ. 

Văzând că nu este voia Sfintei Filoteia să rămână în patria ei, arhi- 
episcopul cu slujitorii săi au făcut multe rugăciuni către Dumnezeu şi către 
muceniţă, numind numeroase mănăstiri, biserici şi catedrale din sudul şi 
nordul Dunării, să vadă unde anume doreşte să rămână sfintele ei moaşte. Dar 
trupul ei nu se uşura. La urmă au numit şi Mănăstirea Curtea de Argeş şi. 
prin minune dumnezeiască, moaştele Sfintei Filoteia s-au uşurat şi au putut fi 
ridicate şi aşezate în sicriu spre închinare. 

înţelegând că Sfânta Muceniţă Filoteia doreşte să fie dusă în Ţara 
Românească, la Mănăstirea Curtea de Argeş, arhiepiscopul a scris voievodului 
Radu Negru să primească acest sfânt şi nepreţuit odor pentru ocrotirea şi 
mângâierea poporului român binecredincios. Astfel, clericii Târnovei au 
însoţit în procesiune sfintele moaşte până la Dunăre, iar de aici le-au 
întâmpinat clericii, monahii şi credincioşii români în frunte cu mitropolitul şi 
domnul ţării şi le-au dus cu alai domnesc la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde 
le-au aşezat în biserică. 

Aşa au ajuns moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia în ţara noastră. Ele se 
bucură de mare cinste în Biserica Ortodoxă Română, alături de ale celorlalţi 
sfinţi care au moaşte pe pământ românesc. Dar mai ales în judeţele Argeş, 
Dâmboviţa şi Prahova, Sfânta Filoteia este cinstită în mod deosebit cu 
pelerinaje locale la moaştele ei şi cu rugăciuni pentru cei bolnavi, dintre care 
mulţi capătă sănătate şi ajutor. Cel mai mare pelerinaj la moaştele Sfintei 
Filoteia se face, însă, la 7 decembrie, când are loc prăznuirea ei anuală. 
Atunci iau parte numeroşi credincioşi din multe zone ale ţării şi se face 
procesiune în curtea mănăstirii cu sfintele ei moaşte. 

în trecut se făceau vara, pe timp de secetă, procesiuni pentru ploaie prin 
satele Munteniei, iar Dumnezeu, cu rugăciunile ei, binecuvânta pământul cu 
ploaie şi mângâiere. Procesiunea se făcea astfel: preoţii şi enoriaşii satelor îşi 
trimiteau câte o delegaţie de ţărani la Mănăstirea Curtea de Argeş pentru a 
solicita moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia în satele lor. După ce obţineau de la 
episcop şi stareţ cuvenita binecuvântare, se stabilea ziua procesiunii şi traseul 
ce urma să fie parcurs. Apoi se amenaja o maşină specială pentru transportul 
sfintei racle şi al preoţilor călugări delegaţi. Până nu demult, sfintele moaşte 
se transportau în trăsură cu cai albi. 

Credincioşii, în port naţional, împreună cu preotul, în veşminte şi cu 
Sfânta Evanghelie, aşteptau sfintele moaşte la hotarul satului, având în mâini 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE VII-XIII 71 

flori, busuioc şi lumânări aprinse. De aici, în sunetul clopotelor, procesiunea 
se îndrepta spre biserica din centrul satului. In fruntea procesiunii mergeau 
bătrânii purtând în mâini cruci, prapuri, felinare şi steagul tricolor. După ce 
se răcea slujbă în biserică şi se cânta acatistul Sfintei Muceniţe Filoteia, toţi 
sătenii, bătrânii, văduvele, bolnavii, mamele şi copiii se închinau şi sărutau 
sfintele ei moaşte. Apoi, procesiunea se continua pe câmp, în vatra satului, 
unde se tăceau rugăciuni stăruitoare pentru ploaie, cu toţi credincioşii în 
genunchi. După slujbă, sfintele moaşte erau duse mai departe în satele vecine. 
Cu rugăciunile Sfintei Filoteia, Dumnezeu trimitea ploaie peste câmpul însetat 
şi întărea credinţa şi speranţa în inimile credincioşilor. 

Sfânta Muceniţa Filoteia se prăznuieşte în ziua de 7 decembrie. 



MITROPOLITUL TEODOR DE VICINA 

(a doua jumătate a secolului XIII) 8 

Acest mitropolit este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte 
duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii 
în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Vicina era 
un oraş-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării 
şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi), 
dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită 
„Alexiada" a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul 
(1081-1118). 

Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, născut, fie la Bizanţ, 
fie în Dacia Pontică, care, după anul 971, se chema Paristrion sau 
Paradunavon şi avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra 
de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de 
migratori, el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanţ 
provincial", cu scaun episcopal, cu aşezări greceşti şi româneşti, cu câteva 
mănăstiri şi sihăstrii de renume şi cu o puternică influenţă religioasă şi 
culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei şi estul Ţării Româneşti. 

Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei 
de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor"), semnând în 
acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi 



8 Pr. prof. I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile 
româneşti, în De la Dunăre la Mare, Buc, 1979, p. 146-169. 



72 PATERICUL ROMANESC 

Vicina". In anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, 
unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor". El a păstorit turma lui 
Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii 
cu mitropoliţii din jurul său. A purtat grijă de credincioşii de la nordul 
Dunării, trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina. A 
susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa, precum Mănăstirea Sfântul 
Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din 
Delta Dunării, pe atunci destul de vestite. 

Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul 
secolului XIII. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 



din secolele XIV-XV 



(HttKIMI HHtHMWM^mi 



SFÂNTUL MUCENIC IOAN CEL NOU 
DE LA SUCEAVA 

(H330) 1 

a. Viaţa 

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află de 
şase sute de ani în ţara noastră, s-a născut în oraşul Trapezunt, în jurul anului 
1300, din părinţi binecredincioşi şi foarte iubitori de Hristos. Fiind negustor 
de mărfuri, ca şi tatăl său, evlaviosul Ioan a plecat cu corabia din oraşul natal 
spre Cetatea Albă de la gurile Nistrului, aflată pe atunci în stăpânirea tătarilor 
închinători de idoli. Pe Marea Neagră a avut mai multe discuţii de credinţă cu 
un negustor veneţian, anume Reiz, Dar, văzându-se biruit în cuvinte de 
fericitul Ioan, care mărturisea şi apăra cu zel dreapta credinţă ortodoxă, 
veneţianul a hotărât să se răzbune asupra lui. 

Sosind în Cetatea Albă, Reiz 1-a pârât pe Ioan la mai-marele cetăţii, cum 
că ar dori să se lepede de credinţa ortodoxă şi să se închine soarelui şi idolilor 
păgâneşti. Dar Ioan, mărturisind pe Hristos cu mare tărie şi curaj, a fost dat la 
grele chinuri şi bătăi, pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu. Apoi, 
văzându-1 statornic în dreapta credinţă şi gata să-şi dea viaţa pentru Sfânta 
Evanghelie, a fost şi mai mult bătut şi târât pe uliţele Cetăţii Albe, legat de 
coada unui cal neînvăţat, până când un iudeu fanatic i-a tăiat capul cu sabia, 
fiind în vârstă de numai 30 de ani. Noaptea, văzându-se cor de îngeri şi făclii 
aprinse în jurul trupului sau, sfintele lui moaşte au fost luate cu cinste şi 
aşezate în biserica ortodoxă din Cetatea Albă. Aici au stat 70 de ani, făcând 
multe minuni şi vindecări de boli. 

în anul 1402, la 2 iunie, moaştele Sfântului Mucenic Ioan, numit „cel 
Nou", au fost aduse cu mare cinste din Cetatea Albă de trimişii voievodului 
Alexandru cel Bun şi au fost aşezate în biserica „Mirăuţilor" din Suceava, 
vechea capitală a Moldovei, devenind astfel cel dintâi sfânt ocrotitor şi 
grabnic ajutător al moldovenilor. în anul 1589, moaştele Sfântului Ioan „de la 
Suceava" au fost strămutate din vechea biserică domnească în noua catedrală 
zidită de Bogdan al III-lea, unde se află până astăzi. 



1 Mineiul pe luna iunie, în două zile; Dicţionarul aghiografic, de Episcopul Gherasim Timus, op. 
zi: . p. 435; Episcopul Pimen Suceveanul, Sfinţi români..., op. cit., p. 291 



76 PATERICUL ROMÂNESC 

După ce au stat un timp în Mitropolia din Iaşi, în anul 1686 moaştele 
Sfântului Ioan cel Nou au fost luate de oastea poloneză a lui Ioan Sobieski, 
împreună cu evlaviosul mitropolit Dosoftei şi cu o mare parte din tezaurul 
ţării, şi duse lângă Liov. După 97 de ani de înstrăinare, la 13 septembrie, 
1783, sfintele sale moaşte au fost readuse cu mare cinste la Suceava şi s-au 
aşezat în vechea biserică domnească, unde se află şi astăzi. 

Pomenirea lui se face în Biserica Ortodoxă Română la 2 şi la 24 iunie. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Fiind adus fericitul Ioan în faţa eparhului păgân al Cetăţii Albe, acesta, 
îndemnat de diavolul şi de slugile lui, i-a zis: 

- M-am înştiinţat despre tine ca eşti om înţelept, că ai iubit credinţa 
noastră mahomedană şi că voieşti să te apropii de ea. Pentru aceasta, o, 
prietene, nu mai zăbovi; ci leapădă credinţa creştinească defăimată de toţi, 
blestemă legea şi biserica voastră în faţa poporului adunat aici şi vino să stai 
împreună cu noi să preamărim soarele, luna şi stelele. 

Iar viteazul ostaş al lui Hristos i-a răspuns: 

- Eu niciodată nu mă voi lepăda de adevăratul Dumnezeu, ca să mă 
închin oamenilor necredincioşi, soarelui şi celor create. Să nu-mi fie mie a mă 
lepăda de tine, Hristoase, Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit 
împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt! 

Atunci, mâniindu-se, eparhul 1-a pedepsit cu bătăi cumplite şi, legându-1 
de coada unui cal, l-au târât ostaşii pe uliţele pietruite ale Cetăţii Albe, până 
când i s-a tăiat capul cu sabia de către un evreu. 

2. Auzind negustorul veneţian de mucenicia Sfântului Ioan, a cugetat să-i 
fure trupul noaptea din mormânt. Dar, pe când îi săpa mormântul, mucenicul 
lui Hristos s-a arătat în vis preotului ortodox şi i-a zis: 

- Scoală şi aleargă la biserică îndată, că vânzătorul meu vrea să-mi fure 
trupul din mormânt! 

Venind, preotul a salvat sfintele sale moaşte şi le-a îngropat în altar 
aproape de Sfânta Masa. 

3. Auzind mitropolitul Moldovei, Iosif I Muşat, de moaştele Sfântului 
Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă şi de minunile ce se făceau aici, a 
îndemnat pe evlaviosul domn Alexandru cel Bun să aducă acest nepreţuit odor 
în capitala ţării, ca să fie de călăuză, mângâiere şi ajutor poporului Moldovei, 
atât de iubitor de Dumnezeu şi de sfinţi. Astfel, bunul voievod a trimis o solie 
de dregători, clerici şi ostaşi, cu caretă domnească şi, răscumpărând sfintele 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 77 

moaşte, îe-a adus la Suceava. Când se apropiau de cetate, au ieşit înainte 
mitropolitul şi voievodul, cu tot clerul, cu poporul şi boierii săi, având făclii 
aprinse în mâini. 

Deci, căzând în genunchi, s-au închinat şi au sărutat cu lacrimi fierbinţi 
moaştele mucenicului lui Hristos, Ioan cel Nou. Apoi le-au dus cu mare cinste 
in biserica Mirăuţilor, în care a fost uns domn Alexandru cel Bun, şi le-a 
sărutat timp de trei zile tot poporul credincios care venise de prin sate. încă şi 
unii bolnavi care erau de faţă, atingându-se cu credinţă de moaştele Sfântului 
Ioan cel Nou, s-au vindecat de suferinţele lor. Printre acestea şi Ana, soţia 
voievodului, fiind de multa vreme suferindă de o boală grea, s-a vindecat în 
chip minunat şi a mai trăit încă 17 ani. Şi au fost depuse sfintele moaşte în 
cetatea Sucevei la 2 iunie, în anul mântuirii 1402. 

4. Dintre multele minuni făcute la moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la 
Suceava, se cuvine să amintim mai întâi cum a izbăvit marele mucenic poporul 
şi capitala Moldovei de năvălirea tătarilor jefuitori şi ucigaşi de oameni. 

în luna mai, 1622, mii de ostaşi tătari invadaseră Moldova, jefuind şi 
dând foc satelor din calea lor. De frică, locuitorii se ascundeau, o parte prin 
păduri, iar alta în cetatea Sucevei. Dar, văzând cu groază că tătarii se apropie 
să jefuiască oraşul, au alergat cu toţii la Mitropolie sa ceară ajutorul Sfântului 
Ioan. în noaptea de 1 spre 2 iunie, mitropolitul Anastasie Crimca a făcut 
priveghere de toată noaptea cu poporul, a împărtăşit mulţimea cu Sfintele 
Taine şi i~a îndemnat să se roage lui Dumnezeu cu credinţă. Apoi a înconjurat 
catedrala de trei ori cu Evanghelia şi cu moaştele Sfântului Ioan, le-a aşezat 
într-un car cu boi şi au pornit să le ascundă în cetatea Sucevei. 

La ieşire, sfintele moaşte s-au lăsat atât de grele, încât carul nu se putea 
mişca din loc. Atunci, înţelegând toţi că Sfântul Mucenic nu vrea să lase 
cetatea să cadă în mâinile păgânilor, au înconjurat zidurile cetăţii cu moaştele 
lui şi aşteptau să se facă ziuă. Dimineaţă, iarăşi făcând tot poporul rugăciuni 
cu lacrimi, a trimis Dumnezeu, la mijlocirea mucenicului Său, o ploaie mare 
cu vânt şi tunete, încât a venit aşa de mare râul Sucevei, că n-au putut tătarii 
să-1 treacă şi să intre în cetate. Atunci păgânii, înfricoşându-se, au fugit 
ruşinaţi peste Nistru. 

Aşa a izbăvit Sfântul Ioan cetatea Sucevei de ucidere şi jaf, spre lauda lui 
Dumnezeu şi bucuria creştinilor. 

5. Din anul 1686, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava fiind duse în 
Polonia, la Zolkiev, împreună cu Mitropolitul Dosoftei, au făcut şi acolo 
nenumărate minuni şi vindecări de boli timp de 97 de ani, încât alergau la 
moaştele marelui mucenic tot felul de credincioşi ortodocşi şi catolici, şi 



78 PATERICUL ROMÂNESC 

primeau ajutorul lui după credinţa şi evlavia fiecăruia. Astfel, prin sfintele lui 
moaşte s-a făcut o adevărată împăcare între ortodocşi şi catolici. 

6. Dar şi readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din Polonia în 
mănăstirea sa din Suceava, care a avut loc la 13 septembrie, 1783, este 
considerată o mare minune. Că nimeni nu mai spera, după un secol, să se 
aducă din nou în pământul Moldovei cel mai iubit şi mai vechi ocrotitor şi 
rugător al ţării şi poporului românesc, atât de greu încercat de-a lungul 
veacurilor, dar atât de credincios şi iubitor de sfinţi. Aceasta o dovedeşte mai 
întâi râvna şi stăruinţa episcopului Dosoftei de Rădăuţi, căruia i se datorează 
cel mai mult readucerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava. Apoi, numărul 
mare de clerici şi ortodocşi credincioşi care au întâmpinat cu flori şi lumânări 
aprinse racla cu sfintele moaşte, la trecerea lor din Polonia în Moldova. Cine 
ar putea spune bucuria generală a moldovenilor la trecerea sfintelor moaşte 
prin satele lor? Că peste tot sunau clopotele bisericilor, se cânta din buciume, 
răsunau salve de tun, iar sătenii ieşeau cu toţii în calea lor, în frunte cu preoţii 
în veşminte, cu copiii şi bolnavii satelor, îmbrăcaţi în haine naţionale de 
sărbătoare, cu făclii şi flori în mâini. 

în această atmosferă de bucurie în Hristos şi frăţie duhovnicească, au 
străbătut moaştele Sfântului Ioan Moldova de nord, timp de aproape trei luni, 
până au fost aşezate din nou în catedrala vechii mitropolii din Suceava. 

7. La hramul Sfântului Ioan din 24 iunie, 1898, au participat mii de 
pelerini din Moldova şi din provinciile vecine. Toată Suceava era plină de 
credincioşi. Cu acest prilej a venit şi soţia unui boier moldovean. Aceasta, 
după ce ascultă slujba, se închină la sfintele moaşte, se urcă în trăsura cu 
patru cai şi dădu poruncă vizitiului să plece spre casă. Dar oricât lovea caii, 
trăsura nu se mişca din loc, încât femeia a fost cuprinsă de frică. Apoi a 
coborât din trăsură, a spus episcopului şi preoţilor întâmplarea şi le cerea 
ajutor. Episcopul i-a zis: 

- Doamna, poate ai făcut vreun păcat azi, de nu poţi pleca acasă! închi- 
nă-te în biserică, mărturiseşte-ţi păcatele la un preot şi cred că te vei întoarce 
cu bine. 

La spovedanie, femeia a mărturisit cu lacrimi în ochi că a rupt o bucată 
din degetul Sfântului Ioan, ca s-o ducă acasă de binecuvântare şi ajutor. 
Atunci preotul i-a dat canon să aducă înapoi părticica luată, să-şi ceară iertare 
de la Sfântul Mucenic Ioan şi să facă rugăciuni şi metanii, căci numai aşa va 
putea pleca. Cum a făcut ceea ce i-a poruncit preotul, femeia a plecat cu bine 
şi bucuroasă la casa ei. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 79 

8. In 1964 a fost adus la Sfântul Ioan, pentru rugăciune, un om bolnav de 
minte. După ce i s-a făcut de trei ori Sfântul Maslu, bolnavul s-a făcut 
sănătos. A treia zi a venit la mănăstire vindecat şi a dat mulţumire lui 
Dumnezeu. 

9. în toamna anului 1969, un om din părţile Sucevei a devenit mut din 
lucrarea diavolului. Rudele l-au adus la moaştele Sfântului Ioan pentru 
rugăciune. Părinţii i-au făcut Sfântul Maslu, i-au citit molitfele Sfântului 
Vasile şi l-au pus să citească acatistul Sfântului Ioan cel Nou lângă sfintele 
moaşte. Noaptea, bolnavul a dormit la mănăstire, iar dimineaţa s-a sculat 
sănătos şi s-a dus acasă, dând laudă şi mulţumire Mântuitorului nostru Iisus 
Hristos şi Sfântului Mucenic Ioan. 

10. în anul 1960, o copilă din comuna Putna-Suceava şi-a pierdut vederea 
din cauza unei boli. O creştină evlavioasă din sat a adus copila la Sfântul Ioan 
de la Suceava. Aici s-au rugat amândouă, apoi preoţii i-au făcut Sfântul Maslu 
şi au miruit-o la ochi cu untdelemn sfinţit. La urmă, când bătrâna conducea 
copila să iasă din biserică, plină de uimire şi cu lacrimi în ochi, fetiţa a strigat: 

- Mătuşă, văd, nu mă mai ţine de mâna! Sfinte Mare Mucenice Ioane, 
vindecă-mi ochii şi durerea inimii mele! 

Dând laudă lui Dumnezeu pentru această minune, s-au întors amândouă 
acasă sănătoase şi cu mare bucurie. 

11. în anul 1969, o creştină, Măria, din satul Ciumuleşti-Suceava, 
bolnavă de ochi, nu vedea aproape deloc. Dar, auzind de minunile Sfântului 
Ioan, a fost adusă la Suceava. Aici s-a închinat la sfintele moaşte, s-a spovedit 
şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi i s-a făcut de trei ori Sfântul 
Maslu. Pentru multa ei credinţă, femeia s-a vindecat complet şi, mulţumind 
marelui mucenic , s-a întors vindecată la casa ei . 

12. în acelaşi an, o fetiţă de zece ani numită Ana, din satul Corni- 
Botoşani, în urma unei spaime, şi-a pierdut graiul. Fiind adusă la Mănăstirea 
Sfântul Ioan din Suceava, i s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu de trei ori şi 
pe loc s-a vindecat, încât se mirau toţi de darul tămăduirii ce izvorăşte din 
aceste sfinte moaşte. 

13. Un tehnician care lucra la un laborator universitar a fost iradiat şi 
paralizat, încât nu putea nici măcar a se hrăni singur. Auzind de Sfântul Ioan, 
a venit aici cu mare credinţă şi speranţă în ajutorul lui Dumnezeu. Căzând în 
genunchi, s-a rugat mult cu lacrimi, zicând: 

- Sfinte Mare Mucenic Ioane, ştiu că pentru păcatele mele m-a pedepsit 
Dumnezeu cu boala aceasta. Dar ştiu că Domnul este milostiv cu noi, 



80 PATERICUL ROMÂNESC 

păcătoşii, iar tu vindeci pe cei suferinzi care vin cu credinţă la tine. Vindecă, 
mă rog, şi mâinile mele bolnave, ca să mă pot închina lui Dumnezeu, să mă 
pot hrăni singur şi să nu fiu povară altora. Ajută-mă, Sfinte Mucenice Ioane, 
ajută-mă şi-mi vindecă mâinile, că îmi pare rău de păcatele mele şi mă 
hotărăsc să urmez de acum lui Hristos! 

în clipa când se ruga din inimă şi vărsa lacrimi, mărturiseşte bolnavul, a 
simţit deodată o căldură străină în mâinile sale şi o furnicare a nervilor de la 
vârful degetelor până la umeri. Apoi a început să simtă şi să mişte singur 
degetele, palmele şi braţele până sus. Conştient că în clipa aceea Dumnezeu, 
cu rugăciunile Sfântului Mucenic Ioan de la Suceava, i-a vindecat mâinile 
paralizate, a căzut din nou la rugăciune, mulţumind Domnului şi plăcutului 
Său cu lacrimi de bucurie. 

La urmă s-a ridicat şi a plecat fericit la casa sa, mărturisind tuturor cum a 
făcut Domnul milă cu el . 

14. Sărbătoarea hramului Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava - 
care are loc, prin tradiţie, la 24 iunie, de Sânziene - are dimensiuni bisericeşti 
deosebite şi un profund caracter autohton ortodox. Cu acest prilej se adună 
mulţi credincioşi din Moldova şi Transilvania - în special bucovineni şi 
maramureşeni - în frumosul port naţional, cu daruri tradiţionale în mâini, ca: 
flori de câmp, spice de grâu, crengi de tei şi brad şi cu numeroşi copii după 
ei. Feţele tuturor sunt luminate de o profundă bucurie duhovnicească. Odată 
cu darurile pe care le depun deasupra sfintelor moaşte, credincioşii aduc cu ei 
pentru binecuvântare haine pe care le ating de capul sfântului. 

Pelerinajul se începe din dimineaţa zilei de 23 iunie, când se scot sfintele 
moaşte în procesiune, purtate pe mâinile pelerinilor şi apoi se aşază într-un 
mic baldachin sub teii din mijlocul curţii. în seara de ajun se face slujba 
privegherii în aer liber până spre miezul nopţii. Apoi, credincioşii, grupaţi pe 
zone şi sate, stau de veghe pe iarbă până dimineaţă. Unii se roagă în biserică, 
alţii înconjoară catedrala în genunchi sau cântând, alţii cântă încet melodii 
religioase compuse de ei, iar majoritatea aşteaptă la rând să se închine la 
moaştele Sfântului Ioan cel Nou. 

în dimineaţa hramului se sfinţeşte agheasmă şi se face Sfântul Maslu 
pentru bolnavi. Apoi se săvârşeşte Sfânta Liturghie arhierească pe un podium 
mare, în curte, în prezenţa mulţimii de închinători. Ochii tuturor privesc spre 
slujitori în mijlocul cărora se află mitropolitul Moldovei. Cântările corului şi 
predica mişcă inimile şi scot lacrimi. La sfârşitul slujbei, mulţi credincioşi 
doresc să se atingă de veşmintele preoţilor slujitori şi mai ales de ale 
arhiereilor. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 81 

Ultimul moment cu care se încheie slujba hramului este aducerea sfintelor 
moaşte în biserică, la orele 4 dupa-amiază. Prin tradiţie, racla este purtată pe 
mâini numai de maramureşeni, care, timp de 24 ore, stau de veghe în 
rugăciune şi nu mănâncă nimic până la aşezarea moaştelor în biserică. Apoi 
valul de pelerini se roagă în linişte pe străzi către gară şi sate, unde sunt 
aşteptaţi de membrii familiei cu daruri de la Sfântul Ioan, ca: icoane, 
cruciuliţe, agheasmă, untdelemn sfinţit, flori şi haine binecuvântate, atinse de 
sfintele moaşte. 

Hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, împreună cu al Cuvioasei 
Parascheva de la Iaşi, se numără printre cele mai reprezentative sărbători 
religioase şi cu o veche tradiţie ortodoxă naţională, care contribuie mult la 
unitatea noastră în Hristos. 

Sfinte Mucenice Ioane, mult pătimitorule, roagă-te lui Dumnezeu pentru 
noi! 



MITROPOLITUL MACARIE DE VICINA 

(c. 1337-1347) 2 

După mitropolitul Teodor a urmat Luca, iar în anul 1337 ajunge păstor al 
Arhiepiscopiei de Vicina de la Gurile Dunării fericitul mitropolit Macarie, 
care povăţuieşte turma lui Hristos din Dobrogea (Paristrion) mai mult de zece 
ani. Deşi în anul 1341 Dobrogea este ocupată de tătari, noul ierarh face 
eforturi deosebite pentru a menţine calmul şi unitatea credincioşilor săi. 

între anii 1341-1347, mitropolitul Macarie al Vicinei ia parte la mai 
multe sinoade locale care au avut loc la Patriarhia de Constantinopol . In cele 
două sinoade din anii 1341 şi 1343, care discută şi iau apărarea Sfântului 
Grigorie Palama, privind învăţătura isihastă atonită de iluminare duhovnicească 
prin practicarea rugăciunii lui Iisus şi învăţătura despre energiile necreate ale 
Duhului Sfânt, mitropolitul Macarie al Vicinei, alături de patriarhul ecumenic, 
Ioan al XlV-lea Caleca, aprobă aceste învăţături palamite de iluminare şi 
sporire duhovnicească, ca fiind întru totul adevărate şi ortodoxe. La primul 
sinod, arhiepiscopul Macarie, el însuşi un călugăr atonit şi adept al rugăciunii 
isihaste, semnează al optulea, iar la sinodul următor semnează al 13-lea. 

Mitropolitul Macarie, de formaţie isihastă atonită, era bun prieten al 
Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, şi al Sfântului Grigorie 



2 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 157-160; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., 
p. 222 



82 PATERICUL ROMÂNESC 



Sinaitul, întemeietorul Mănăstirii Paroria, vestit centru isihast din Munţii 
Balcani pe la jumătatea secolului XIV, unde se nevoiau şi numeroşi călugări 
„vlahi" din Ţara Românească şi Dobrogea. Mitropolitul Vicinei apără cu 
statornicie Ortodoxia la Gurile Dunării, susţine Mănăstirea Sfântul Atanasie 
cel Mare de la Niculiţel şi micile sihăstrii din partea locului, intră în legătură 
cu voievodul Alexandru I Basarab şi hirotoneşte preoţi pentru Ţara 
Românească şi pentru sudul Moldovei. El era părinte sufletesc, atât al 
românilor de la sudul, cât şi de la nordul Dunării. 

In anul 1347, fericitul ierarh Macarie se mută cu pace la cereştile lăcaşuri. 



MITROPOLITUL IACHINT DE VICINA 
primul mitropolit al Ţării Româneşti 

(f 1372) 3 

Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos 
din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur 
voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar 
în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Argeş, la cererea marelui voievod 
Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un 
sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor 
duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. El sfinţea 
biserici, hirotonea preoţi, împărţea binecuvântare poporului atât de credincios 
al „vlahilor" şi era sfetnic apropiat al marelui domn. 

Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o nouă mitropolie românească, 
cunoscută sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei", dependentă de Patriarhia 
Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I. 

Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi 
Carpaţi, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate 
satele, să zidească biserici la oraşe şi sate, să întemeieze noi aşezări 
mănăstireşti şi să ţină în strânsă legătură duhovnicească Biserica Ţării 
Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca „exarh al plaiurilor", 
mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, 
îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari. 

Acest ierarh, ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat 
şi susţinut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul 



3 De la Dunăre la Mare, op. cit., p. 160-164; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, p. 247- 
248 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 83 

IV, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. El a adus în ţară pe 
Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a 
organiza câteva mânastiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi 
călugări „vlahi" la Mănăstirea Cutlumuş- Athos, unde au ajuns călugări 
vestiţi. Iar în ţara a organizat mai multe mănăstiri la Tismana, Curtea de 
Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi 
din Vale, Tânganu, Cotmeana şi altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a 
săvârşit cu pace în anul 1372. 



CUVIOSUL GHERMAN IEROSCHIMONAHUL 

Primul egumen al Mănăstirii Neamţ 

(1320-1362) 4 

înainte de întemeierea Ţărilor Române, călugării se formau duhovniceşte, 
atât în micile sihăstrii existente de-a lungul Carpaţilor, cât şi în Muntele 
Athos. Unii se săvârşeau acolo în deplină jertfa şi plăcere de Dumnezeu. Alţii 
se întorceau şi întemeiau noi schituri şi sihăstrii în locuri de linişte sau chiar 
in preajma satelor. 

Unul din aceşti sihastri autohtoni a fost şi Cuviosul Gherman de la 
Neamţ, care s-a nevoit în tinereţe la Muntele Athos. Apoi, întorcându-se în 
pământul părinţilor săi cu câţiva ucenici şi aflând loc retras de lume în Munţii 
Neamţului, a fost călăuzit de Duhul Sfânt să sihăstrească aici. El a întemeiat 
Ia începutul secolului XIV o vestită sihăstrie pe locul actualei Mănăstiri 
Neamţ. 

Duhovnicul Gherman a adunat în jurul său mai mulţi ucenici şi a înălţat în 
poiană o mică biserică de lemn cu hramul Sfântul Ioan Teologul. In anul 
1320, ucenicii l-au ales egumen şi părinte duhovnicesc, nevoindu-se împreună 
:n desăvârşită dragoste de Hristos, în rugăciune şi nădejde, având toţi un cuget 
ş: o voie. Deci, auzindu-se prin sate de sihastrii de la Neamţ, li s-au adăugat 
:- timpul şi alţi iubitori de linişte, numărând pe la jumătatea secolului XIV 
7ână la 40 de călugări. 

Sihăstria lui Gherman, numită şi Sihăstria Sfântului Ioan Teologul, a fost 
iznoită mai târziu de Bogdan I, întemeietorul Moldovei (1359-1365) şi de 
«rmaşii lui, devenind cea dintâi mănăstire voievodală muşatina. 



' Diacon Ioan Ivan şi pr. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, 1981, p. 281-283; Pomelnicul 
~::r.cesc al Mănăstirii Neamţ; N. Creţulescu, Inscripţiile Mănăstirii Neamţ, 1905, ms. 171, fila 346 



84 PATERICUL ROMÂNESC 

Cuviosul Gherman ieroschimonahul a povăţuit obştea sa până în anul 
1362, devenind vestit duhovnic al călugărilor şi lucrător al rugăciunii lui Iisus, 
învăţând pe sihastri această dumnezeiască lucrare. El a întemeiat în ţinutul 
Neamţ cea dintâi mănăstire şi prima vatră isihastă, ai cărei ucenici s-au 
răspândit apoi de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. 

Ajungând la adânci bătrâneţi şi bineplăcând lui Dumnezeu, Cuviosul 
Gherman, cel dintâi stareţ al Mănăstirii Neamţ, s-a săvârşit cu pace şi a fost 
numărat în ceata cuvioşilor părinţi. 



CUVIOSUL CIPRIAN IEROSCHIMONAHUL 

Al doilea egumen al Mănăstirii Neamţ 

(t 1373) 5 

Acest ieroschimonah a fost cel dintâi ucenic al stareţului Gherman şi 
împreună nevoitor cu dânsul în Muntele Athos şi la Neamţ. Apoi, răposând 
părintele său duhovnicesc, Cuviosul Ciprian a ajuns întâistatător al Mănăstirii 
Neamţ, povăţuind această sfinţită obşte mai bine de zece ani. Ca egumen, 
Cuviosul Ciprian a crescut numeroşi fii duhovniceşti, deprinzându-i pe toţi cu 
smerenia, rugăciunea şi desăvârşita dragoste în Iisus Hristos. Sub egumenia 
sa, numărul monahilor din Mănăstirea Neamţ ajunsese la peste 80. Unul din ei 
a fost şi vestitul ieroschimonah Iosif Muşat, rudenia domnilor muşatini, pe 
care îl tunse în monahism şi îl lăsa egumen în locul său. 

Egumenul Ciprian a fost şi un iscusit duhovnic şi dascăl al rugăciunii. In 
timpul egumeniei sale s-a dezvoltat mult viaţa isihastă în jurul lavrei. Sihastrii 
nemţeni se nevoiau singuri sau câte doi-trei, în mici bordeie şi chilii de 
pământ şi lemn. Hrana lor o formau fructele de pădure şi pâinea pe care o 
primeau săptămânal din obştea Cuviosului Ciprian. în posturi, sihastrii nu 
coborau deloc în lavră, iar în celelalte zile veneau numai în sărbători şi se 
împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Sfetnicul lor cel mai bun era 
însuşi egumenul Mănăstirii Neamţ. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Ciprian şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a 
săvârşit cu pace în anul 1373, încredinţând obştea în mâinile arhimandritului 
Iosif Muşat (1373-1386). 



c Diacon Ioan Ivan şi pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 282-283 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 85 

CUVIOSUL AGATON SIHASTRUL 

Munţii Buzăului 

(secolul XIV) 6 

Acest vestit sihastru s-a nevoit în Munţii Buzăului în prima jumătate a 
secolului XIV. Mai întâi s-a ostenit într-o peşteră sub muntele lui Martirie, 
aparţinând de sihăstria Fundătura. Apoi, ajungând sihastru iscusit în lupta cea 
duhovnicească şi dascăl al vieţii pustniceşti, s-a învrednicit de darul preoţiei, 
adunând mai mulţi ucenici în jurul său, căci cuviosul era povăţuitor de suflete 
şi părinte duhovnicesc pentru mulţi, hrănindu-i cu alese cuvinte din Sfânta 
Scriptură. Cunoştea încă şi operele Sfinţilor Părinţi şi biruia cu multă 
pricepere ispitele vrăjmaşului diavol. 

în a doua jumătate a secolului XIV, Cuviosul Agaton s-a stabilit cu câţiva 
ucenici pe culmea muntoasă numită Crucea Spătarului, cale de o jumătate de 
ceas de Sihăstria Fundătura. Aici şi-a săpat cu mâinile sale o mică biserică în 
stâncă, cu hramul Sfântul Ioan Hrisostom, pentru care avea mare evlavie. 
Alături de biserică, cuviosul şi-a făcut o mică chilie, unde se nevoia ziua şi 
noaptea în post şi rugăciune. Ucenicii săi, în număr de 12, după tradiţia 
isihastă din partea locului, şi-au săpat şi ei chilii în piatră pe acelaşi munte, în 
preajma Cuviosului Agaton. 

Aceasta este sihăstria lui Agaton, numărată printre primele sihăstrii 
cunoscute în Munţii Buzăului şi una din cele mai alese. Aici s-au nevoit timp 
de trei secole peste o sută de sihastri purtători de Hristos, dintre care mulţi au 
ajuns la măsura sfinţeniei. între aceştia, însă, a strălucit Cuviosul Agaton, ca 
o făclie aprinsă pe vârful muntelui, devenind vas al Duhului Sfânt şi părinte 
cu mulţi fii duhovniceşti. Iar nevoinţa sa şi a ucenicilor săi era aceasta: 
noaptea se adunau în biserică şi cântau slujba Utreniei, ziua se nevoiau în 
chilii cu postul, cu metaniile şi cu citirea Psaltirii, iar seara se adunau la 
trapeză, mâncând la aceeaşi masă comuna făcută dintr-un trunchi de copac cu 
12 locuri. Mâncarea era şi ea pustnicească: pesmeţi de pâine şi legume fierte, 
rară untdelemn. în sărbători, Cuviosul Agaton săvârşea Sfânta Liturghie şi 
împărtăşea pe toţi cu Trupul şi Sângele Domnului. 

La începutul secolului XVI, domnul Tarii Româneşti, Neagoe Basarab 
(1512-1521), auzind de sihăstria lui Agaton, a făcut unele danii şi a mărit 
biserica din peşteră, cum scrie în pomelnicul săpat pe peretele altarului, care 
se păstrează până astăzi . 



6 P. Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 241-243; Ierom. 
I^anichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 187-188 



86 PATERICUL ROMÂNESC 

Vestea despre nevoinţa ieroschimonahului Agaton ajunsese până la 
evlaviosul domn Neagoe Basarab, el însuşi fiind cunoscător al vieţii isihaste 
din Ţara Românească şi susţinător al cuvioşilor sihastri. Neagoe împreună cu 
episcopul de atunci al Buzăului şi cu o oarecare monahie Teodora au făcut 
unele danii Sihăstriei lui Agaton, fapt pentru care au fost scrişi în pomelnicul 
bisericii, săpat în peretele altarului de ambele părţi ale ferestrei de est. 
Pomelnicul se păstrează destul de bine şi astăzi. Ulterior au fost adăugaţi şi 
alţi voievozi, care au miluit pe călugării din Sihăstria lui Agaton, ca: Moise, 
Vlad, Vintilă şi soţia lui, Rada. 

în anul 1524, Schitul lui Agaton este menţionat într-o hotarnică dată de la 
Afumaţi. în a doua jumătate a secolului, înmulţindu-se numărul sihastrilor mai 
mult de 12, Sihăstria lui Agaton devine mănăstire cu rânduială de chinovie. Un 
hrisov din anul 1587 aminteşte pentru prima dată de „mănăstirea lui Agaton". 
La începutul secolului XVII, mănăstirea ajunge în paragină. în anul 1733 este 
reînnoită de alţi ctitori, după care mai dăinuie puţin şi apoi este definitiv părăsită. 

Astăzi se mai păstrează doar o parte din biserica de piatră, în care se 
vede absida altarului, nişele pentru proscomidie şi diaconicon, pomelnicul 
ctitoricesc incrustat în perete, o fereastră şi câteva urme ale naosului şi chiliei 
marelui sihastru. 



CUVIOSUL DIONISIE SIHASTRUL 

Munţii Buzăului 

(secolul XIV) 7 

Cuviosul Dionisie Sihastrul a fost unul din sihastrii cei mai renumiţi de la 
sihăstria Fundătura. El s-a nevoit aici în a doua jumătate a secolului XIV. Prin 
tradiţie i se spunea „Torcătorul", deoarece se ocupa cu torsul lânii, din care 
îşi câştiga existenţa, îndeletnicire obişnuită celor mai mulţi sihastri din Munţii 
Buzăului. 

Ajungând cu darul lui Hristos la măsura nepătimirii, şi-a săpat o peşteră 
într-o stâncă greu accesibilă, la 4 metri deasupra pământului. In peşteră, 
cuviosul şi-a făcut un mic paraclis de rugăciune, unde neîncetat dădea laudă 
lui Dumnezeu. Aici s-a nevoit Cuviosul Dionisie Sihastrul mai mult de 30 de 
ani, răbdând cu bărbăţie frigul iernii, umezeala, foamea şi mai ales cumplitele 
ispite de la diavoli. Şi era aşa de sporit printre sihastrii din partea locului, că 



7 P. Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 241-243; Ierom. 
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 190 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 87 

izgonea duhurile necurate din oameni şi cunoştea cele viitoare. Pentru aceea 
mulţi îl cinsteau şi-i cereau cuvânt de folos. 

Nevoinţa' Cuviosului Dionisie Sihastrul era aceasta: toată săptămâna se 
ostenea singur în peşteră, petrecând în neadormită rugăciune, în post, în 
păzirea minţii şi în cugetarea celor viitoare. Hrana şi-o câştiga torcând lână, 
pe care i-o aducea ucenicul de prin sate. O dată pe săptămână, spre Duminici, 
cobora din peşteră şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos la biserica 
din Sihăstria Fundătura. Apoi iar urca în peşteră, trăgând scara în chilie şi aşa 
işi continua sfânta nevoinţa. Locul unde îşi sprijinea scara se cunoaşte şi 
astăzi. Marele sihastru Dionisie Torcătorul a crescut mai mulţi ucenici, care 
au ajuns şi ei sihastri vestiţi şi i-au urmat întru totul nevoinţa. Astfel, chilia lui 
poate fi considerată ca o mică sihăstrie pustnicească, care a contribuit mult la 
dezvoltarea vieţii isihaste în Munţii Buzăului. 



CUVIOSUL IOSIF SIHASTRUL 

Munţii Buzăului 

(secolul XIV) 8 

O altă bisericuţă în piatră care a avut un rol deosebit în dezvoltarea vieţii 
isihaste din Munţii Buzăului este Peştera lui Iosif, situată pe Valea Bordeiului, 
aproape de satul Nucu, comuna Bozioru. Ferestrele bisericii în arc frânt par să 
dateze peştera din secolul XIII, dar prezenţa peştelui ca simbol paleocreştin 
deasupra intrării peşterii lui Iosif, al cărui contur încă se distinge, ne face să 
considerăm că ea ar putea fi din secolele IV sau V, fiind folosită de creştini, 
ca şi alte peşteri din Munţii Buzăului, pe timpul persecuţiilor. 

Cuviosul Iosif este numărat printre cei mai vestiţi sihastri nevoitori din 
partea locului. Mai întâi s-a nevoit în Sihăstria Fundătura, iar la începutul 
secolului XV s-a aşezat în peştera care îi poartă numele, aproape de alte 
peşteri pustniceşti, pe care o măreşte şi-i adaugă doua ferestre. In această 
peşteră s-a nevoit Cuviosul Iosif zeci de ani, ajungând mare dascăl al liniştii, 
preot şi povăţuitor de suflete. Numele lui era cunoscut până departe şi mulţi 
bolnavi se vindecau cu rugăciunile lui. 

Adunând mai mulţi sihastri în jurul lui, Cuviosul Iosif a făcuniin peştera 
sa o adevărată sihăstrie pe Valea Bordeiului şi pe munţii Martirie, Cecilia şi 
Crucea Spătarului din apropiere. Mulţi din ucenicii săi se nevoiau în mici 



8 P. Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 241-243; Ierom. 
jianichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Bucureşti, 1982, p. 191-192 



88 PATERICUL ROMÂNESC 

bordeie de lemn şi pământ risipite pe toată valea din apropiere. De la aceşti 
sihastri se numeşte până astăzi locul acesta „Valea Bordeiului" şi „Pârâul 
Bordeiului". Apoi, mutându-se în ceata cuvioşilor părinţi, peştera lui Iosif a 
fost locuită de alţi sihastri cu viaţă aleasă, care au continuat firul vieţii de 
sihăstrie în aceeaşi smerenie şi râvna pentru dragostea lui Hristos. Numele şi 
faptele tuturor, deşi s-au uitat de oameni, sunt scrise în cartea vieţii. 



UN SFANŢ ROMAN ANONIM 

din Mănăstirea Neamţ 

(secolul XIV) 9 

Prima închegare de viaţă monahală organizată în vatra Mănăstirii Neamţ a 
avut loc la începutul secolului XIV, datorită întâiului egumen cunoscut al 
lavrei, anume ieroschimonahul Gherman (1320-1362), care adună pe sihastrii 
nevoitori aici într-o obşte de sine- stătătoare. înainte de el, sihastrii nemţeni 
duceau viaţă pustnicească idioritmică, despre care se ştie foarte puţin. 

în a doua jumătate a secolului XIV, viaţa duhovnicească din Mănăstirea 
Neamţ ia o amploare mult mai mare, încât primii domni muşatini sunt 
îndemnaţi să zidească aici o biserică de piatră, cu hramul înălţarea Domnului. 
Numărul mare de morminte monahale, majoritatea din secolul XIV, situate în 
jurul primei biserici muşatine, ca de altfel în toată incinta Mănăstirii Neamţ, 
dovedeşte cu prisosinţă cât de intensă era viaţa călugărească în această vatră 
străbună. Unele dintre aceste morminte se află chiar sub temeliile bisericii 
voievodale zidită de Ştefan cel Mare, în anul 1497. Altele sunt sub chiliile din 
incintă, iar altele, ceea ce este şi mai concludent, se află sub pavajul ce duce 
la uşa bisericii voievodale din 1497. Aceasta dovedeşte că mormintele sunt 
mai vechi decât biserica. 

întrucât multe dintre osemintele monahilor din incintă nu posedă 
tradiţionalele cărămizi cu numele şi data morţii lor, este dificil să se 
stabilească precis identitatea şi frecvenţa vieţii monahale aici, pe epoci. Unul 
Dumnezeu ştie câte moaşte sfinte de cuvioşi monahi nemţeni se află în acest 
cimitir călugăresc, unic de altfel în ţara noastră. 



9 Primele semne miraculoase de ridicare a pavajului s-au observat sâmbătă, 24 mai, 1986. Ele 
s-au repetat până luni, 26 mai, când s-a hotărât de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhim. Efrem 
Chişcariu. să se sape sub pavaj. După depunerea moaştelor în biserică s-a întocmit un act oficial în 
legătură cu această minune, care se păstrează în arhiva mănăstirii. După două zile, autorităţile locale 
au oprit pelerinajul de la Neamţ şi au turnat beton peste mormântul sfântului necunoscut. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 89 

Sfinţenia vieţii călugărilor nemţenî din secolul XIV o dovedeşte cu 
prisosinţă recenta descoperire prin minune dumnezeiască a moaştelor unui 
sihastru sfânt din această epocă, aflate chiar sub pavajul central ce duce la 
biserică. Acest fapt s-a petrecut în zilele de 24-26 mai, 1986, când s-a obser- 
vat că la jumătatea distanţei dintre clopotniţă şi biserică, pavajul gros de piatră 
şi ciment s-a ridicat circa 30 cm pe dimensiunea unui mormânt, în chip miraculos. 

Săpându-se cu atenţie la 1,5 metri, s-a aflat trupul proslăvit şi înmiresmat 
al unui călugăr cu viaţă sfântă din secolul XIV, aşezat aici înainte de zidirea 
bisericii voievodale şi a pavajului. Osemintele, galbene şi binemirositoare, 
erau încă legate între ele şi prezentau toate condiţiile cerute moaştelor de către 
canoanele Bisericii Ortodoxe. 

După deshumare, osemintele aflate s-au aşezat într-un sicriu şi s-au depus 
în biserică de obştea călugărilor nemţeni, în sunetul clopotelor, cu toată 
evlavia şi rânduiala cuvenită. 

Vestea descoperirii acestor sfinte moaşte s-a răspândit imediat în toată 
ţara. încă din seara zilei de luni, 26 mai, noaptea, şi mai ales în zilele 
următoare veneau sute de pelerini, ţărani, orăşeni şi intelectuali să se închine 
la sfintele moaşte. Mai întâi aprindeau lumânări în jurul mormântului şi făceau 
metanii cu lacrimi de bucurie, că ne-a descoperit Dumnezeu un sfânt nou 
rugător al neamului nostru. Apoi intrau în biserică şi se rugau cu mare 
credinţă şi emoţie la sfintele moaşte şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii 
Domnului, cerându-le ajutor ceresc şi dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, 
căci au văzut o aşa de mare minune în România de astăzi. Până acum nu se 
ştie numele cuviosului aflat la Mănăstirea Neamţ. 

Iată câţi sfinţi necunoscuţi ascunde încă pământul sfânt al ţării noastre! 



CUVIOŞII SOFRONIE, PIMEN ŞI SILUAN 
Mănăstirea Neamţ 
(secolele XIV-XV) 

Aceşti trei cuvioşi erau de loc din Ţara Moldovei, iar cu metania din 
Muntele Athos. Căci, fiind chemaţi de Hristos, s-au făcut călugări din tinereţe 
şi au ajuns sihastri vestiţi într-una din sihăstriile Athosului. Apoi, auzind de 
Cuviosul Nicodim cel Sfinţit, i s-au făcut ucenici, ostenindu-se împreună 
câţiva ani la Mănăstirea Hilandar. 

Prin anul 1365, venind Cuviosul Nicodim în Ţara Românească, au venit 
şi Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan în Moldova şi au intrat în obştea 
Mănăstirii Neamţ, sub ascultarea stareţului Ciprian. Şi erau toţi călugări 



90 



PATERICUL ROMANESC 



desăvârşiţi şi duhovnici iubitori de Hristos, sihăstrind mai mulţi ani în 
pădurile seculare din jurul marii lavre şi formând numeroşi ucenici. 

Pentru sfinţenia vieţii lor, aceşti cuvioşi părinţi s-au învrednicit a fi şi 
egumeni ai Mănăstirii Neamţ, spre sfârşitul secolului al XlV-lea. Astfel, 
Cuviosul Sofronie a păstorit obştea Mănăstirii Neamţ între anii 1392-1393, 
sub domnia lui Roman I Muşat, considerat de unele pomelnice ctitoreşti ca 
„primul stareţ al Mănăstirii Neamţ". Ieroschimonahul Pimen a condus această 
lavră între anii 1393-1400, contribuind mult la înnoirea mănăstirii. Iar 
Cuviosul Siluan a fost egumen la Neamţ între 1400-1402, continuând 
activitatea duhovnicească a înaintaşilor săi. 

Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan 10 , săvârşind bine călătoria acestei vieţi 
şi lăsând în urmă peste o sută de ucenici, s-au strămutat la cele veşnice, 
dându-şi sufletele în mâinile Domnului. 



SFANŢUL NICODIM DE LA TISMANA 

(1-1406) 11 



a. Viaţa 

Cuviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedo-român, născut la 
Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului 
Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru-Basarab. După ce 
învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi se călugăreşte în 
Mănăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen şi chiar protoepistat în 
conducerea Sfântului Munte. 

După anul 1365 vine în Ţara Românească şi întemeiază, cu ajutorul lui 
Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu I (1377-1383), Mănăstirile Vodiţa (1369) şi 
Tismana (ante 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări 
monahale, Vratna şi Mânăstiriţa; în Oltenia - Gura Motrului şi Vişina, iar în 
Ţara Haţegului întemeiază Mănăstirea Prislop (la sfârşitul secolului XIV), 
unde a scris şi un Evangheliar slavon (1404-1405). 

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele 
veşnice. 



10 Diac. Ioan Ivan şi pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 281; Pomelnicul ctitoresc al Mănăstirii 
Neamţ; Prof. C. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţ, 1942, p. 9-10 

11 Ştefan Ieromonahul, Viaţa Sfântului Nicodim, Craiova, 1935; Vieţile Sfinţilor - luna 
decembrie, de Iorgu Dumitrescu, Bucureşti, 1904, p. 1340-1344; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 
voi. I, 1957, p. 200-207; Mineiul pe luna decembrie, în 26 zile 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 91 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Ajungând la Athos, în Muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a 
nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii 
Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. însă, fiind umbrit de darul lui 
Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea 
dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înaintevederii 
şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele. 

2. Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în 
obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români 
şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu 
învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc 
teolog şi părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu puţini sihastri, călugări 
de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos. 

3. Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului 
Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii 
săi, Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia 
Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea 
cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată 
asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa 
înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi. 

4. Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în 
Ţara Românească şi se aşază pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică 
sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul 
domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihastrilor din partea locului, zideşte 
chilii şi biserică de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare", pe care o 
sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi 
întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie 
volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; 
ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt 
acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". 

5. Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul 
secolului XIV mai mulţi sihastri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul 
„Adormirea Maicii Domnului", Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la 
locul numit „Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu 
ajutorul domnitorului Ţarii Româneşti şi al cneazului Lazăr. Marele stareţ 
formează aici o obşte renumită de călugări, ajuta la menţinerea în continuare a 
vieţii isihaste şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia 
Muntelui Athos. 



92 PATERICUL ROMÂNESC 

6. Adunând în jurul său câţiva călugări luminaţi, a întemeiat la Mănăsti- 
rea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită 
în toată Peninsula Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte 
toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi 
ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul 
Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc. 

7. La bătrâneţe, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două 
Mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se 
retrage în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo 
petrecea cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere şi neîncetată 
rugăciune, iar Duminica cobora în mănăstire, săvârşea Sfânta Liturghie şi 
vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinţii, mângâia pe toţi cu 
cuvinte de folos şi iar se urca la peşteră. 

8. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la 
Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor 
omeneşti. De aceea, numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele 
Ţarii Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune în tradiţia mănăstirii 
că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau 
cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa 
lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui 
Sigismund, care era bolnavă de epilepsie. 

9. Ajungând la bătrâneţe, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, 
binecuvântându-şi ucenicii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 
decembrie, 1406, iar sfintele sale moaşte au fost aşezate în mormântul pregătit 
de el în biserică. Datorită vitregiei vremurilor, mai târziu moaştele sale au 
fost aşezate la un loc tăinuit. O mică parte din ele s-au dus în Macedonia, iar 
degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează în biserica Mănăstirii Tismana. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL PAHOMIE IEROMONAHUL 

egumen al Mănăstirii Peri 

(secolele XIV-XV) 

Acest venerabil egumen al Mănăstirii Peri, din nordul Maramureşului, 
era originar din Ţara Oaşului, rudă a lui Dragoş Vodă, primul descălecător al 
Moldovei. Intrând de tânăr în nevoinţa călugărească la unul din schiturile 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 93 

existente în partea locului, s-a învrednicit în puţină vreme de darul preoţiei şi 
era plin de râvnă pentru mărturisirea lui Hristos şi pentru apărarea credinţei 
ortodoxe 12 . 

Ajungând cunoscut în toate satele din Maramureş, Cuviosul Pahomie 
devine sfetnic şi părinte duhovnicesc al românilor maramureşeni, pe care îi 
cerceta şi îi povăţuia pe calea mântuirii. 

în a doua jumătate a secolului XIV, când fiii lui Sas Vodă, Baliţă şi Drag, 
întemeiază mănăstirea din Peri cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, cuviosul 
Pahomie este numit egumen al acestei mănăstiri. Iar în anul 1391, când 
Mănăstirea Peri devine stavropighie 15 , atunci egumenul Pahomie este numit de 
patriarhul Antonie al Constantinopolului, exarh patriarhal peste toate satele 
ortodoxe româneşti din nordul Transilvaniei. în această calitate, egumenul 
Pahomie avea dreptul să supravegheze pe preoţii şi credincioşii ortodocşi din 
Maramureş, Ugocea, Bărcău, Arva, Sălaj, Almaş, Ciceu, Unguraş şi Valea 
Bistrei. 

Astfel, Cuviosul Pahomie umbla din sat în sat, sfinţea biserici noi, 
rânduia preoţi, judeca neînţelegerile bisericeşti, îmbărbăta pe ţărani, învăţa şi 
apăra dreapta credinţă. De asemenea, conducea duhovniceşte şi Mănăstirile 
Ieud, Bârsana şi Peri din Maramureş, în care se nevoiau zeci de călugări, buni 
slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici pentru credincioşi, mărturisitori şi 
apărători ai credinţei ortodoxe. Cuviosul Pahomie de la Peri face, astfel, din 
călugări părinţi şi apologeţi ai Ortodoxiei noastre străbune, iar din mănăstirile 
Maramureşului face adevărate cetăţi ortodoxe de rezistenţă şi apărare în 
nordul Transilvaniei mereu lovit de prozelitismul catolic. 

în cursul primelor decenii ale secolului XV, Cuviosul Pahomie de la Peri, 
părintele românilor ortodocşi din Maramureş, s-a săvârşit cu pace, lăsând în 
urmă numeroşi călugări şi preoţi slujitori prin sate. 



MITROPOLITUL IOSIF MUŞAT 

Primul ierarh al Moldovei 

(1402-1415?) 

Cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei a fost, desigur, mitropolitul 
Iosif Muşat. El era din familia domnilor muşatini, rudă apropiată a lui Petru 
Muşat (1375-1391) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). 



n Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 190-199 
13 Dependentă de Patriarhia de Constantinopol 



94 PATERICUL ROMÂNESC 

Din tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos în obştea Mănăstirii Neamţ, 
unde a deprins frica de Dumnezeu şi buna nevoinţă a vieţii duhovniceşti de la 
cuvioşii călugări de aici. Apoi, făcându-se preot, a ajuns egumen la Neamţ. 
La propunerea domnului Petru Muşat a fost hirotonit episcop al Cetăţii Albe 
de mitropolitul Haliciului, Antonie. însă nu stă mult aici şi este chemat ca 
mitropolit al Moldovei. Dar Patriarhia Ecumenică refuzând să-1 recunoască şi 
ivindu-se mare tulburare în Biserică, smeritul mitropolit Iosif s-a retras din 
scaun la Mănăstirea Neamţ şi apoi la Bistriţa. Mai pe urmă se stabileşte la „o 
mănăstire, la Boiştea, lângă Târgu Neamţ, unde a fost chilia vlădicăi Iosif şi 
unde sunt călugăriţe". De aici, înţeleptul mitropolit povăţuia cu curaj Biserica 
Moldovei greu încercată, învăţa şi apăra dreapta credinţă împotriva 
prozelitismului catolic, hirotonea preoţi, sfătuia pe domn şi era tuturor părinte 
sufletesc. Se spune despre dânsul că a luat parte chiar la ungerea ca domn în 
cetatea Sucevei a lui Alexandru cel Bun, în anul 1400. 

La 26 iulie, 1401, cu vrerea lui Dumnezeu şi cu stăruinţa bunului domn 
Alexandru I Muşat, mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din 
Constantinopol ca părinte şi întâistătător pe scaunul Mitropoliei Moldovei. 
Timp de aproape 15 ani a păstorit în tihnă turma lui Hristos, rânduind bine 
cele duhovniceşti şi chivernisind cu pricepere cele bisericeşti, ca un bun 
econom al casei lui Dumnezeu. 

Cea dintâi grijă a sa a fost să sfătuiască pe Alexandru cel Bun, nepotul 
său, să aducă de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Mucenic Ioan 
cel Nou, ca protector al ţării şi mângâiere a poporului binecredincios. Apoi, 
însuşi mitropolitul a mers cu mare alai, cu preoţi şi cu mult popor, în frunte 
cu însuşi voievodul, de au întâmpinat sfintele moaşte mai jos de Iaşi, la locul 
numit „Poiana Vlădicăi" şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mirăuţilor 
din capitala Moldovei. 

Tot în aceşti ani, evlaviosul mitropolit Iosif a reînnoit aproape în 
întregime ctitoria părinţilor săi din Mănăstirea Neamţ, căreia i-a închinat cel 
mai de preţ odor, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care o 
primise în dar din Bizanţ. De asemenea, a sfătuit pe domn să zidească din nou 
două frumoase mănăstiri, Bistriţa (1402) şi Moldoviţa, ca lăcaş de rugă şi de 
veşnică odihnă. La 7 ianuarie, 1407, mitropolitul Iosif uneşte cele două 
Mănăstiri voievodale, Neamţ şi Bistriţa, şi numeşte egumen peste ele pe 
ucenicul său, arhimandritul Dometian, „ca să fie aceste mănăstiri nedespărţite 
una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele" 14 . Tot la îndemnul 
său, egumenul Dometian a scris vestitul Pomelnic al Mănăstirii Bistriţa, care 



14 Documente privind Istoria României - A, Moldova, veacul XIV-XV, voi. I, 1954, p. 15-16 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 95 

se păstrează până astăzi 15 , şi primeşte în dar icoana Sfintei Ana de la Manuel 
Paleologu. Asemenea şi la celelalte Mănăstiri, Probota, Bogdana şi 
Moldoviţa, rânduieşte stareţi buni şi poartă grijă de toţi - de călugări, de 
sihastri, de preoţi, de popor şi de tot sfatul ţării - ca un adevărat părinte al 
mruror ce era. 

în anul 1415, ajungând la adânci bătrâneţi, evlaviosul mitropolit Iosif, cel 
dintâi părinte al Moldovei, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost în- 
gropat la Mănăstirea Bistriţa, în partea de sud a pronaosului, unde i s-a desco- 
perit mormântul în anul 1975, în urma lucrărilor de restaurare a bisericii 16 . 



CUVIOSUL DOMETIAN ARHIMANDRITUL 
Mare egumen al Mănăstirilor Neam( şi Bistriţa 

(1407 - c.1415) 17 

Arhimandritul Dometian este numărat printre cei mai de seamă stareţi ai 
Mănăstirilor Neamţ şi Bistriţa. Acest cuvios era rudă şi ucenic al 
mitropolitului Iosif Muşat, luând jugul lui Hristos din tinereţile sale, pe când 
marele ierarh era egumen al Mănăstirii Neamţ (1373-1386). 

Mulţi ani, Cuviosul Dometian s-a nevoit în obşte, împlinind cu dragoste 
sfânta ascultare şi învăţând de la cei mai sporiţi călugări cunoştinţa cărţii şi 
meşteşugul rugăciunii şi al luptei celei duhovniceşti. Apoi, învrednicindu-se 
de cinstea preoţiei, săvârşea cele sfinte cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu, 
ajungând iscusit duhovnic şi păstor de suflete. Fiind călugăr învăţat şi iubit, 
atât de soborul părinţilor, cât şi de marele domn Alexandru cel Bun, 
arhimandritul Dometian a fost numit la, 7 ianuarie, 1407, stareţ al 
Mănăstirilor Neamţ şi Bistriţa, „ca să fie aceste mănăstiri nedespărţite una de 
alta". Din acest moment au fost unite ambele mănăstiri sub aceeaşi conducere 
mai bine de 20 de ani. 

în Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Dometian a înnoit în întregime, cu 
ajutorul voievodului şi al mitropolitului Iosif, atât biserica şi chiliile, cât şi 



15 Biblioteca Academiei Române, cota 78 - în original 

16 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, 1957, p. 158; Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria 
Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 61-65; Pr. Scarlat Porcescu, Iosif cel dintâi mitropolit 
runoscut al Moldovei, în revista „Mitropolia Moldovei", XL (1964), nr. 3-4, p. 126-139; Arhim. 
Ciprian Zaharia, Iosif I Muşat, întâiul mare ierarh român, Episcopia Romanului, 1988; M. 
Costâchescu, Documente moldoveneşti, voi. I, Iaşi, 1935, p, 219 

17 C. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţ, 1942, p. 11-12; Diac. 
I:\an Ivan şi pr. Scarlat Porcescu, op. cit,; Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, 
Bucureşti, 1940, p. 86-87; pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 64-65 



96 PATERICUL ROMÂNESC 

viaţa duhovnicească, mărind soborul lavrei la peste 150 de călugări. Dintre ei 
a ridicat apoi duhovnici şi egumeni iscusiţi, dascăli şi neadormiţi rugători 
pentru toată lumea. Tot la Mănăstirea Neamţ, stareţul Dometian a întemeiat o 
vestită şcoală de caligrafi şi miniaturişti din ţările române, neîntrecută de nici 
o altă şcoală mănăstirească, condusă de ucenicul său, venerabilul călugăr 
caligraf Gavriil Uric. A întemeiat, de asemenea, o bogată bibliotecă cu 
numeroase opere patristice, dintre care multe erau copiate în lavră. 

în Mănăstirea Bistriţa, stareţul Dometian a mărit, la fel, numărul 
călugărilor la peste 50 de nevoitori şi a rânduit aşezământ de viaţă 
duhovnicească întocmai ca la Neamţ. Apoi a rânduit duhovnici şi slujitori 
aleşi, spre slava lui Dumnezeu şi cinstea ctitorului fondator, Alexandru cel 
Bun, care adesea zăbovea aici. Cei mai aleşi dintre ucenicii săi de la Bistriţa 
au fost: arhimandriţii Grigorie şi Eutimie, ieromonahii Ioasaf, Ioan, Cornelie 
şi Timotei, duhovnicul Daniil, monahii Paisie Uric, fiul său, Gavriil Uric şi 
numeroşi alţii. Tot la Mănăstirea Bistriţa, Cuviosul Dometian a format o 
şcoală de grămătici, unde mulţi tineri învăţau carte de la călugării cei mai 
luminaţi şi de unde ieşeau preoţi de sate, dascăli, cateheţi, grămătici şi copişti. 

La porunca marelui stareţ, s-a scris la Bistriţa de către călugări prima 
cronică moldovenească şi s-au copiat mai multe scrieri din Sfinţii Părinţi. Iar 
în anul 1407 s-a scris vestitul pomelnic al Mănăstirii Bistriţa, în care 
voievodul Alexandru cel Bun este numit „adevăratul ctitor al sfânt lăcaşului 
acestuia", iar „arhimandritul Dionisie, adică Dometian, conducătorul acestui 
sfânt lăcaş". 

în prefaţa pomelnicului, stareţul Dometian dă aceste frumoase învăţături: 
„Oricine voieşte să se izbăvească de căderea în păcatul de voie sau fără de 
voie, să se cureţe. Prin căinţă şi mărturisire adevărată şi milostenie se curăţă 
păcatele, şi cei doritori a se învrednici de fericirea veşnică să vie cu ruşinare 
şi cu frică de Dumnezeu către sfânta şi soborniceasca şi apostoleasca Biserică, 
ca să-şi mărturisească păcatele..." 18 . 

Cuviosul arhimandrit Dometian era, de asemenea, duhovnicul marelui 
domn Alexandru cel Bun şi sfetnicul său de taină, la al cărui îndemn s-au zidit 
numeroase biserici „şi s-au făcut multe lucruri bune în Ţara Moldovei". în 
timpul stăreţiei sale, Mănăstirile Neamţ şi Bistriţa au cunoscut o mare 
dezvoltare duhovnicească şi culturală, nemaicunoscută până atunci. Aceeaşi 
deosebită amploare a luat şi isihasmul moldovean în jurul ambelor mănăstiri, 
fiind mult susţinut de acest mare stareţ. în timpul stăreţiei sale apar în ţinutul 
Neamţ câteva mici sihăstrii noi, precum sihăstria „din Hang", sub Ceahlău, 



18 Ibidem, p. 85, Manuscris original la Biblioteca Academiei Române, manuscrise slave, cota 78 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 97 

sihăstria de la Topoliţa şi Boiştea - Târgu Neamţ, sihăstria „Nechidului'% 
sihăstria Tazlăuîui şi altele. 

Acest stareţ s-a dovedit şi un bun chivernisitor al averilor mănăstireşti şi 
neîntrecut iconom al casei lui Dumnezeu. Pentru toate acestea arhimandritul 
Dometian este numărat printre cei mai de seamă stareţi din secolul XV ai 
monahismului moldovean. Ajungând la adâncul bătrâneţilor şi simţindu-se 
chemat de Hristos, Cuviosul Dometian a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai 
de pe urmă şi s-a strămutat la cereştile lăcaşuri, în anul mântuirii 1415. 



CUVIOSUL GAVRIIL IEROMONAHUL 

Primul egumen al Mănăstirii Cozia 

(secolele XIV-XV) 

Ieromonahul Gavriil era unul din ucenicii Sfântului Nicodim cel Sfinţit. 
După ce mai întâi se nevoi ca sihastru pe Valea Oltului, intră în obştea 
Mănăstirii Tismana, unde deprinse meşteşugul vieţii duhovniceşti. Şi era vestit 
în partea locului pentru sfinţenia vieţii lui. 

în anul 1388, când Mircea cel Bătrân termină de zidit Mănăstirea Cozia 
în locul unei vechi sihăstrii din poiana Nucet, Cuviosul Gavriil a fost rânduit 
cel dintâi egumen şi părinte duhovnicesc al ctitoriei marelui domn. Tot lui i s-a 
încredinţat şi Mănăstirea Cotmeana cu toate sihăstriile de pe Valea Oltului. 

Cuviosul Gavriil a adunat în ambele mănăstiri până la 40 de călugări. 
Apoi a dat aşezământ de viaţă duhovnicească pentru obştea Mănăstirilor Cozia 
şi Cotmeana, care se respecta cu mare sfinţenie, precum reiese din actul de 
danie al ctitorului fondator: „...Iar pentru vieţuirea acestui lăcaş, într-acest fel 
sa fie după aşezământul popei Gavriil, oricâte el va aşeza şi va întemeia; şi 
nimeni să nu fie slobod a scădea sau a adăuga măcar cât de puţin. încă şi după 
moartea popei Gavriil să nu aibă nimeni voie ca să pună egumen. . . fără numai 
fraţii pe care îl vor alege dintre dânşii, după aşezământul popei Gavriil...". 

Acest cuvios egumen a rânduit viaţă de obşte în ambele mănăstiri, cu 
Sfânta Liturghie zilnică şi cu spovedania săptămânală. în sărbători se adunau 
la Cozia şi sihastrii de pe Valea Oltului şi primeau Trupul lui Hristos. Astfel, 
toţi petreceau în ascultare, în rugăciune, în dragoste şi în aşteptarea 
bunătăţilor viitoare. Şi era egumenul Gavriil iscusit părinte duhovnicesc al 
călugărilor şi sihastrilor din Ţara Oltului şi printre cei dintâi sfetnici ai lui 
Mircea cel Bătrân, care de multe ori îl cerceta şi îi urma sfatul. Era încă 
părintele sufletesc şi mângâietor al sătenilor de sub munte, atât de dincoace, 



98 PATERICUL ROMÂNESC 

cât şi de dincolo de Carpaţi, şi mulţi credincioşi îl căutau pentru binecuvântare 
şi cuvânt de folos. 

Astfel, întărind viaţa călugărească în cele două mânăstiri şi ajungând la 
adâncă bătrâneţe, şi-a dat sufletul cu pace, lăsând în urmă mulţi ucenici. 



SFANŢUL LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI 

Mănăstirea Bogdana 
(secolele XIV-XV) 19 

Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinţi români pe care 
i-a odrăslit pământul Moldovei şi adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului 
Daniil Sihastrul. După tradiţie era de loc din oraşul Rădăuţi. Apoi, râvnind 
Sfinţilor Părinţi de odinioară şi arzând cu inima după dragostea lui Hristos, 
spre sfârşitul secolului al XlV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din 
partea locului. 

Deci, călugarindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu 
de darul preoţiei. Apoi, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat o vestită 
sihăstrie de călugări în codrii Rădăuţilor, ce se chema, după numele său 
„Schitul Laura" (Lavra) sau „Mănăstirea Sfântului Lavrentie" 20 . în obştea sa, 
Cuviosul Lavrentie a format mulţi ucenici cu viaţă aleasă, printre care se 
număra şi Sfântul Daniil Sihastrul. în Schitul Laura, însuşi Cuviosul Lavrentie 
s-a nevoit şi a avut o trăire aşa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu 
de darul facerii de minuni. Că pe mulţi bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa şi 
era tuturor părinte, sfetnic, dascăl şi ocrotitor. 

După întemeierea Episcopiei de Rădăuţi, auzind domnul Moldovei, 
Alexandru cel Bun, de nevoinţa sa, 1-a rânduit episcop al acestui scaun. Şi a 
păstorit cu multă înţelepciune turma lui Hristos câţiva ani de zile, învăţând pe 
toţi dreapta credinţă şi făcându-se tuturor pildă de sfinţenie. Apoi, râvnind 
iarăşi vieţii sihăstreşti, s-a retras din scaun şi s-a făcut schimonah cu numele 
de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru şi părinte duhovnicesc din nordul 
Moldovei. Deci, mai trăind puţin şi uimind pe toţi cu smerenia, cu nevoinţa şi cu 
darul minunilor pe care le făcea, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. 

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni şi fiind găsit în mormânt 
cu trupul întreg şi nestricat, s-a aşezat cu cinste în biserica episcopală din 



19 Pr. dr. Liviu Stan, Sfinţi români, Sibiu, 1945, p. 14-20; Pr. dr. Petru Rezuş, Sfântul Leontie 
de la Rădăuţi, în rev. „Mitropolia Moldovei", XL (1964), nr. 5-6, p. 282-289; Ierom. Ioanichie 
Bălan, Sfinţi români..., op. cit., p. 331 

20 Pe locul unde a fost Sihăstria lui Lavrentie se află satul Laura-Suceava. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 99 

Rădăuţi spre închinarea tuturor, unde mulţi credincioşi primeau sănătate şi 
mângâiere la sfintele sale moaşte, ajungând vestit până dincolo de hotarele 
Moldovei. 

în anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului 
Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun ca au 
fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea 
mănăstirii. însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. în anii 
1621-1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din 
Kiev, scria despre el: „în Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de 
minuni zace cu trupul întreg. . . " 21 . 

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL MACARIE IEROMONAHUL 

Ctitorul Mănăstirii Boiştea-Neamţ 

(secolele XIV-XV) 22 

Acest cuvios părinte era cu metania din Mănăstirea Neamţ şi ucenic al 
mitropolitului Iosif Muşat, pe când acesta era egumen în lavră (1373-1386). 
Apoi, primind darul preoţiei, a ajuns slujitor credincios al Bisericii lui Hristos 
şi duhovnic iscusit. 

Egumenul Dometian (1407-1415), cunoscând buna ne voinţă a ieromona- 
hului Macarie, i-a încredinţat metocul de la Graşi-Târgu Neamţ, unde iernau 
vitele Mănăstirii Neamţ. Această ascultare a dus-o cuviosul mulţi ani de zile, 
având sub povăţuirea sa 20 de călugări şi fraţi. Cu toţii trăiau în desăvârşită 
dragoste, împlinind ascultarea cu sfinţenie şi lăudând pe Dumnezeu ziua şi 
noaptea. 

Numele acestui mare duhovnic s-a făcut cunoscut în toate satele din 
împrejurimi şi mulţi credincioşi îl aveau de părinte sufletesc. Văzând 
ieromonahul Macarie că s-au înmulţit ucenicii săi, în anul 1449 (?) a întemeiat 
un lăcaş de rugăciune în codrii din apropiere de Târgu Neamţ, anume sihăstria 
de călugăriţe Boiştea 23 . Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului" a fost 



21 Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 17 

22 I. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici din Moldova, p. 60; N. Stoicescu, Repertoriu bibliografic - 
Moldova, Bucureşti, 1974, p. 98 şi 148 

23 Mănăstirea Boiştea a funcţionat aproape două secole, fiind tot timpul locuită de călugăriţe. 
Apoi, întemeindu-se satul cu acelaşi nume alături de mănăstire, biserica a devenit parohie, iar maicile 
s-au retras la Mănăstirea Topoliţa-Neamţ, luând cu ele şi icoana Maicii Domnului de provenienţă 
bizantină, dăruită după tradiţie de mitropolitul Iosif Muşat. De la Topoliţa, icoana a ajuns la Schitul 



100 PATERICUL ROMÂNESC 

la început din lemn, apoi s-a zidit din piatră. Primul duhovnic a fost însuşi 
ctitorul mănăstirii, ieromonahul Macarie, iar primele vieţuitoare au fost 30 de 
călugăriţe din ţinutul Neamţ. Intemeindu-se acest aşezământ călugăresc cu 
viaţă de obşte, în puţină vreme Mănăstirea Boiştea ajunsese o vestită sihăstrie 
de călugăriţe din partea locului, având aceeaşi rânduială duhovnicească de 
nevoinţă ca şi marea lavra, al cărei metoc era. 

Numele şi faptele Cuviosului Macarie se răspândiseră peste tot, ajungând 
până la voievodul Ştefan cel Mare, care face unele danii pentru ctitoria sa. Şi 
era cuviosul blând, smerit şi foarte sporit în rugăciune. Avea încă şi darul 
izgonirii duhurilor necurate şi mulţi se vindecau cu rugăciunile lui, fiind 
iscusit povăţuitor de suflete şi dascăl al rugăciunii. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Macarie mai mult de 60 de ani, şi-a dat sufletul 
cu pace în braţele lui Hristos, lăsând în mănăstirea sa peste 50 de călugăriţe. 



CUVIOSUL IOV SIHASTRUL 

Mănăstirea Bogdăneşti 

(secolele XIV-XV) 

Sihastrul Iov era cu metania din Mănăstirea Bogdăneşti-Suceava, unde 
s-a nevoit câţiva ani la sfârşitul secolului XIV. Apoi, dorind să slăvească 
neîncetat pe Dumnezeu, s-a retras în pădurile seculare de sub Muntele Pleşu, 
unde a sihăstrit în aspră nevoinţă peste 40 de ani, răbdând grele ispite de la 
diavolul. Vestea acestui mare ascet se făcuse îndată cunoscută peste tot, căci 
avea darul Sfântului Duh şi era făcător de minuni. Apoi izgonea cu rugăciunea 
duhurile rele din oameni şi prevestea cele viitoare. 

Adunând în jurul său mai mult de 15 călugări, a întemeiat în pădure o 
mică sihăstrie, cunoscută multă vreme sub numele de „Sihăstria lui Iov", iar 
mai târziu „Poiana Iova". Aceasta era sihăstria călugărilor din Mănăstirea 
Bogdăneşti-Râşca. Secole de-a rândul, până spre zilele noastre, s-au nevoit 
aici sihastri cuvioşi, neadormiţi rugători ai neamului. 

Chiliile ucenicilor se aflau în apropierea chiliei Cuviosului Iov, iar în 
mijloc se înălţa o mică biserică de lemn, unde făceau zilnic cuvenita 
rugăciune. în sărbători săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Sfintele Taine, 
în tradiţie se spune despre Cuviosul Iov că era renumit duhovnic şi dascăl al 
rugăciunii. La el veneau mulţi călugări şi mireni pentru rugăciune şi cuvânt de 

Gârcina-Neamţ, iar din anul 1803 a fost transferată cu obştea călugăriţelor la Mănăstirea Agapia unde se 
află şi astăzi. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 101 

folos. După o astfel de nevoinţă pustnicească, Cuviosul Iov Sihastrul şi-a dat 
sufletul în mâinile lui Hristos şi s-a adăugat în ceata cuvioşilor părinţi 24 . 
Cuvioase părinte Iov, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL SILVESTRU SIHASTRUL 

Schitul Silvestru-Ceahlău 

(secolul XV) 

Ieroschimonahul Silvestru, unul din cei mai vechi sihastri ai Muntelui 
Ceahlău, era cu metania din Mănăstirea Neamţ, unde se nevoise din tinereţe şi 
ajunsese duhovnic iscusit. Apoi, auzind de cuvioşii sihastri din Muntele 
Ceahlău şi de locurile singuratice de aici, s-a retras cu câţiva ucenici pe Valea 
Bistriţei şi, urcând pe pârâul care azi se numeşte „Pârâul Schitului", a 
sihăstrit lângă Ceahlău mulţi ani neştiut de nimeni. 

Mai târziu, adunându-se şi alţi sihastri împrejurul lui, a întemeiat în 
poiană un mic schit şi biserică de lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, în 
timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Acest sfânt lăcaş s-a numit la început 
„Sihăstria lui Silvestru", apoi „Schitul lui Silvestru" şi este cea dintâi sihăstrie 
şi aşezare monahală cunoscută lângă Muntele Ceahlău. Iar Cuviosul Silvestru 
este cel dintâi sihastru pomenit în tradiţia locului. 

Cuviosul Silvestru a povăţuit schitul peste 20 de ani, adunând în jurul lui 
mai mulţi sihastri şi rânduind aleasă viaţă de obşte. îndeletnicirea lor era 
neîncetata rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Acest 
egumen era şi duhovnic a numeroşi sihastri care pustniceau pe Muntele 
Ceahlău. Spre sărbători coborau la schit mulţi dintre ei, primeau dumne- 
zeieştile Taine şi se urcau din nou la bordeiele lor. în posturi se retrăgeau în 
munte şi călugării din schit şi se nevoiau singuri după putere, apoi se 
întorceau la ale lor. 

Ajungând sihastru vestit şi părinte duhovnicesc al sihastrilor de la 
Ceahlău, pe la jumătatea secolului XV, Cuviosul Silvestru şi-a dat sufletul în 
mâinile Domnului, lăsând în urmă numeroşi ucenici. Mai târziu, schitul său, 
reînnoindu-se, s-a numit „Schitul Hangu", iar din secolul XVII, Mănăstirea 
Pionul, după numele sihastrului Peon, care s-a nevoit mai mulţi ani pe 
Ceahlău. 

Cuvioase părinte Silvestre, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



24 Arhiereul Narcis Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Raşca, Fălticeni, 1901, p. 24; 
Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Raşca 



102 PATERICUL ROMÂNESC 



SFÂNTUL VASILE DE LA MOLDOVIŢA 

(secolul XV) 25 

Sfântul Vasile ieromonahul era de loc din nordul Moldovei, fiu de ţărani 
iubitori de Dumnezeu. Auzind de viaţa aleasă şi buna rânduială din Mănăstirea 
Moldoviţa (sec. XIV) şi fiind chemat de Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în 
această chinovie voievodală, întrecând pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi 
cu înţelepciunea cea duhovnicească. 

Văzând mitropolitul Iosif Muşat nevoinţa şi sfinţenia vieţii lui, 1-a 
hirotonit preot şi 1-a numit egumen al Mănăstirii Moldoviţa, povaţuind cu 
multă înţelepciune obştea încredinţată lui, încât era cinstit şi căutat, atât de 
călugări, cât şi de mulţi credincioşi 26 . 

Vestea numelui său ajunsese până la domnul Moldovei, Alexandru cel 
Bun, şi la sfetnicii săi. Căci primise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi 
al înaintevederii şi nu puţini bolnavi vindeca şi cele viitoare mai înainte le 
cunoştea. Era încă sfetnic şi părinte duhovnicesc al marelui domn şi al multor 
cuvioşi şi sihastri, şi toţi se foloseau de cuvintele lui. 

Acest sfânt egumen avea ucenici în Muntele Athos şi la Mănăstirea 
Studion din Bizanţ, de unde a adus zeci de manuscrise bisericeşti la mănăstirea 
sa. El a întemeiat la Moldoviţa şi o vestită şcoală de monahi cateheţi şi 
caligrafi, pentru nevoile bisericilor de la sate. 

Astfel, bine călătorind şi împlinind Evanghelia lui Hristos, Cuviosul 
Vasile s-a săvârşit cu pace, lăsând în urmă peste o sută de ucenici şi o obşte 
cu totul aleasă. Dovedindu-se şi după moarte făcător de minuni, iar trupul său 
găsindu-se nestricat, a fost aşezat în biserică şi cinstit de toţi ca un adevărat 
sfânt. în anii 1621-1622, teologul ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopy- 
stenski, scria despre el: „In Moldoviţa, în mănăstire, Sfântul Vasile făcătorul 
de minuni". 

Mai târziu, biserica veche risipindu-se şi alta nouă ridicându-se (1535), 
moaştele Cuviosului Vasile au stat peste o sută de ani în noua biserică. Apoi, 
din cauza vitregiei vremurilor, au fost aşezate în biserică la un loc tăinuit, 
unde se află şi astăzi. 



25 Diacon I. Ivan, Cuviosul Vasile de la Moldoviţa, în Sfinţi români..., op. cit., p. 306; Pr. prof. 
Liviu Stan, Sfinţi români..., op. cit., p. 45-47 

26 Cuviosul Vasile figurează ca egumen în Pomelnicul Mănăstirii Moldoviţa. Numele lui mai 
figurează într-un document de danie al lui Alexandru cel Bun din 14 aprilie, 1415. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 103 



CUVIOSUL AGAPIE SIHASTRUL 

Ctitorul Mănăstirii Agapia Veche 

(secolul XV) 27 

Pustnicul Agapie este cel dintâi sihastru cunoscut, ce s-a nevoit în munţii 
care îi poartă numele, şi adevăratul ctitor al sihăstriei Agapia Veche. Acest 
cuvios a trăit mai întâi în obştea Mănăstirii Neamţ, la începutul secolului al 
XV-lea, unde s-a învrednicit de darul preoţiei. Apoi, iubind rugăciunea şi 
viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în muntele ce desparte Mănăstirea Secu 
de Mănăstirea Agapia. 

în acest munte se găseau poieni singuratice şi locuri foarte prielnice vieţii 
pustniceşti. Aici s-a nevoit Cuviosul Agapie singur, mulţi ani de zile, în post 
şi rugăciune, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi răbdând multe ispite de 
la diavoli. Apoi, numele lui făcându-se cunoscut, i s-au alăturat câţiva ucenici 
din obştea Mănăstirii Neamţ, care şi-au construit chilii din lemn în apropierea 
dascălului lor. Astfel s-a închegat aici prima şi cea mai vestită sihăstrie din 
jurul Mănăstirii Neamţ. Inmulţindu-se numărul pustnicilor, se simţea nevoia 
unei biserici pentru slujbe în zile de sărbători. Atunci Cuviosul Agapie a 
construit, împreună cu ucenicii săi, o mica biserică de lemn, în poiana care îi 
poartă numele, cu hramul „Schimbarea Domnului la Faţă". Aşa a luat naştere 
pe la jumătatea secolului al XV-lea „Sihăstria lui Agapie", sub povăţuirea 
acestui mare sihastru. 

Aşa de vestit ajunsese numele lui, că mulţi călugări şi mireni îl căutau, îi 
cereau cuvânt de folos şi doreau să-i devină ucenici. Căci se cucereau toţi de 
petrecerea Cuviosului Agapie şi de buna rânduială din sihăstria lui. Toată 
săptămâna ucenicii lui se nevoiau singuri în munte, iar spre sărbători coborau 
în schit, făceau priveghere de toată noaptea, săvârşeau Sfânta Liturghie şi se 
împărtăşeau, Apoi se retrăgeau din nou la linişte, pentru a vorbi neîncetat cu 
Dumnezeu şi a se hrăni din dumnezeiasca dragoste. 

Ajungând la vârsta vestită de Duhul Sfânt, prin gura proorocului David, 
Cuviosul Agapie Sihastrul s-a strămutat cu pace la cele veşnice, numărându-se 
în ceata cuvioşilor părinţi, şi a fost înmormântat lângă biserică. De la acest 
cuvios şi-au luat numele cele două Mănăstiri, Agapia Veche şi Agapia Nouă, 
Poiana lui Agapie, muntele şi pârâul lui Agapie. 

Doamne, odihneşte în împărăţia Ta pe Cuviosul Agapie cu ucenicii săi, 
care au sfinţit aceste locuri prin jertfa şi dragostea lor! 



27 Pr. N. Dărângă, Istoricul Mănăstirii Agapia, Tg. Frumos, 1908, p. 40 



104 PATERICUL ROMÂNESC 



MONAHUL FILOTEI IMNOGRAFUL 
Mănăstirea Cozia 
(secolele XIV-XV) 

Acest monah iubitor de Hristos se numără printre cei dintâi imnografi 
cunoscuţi din mănăstirile româneşti. Mai întâi a fost mare logofăt al Ţării 
Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cunoscut sub numele de 
Filos, fiind foarte învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă. 

în anul 1392, renunţând la dregătorie şi la toate cele pământeşti, luă 
Crucea lui Hristos şi se făcu călugăr în Mănăstirea Cozia, prin mâna 
egumenului Gavriil. Apoi, deprinzând buna ne voinţă şi rânduiala slujbelor 
bisericeşti, ajunse vestit protopsalt şi cel dintâi dascăl şi caligraf în obştea 
Mănăstirilor Cozia şi Cotmeana. 

Monahul Filotei întemeiază astfel prima şcoală de caligrafi şi copişti la 
Cozia şi ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă 
de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de „Pripeale" (mărimuri), adică imne 
de laudă în cinstea marilor sfinţi, care se cântă la slujba privegherii în 
mănăstiri. Fiind iscusit protopsalt şi imnograf, „pripealele" sale s-au răspândit 
prin secolele XV-XVIII în toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, 
spre lauda lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi 28 . 

Ajungând la vârsta proorocită de psalmistul David şi lăsând în urmă 
câţiva buni ucenici, Cuviosul Filotei s-a mutat la cele cereşti pentru a lăuda 
neîncetat cu îngerii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. 



CUVIOSUL GAVRIIL URIC (Scriitorul) 

Mănăstirea Neamţ 

(secolele XIV-XV) 29 

Vrednicul de pomenire monah „Gavriil Scriitorul" este numărat printre 
cei dintâi copişti de opere filocalice din ţara noastră şi unul din cei mai iscusiţi 
dascăli, miniaturişti şi caligrafi ai monahismului românesc. 

Acest călugăr învăţat era fiul grămăticului Petru Uric, scriitor de acte 
(urice) domneşti de la curtea lui Roman Muşat şi Alexandru cel Bun. După ce 

28 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, op. cit., p. 216; Al. Piru, Istoria literaturii 
române, voi. I, 1970, p. 14-15 

29 Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, 1407, mss. slave, nr. 78, Biblioteca Academiei Române, fila 
6 r; C. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţ, 1942, p. 13 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 105 

învaţă la şcoala de grămătici de la Mănăstirea Bistriţa, ajunge cel dintâi 
scriitor şi grămătic la cancelaria Moldovei. Apoi, tatăl său racându-se monah 
cu numele de „Paisie Uricul" la Mănăstirea Bistriţa, s-a călugărit şi fiul său, 
Gavriil, în obştea Mănăstirii Neamţ, dorind sa slujească din tinereţe lui 
Hristos. Călugăria lor a avut loc între anii 1407-1415, sub egumenul 
Dometian, când s-a scris şi pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa. Pe fila 6 r, 
..zăceai a 20" a pomelnicului ctitoricesc, scrie următoarele: „Pomeneşte, 
Doamne, sufletul robilor Tăi..., al monahului Paisie Uricul şi al fiului său, 
monahul Gavriil Scriitorul". 

Smeritul monah Gavriil, socotindu-se nevrednic de sfânta preoţie, şi-a 
închinat anii vieţii copierii de învăţături şi scrieri patristice, atât aghiografice, 
cât şi filocalice. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă ştiinţă de carte, cu o 
frumoasă scriere şi cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi împodobea 
cărţile sale cu miniaturi din cele mai alese. Timp de aproape 40 de ani, 
monahul Gavriil Uric a copiat şi a împodobit în Mănăstirea Neamţ zeci de 
manuscrise. Dintre acestea se mai păstrează astăzi doar câteva: Evangheliarul 
(1429) cu text slavon şi grecesc şi cu neegalate miniaturi; Scara Sfântului Ioan 
Scărarul, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, patru volume de 
„Sbornice" cu extrase de învăţături patristice şi vieţi de sfinţi şi altele, care 
călăuzesc sufletul pe calea mântuirii. 

Monahul Gavriil Uric este considerat cel dintâi dascăl, caligraf şi scriitor 
de opere filocalice din Moldova. Cercetând manuscrisele bizantine de la 
Mănăstirea Moldoviţa, aduse de Alexandru cel Bun din Constantinopol 
(Mănăstirea Studion), el întemeiază la Neamţ şi Bistriţa o vestită şcoală de 
caligrafi şi miniaturişti, formând numeroşi dascăli, grămătici şi scriitori de 
cărţi patristice şi de cult. Prin acest dascăl a pătruns duhul Sfinţilor Părinţi şi 
tradiţia bizantină în mănăstirile din Moldova. Ucenicii lui s-au răspândit, mai 
ales sub domnia lui Ştefan cel Mare, în toate mănăstirile din Moldova, ca: 
Bistriţa, Putna, Moldoviţa, Voroneţ, Probota, Tazlău şi la cancelariile 
domneşti. 

Aşa a socotit smeritul monah Gavriil Scriitorul să slăvească pe 
Dumnezeu, să îmbogăţească Biserica Moldovei şi să ajute la mântuirea 
sufletelor omeneşti. Scriitor şi împreună lucrător, dascăl şi împlinitor al 
cuvintelor Sfintei Evanghelii, Cuviosul Gavriil este chipul monahului 
desăvârşit care a îmbinat pe deplin ascultarea cu rugăciunea şi învăţătura cu 
fapta bună, în dragoste şi smerenie. 

Săvârşindu-şi călătoria vieţii şi lăsând în Moldova numeroşi ucenici, 
Cuviosul Gavriil Scriitorul (Uric) şi-a dat sufletul cu pace în braţele lui 
Hristos, către jumătatea secolului XV. 



106 PATERICUL ROMÂNESC 



CUVIOSUL SILUAN IEROSCHIMONAHUL 

Mare egumen al Mănăstirii Neamţ 

(t 1448) 30 

Egumenul Siluan era ucenic al mitropolitului Iosif Muşat şi al egumenului 
Dometian (1407-1415), crescut şi format în obştea Mănăstirii Neamţ. Aici a 
învăţat carte multă în şcoala de grămătici a mănăstirii de la marele dascăl şi 
monah Gavriil Uric, ajungând apoi ieromonah şi duhovnic iscusit. 

în anul 1422, răposând egumenul Pimen, a fost rânduit de Dumnezeu 
egumen al Mănăstirii Neamţ Cuviosul ieroschimonah Siluan. Acest mare stareţ 
a condus obştea mănăstirii cu deosebită dăruire şi pricepere duhovnicească 
mai mult de 25 ani. El a continuat şi a desăvârşit opera duhovnicească şi 
culturală începută de egumenul Dometian în ambele lavre - Neamţ şi Bistriţa. 

în Mănăstirea Neamţ, egumenul Siluan a mărit mult numărul monahilor, 
dintre care nu puţini sihăstreau în pădurile seculare din jurul ei. Dintre aceştia 
a ridicat duhovnici şi egumeni cuvioşi, cunoscuţi în toată Moldova. La 
biserică a întărit buna rânduiala a slujbelor, încât nicăieri nu se săvârşeau mai 
frumos ca aici. Vestiţii protopsalţi de la Neamţ, rivalizau cu cei de la Muntele 
Athos şi din Bizanţ şi însuşi domnul cu toţi dregătorii ţării veneau să-i asculte 
la slujbe. 

Un avânt necunoscut până atunci în Moldova a luat şi viaţa isihastă din 
jurul Mănăstirilor Neamţ şi Bistriţa, unde străluceau mari sihastri şi lucrători 
ai rugăciunii lui Iisus. Cel mai vestit sihastru din timpul egumenului Siluan 
era Cuviosul Iosif, ce se nevoia cu 17 ucenici în Muntele Bisericanilor. 

Luminatul egumen Siluan a dezvoltat la Neamţ şcoala de grămătici, 
condusă de monahul Gavriil Uric, ajungând cel mai vestit centru duhovnicesc 
din Moldova, de cultură patristică, de iconografie şi aghiografie, de copiere şi 
ornamentare a cărţilor de cult. Aici învăţau carte mulţi grămătici, monahi şi 
mireni, dintre care unii au ieşit iscusiţi caligrafi, copişti şi miniaturişti la 
mănăstirile moldovene. Sub îndrumarea egumenului Siluan s-au copiat la 
Neamţ mai multe opere patristice cu conţinut filocalic, precum Scara Sfântului 
Ioan Scărarul, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, Adunări de Cuvinte 
(Sbornice), Vieţi de sfinţi şi altele. 

Tot prin grija egumenului Siluan s-a brodat cu fir de aur Epitaful de la 
Neamţ (1437), renumit în toată ţara, care îi poartă numele; s-au zidit chilii noi 



30 Arhiereul Narcis Creţulescu, Inscripţiile Mănăstirii Neamţ, 1905, mss., nr. 171. f. 340, 
Biblioteca Mănăstirii Neamţ; C. Tomescu, op. cit., p. 12-13 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 107 

şi s-au făcut numeroase înnoiri şi danii. Iar ca sfetnic al evlaviosului domn 
Alexandru cel Bun şi al fiilor săi, Cuviosul Siluan a luat parte la toate 
bucuriile şi încercările vremii din ţara Moldovei. El a participat la prohodirea 
voievodului Alexandru cel Bun, în anul 1432, şi tot el a căutat să împace 
neînţelegerile dintre urmaşii săi la domnie, căci era iubit şi respectat de toţi ca 
un vrednic părinte duhovnicesc. 

După o îndelungată nevoinţă duhovnicească, în post şi rugăciune, în 
răbdare şi jertfire de sine pentru mântuirea multora, cuviosul egumen Siluan 
şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu, în anul 1448, lăsând în 
urmă numeroşi ucenici. 



CUVIOSUL IOSIF DE LA BISERICANI 

Sihăstria Bisericani-Neamţ 
(secolul XV) 31 

Ieroschimonahul losif Sihastrul era cu metania din Mănăstirea Bistriţa. 
Apoi, ducându-se la Mormântul Domnului, s-a făcut pustnic vestit în pustiul 
Iordanului, încât numele lui se făcuse cunoscut în tot ţinutul Iudeii. Auzind 
călugării din partea locului, s-au adunat în jurul său 17 sihastri, dintre care 15 
români şi doi greci. Şi era Cuviosul losif duhovnic al sihastrilor şi dascăl al 
pustnicilor. Nevoinţă lor era neîncetata rugăciune, iar adăpostul lor îl formau 
peşterile de pe malul Iordanului. 

Odată, năvălind arabii în Ţara Sfântă, Cuviosul losif şi-a luat ucenicii şi a 
venit în Moldova, la Mănăstirea Bistriţa. Dar n-a stat mult aici, căci, iubind 
liniştea, s-a retras într-un munte înalt din apropiere, numit de atunci „Muntele 
lui losif", iar mai târziu, „Muntele Bisericanilor". Aici toţi se nevoiau în 
peşteri de piatră şi în bordeie de lemn şi pământ, iar slujba o făceau într-o 
peşteră mare, ale cărei urme se cunosc până astăzi. Şi atât de mult a sporit 
Cuviosul losif, încât se făcuse făcător de minuni. 

Văzând ca se înmulţesc ucenicii lui pe munte, a înălţat o mică biserică de 
lemn cu hramul Buna- Vestire, a făcut chilii de jur-împrejur şi a adunat aici o 
parte din călugări. Schitul acesta s-a numit multă vreme „Schitul lui losif şi 
era una din cele mai vestite sihăstrii din Moldova. Cuviosul losif a aşezat cu 
legământ în schitul său rânduială neadormită de slujbă, numită „achimită", 
după modelul Mănăstirii Studion din Constantinopol . Astfel, a împărţit pe 



31 Ierom. Ioanichie Bălan, Sfinţi români..., op. cit., p. 311; Pomelnicul Mănăstirii Bisericani 



108 PATERICUL ROMÂNESC 

călugări în trei cete, şi fiecare ceată slăvea pe Dumnezeu în biserică câte opt 
ore. Iar rânduiaia obştii Cuviosului Iosif era aceasta: neîncetata rugăciune în 
biserică şi la chilii, cântarea psalmilor lui David, postul, desăvârşita ascultare 
şi dragostea între fraţi. Schitul lui Iosif era singura aşezare mănăstirească cu 
rânduială achimită din ţara noastră. Pentru o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul 
Iosif a fost cinstit de credincioşi ca sfânt încă din viaţă, fiind pomenit în 
partea locului până în zilele noastre. 

Mai târziu, Schitul lui Iosif s-a numit de credincioşi „Schitul Bisericani", 
adică al „evlavioşilor", pentru că monahii se rugau neîncetat cu post şi lacrimi 
şi mulţi se vindecau de boli cu binecuvântarea cuviosului. Deci, mult 
nevoindu-se Sfântul Iosif şi ajungând la măsura părinţilor de demult, şi-a dat 
sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata sfinţilor. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOŞII SIMON, METODIE, VARNAVA, 
PETRU, AVERCHIE, GHERMAN, PIR ŞI GRECU (?) 

(secolul XV) 32 

Aceşti cuvioşi părinţi împreună cu alţi nouă sihastri, ale căror nume s-au 
uitat, au fost ucenicii Cuviosului Iosif din pustiul Iordanului. Dintre aceştia, 
cincisprezece erau români, iar schimonahii Pir şi Grecu (?) erau din Palestina. 

Urmând pe dascălul lor, toţi aceşti părinţi au venit în Moldova şi au 
sihăstrit pe Muntele Bisericani, având fiecare peştera sa. Astfel, monahul 
Simon a sihăstrit pe un munte înalt numit până azi „Muntele lui Simon", iar 
ceilalţi s-au nevoit în alte culmi de munte, nu departe de peştera Cuviosului 
Iosif, care de atunci îi poartă numele. Ei se rugau toată săptămâna singuri în 
aspră nevoinţă, iar în sărbători se adunau în peştera cuviosului şi făceau 
priveghere de toată noaptea. 

După întemeierea „Schitului lui Iosif", unii din aceşti sihastri s-au 
coborât în obşte, iar Cuvioşii Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Pir şi 
Grecu au rămas în pustie până la sfârşitul vieţii. Şi erau toţi iubitori de Hristos 
şi lucrători ai rugăciunii inimii, mijlocind neîncetat pentru mântuirea lumii şi 
strălucind pe munte ca nişte făclii duhovniceşti. 

Către sfârşitul secolului XV, cei 17 cuvioşi sihastri de pe Muntele 
Bisericani s-au strămutat la cereştile lăcaşuri, iar moaştele lor s-au aşezat în 



32 Pr. C. Matasă, op. cit., p. 79-80; Pr. Liviu Stan, op. cit., p. 54; N. Stoicescu, op. cit., p. 

72, 145 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 109 

peşterile în care s-au săvârşit. în toponimia locului se păstrează până astăzi 
următoarele denumiri: „Muntele Simon", „Muntele Averchie", „Muntele lui 
Metodie", „Muntele lui Varnava", „Muntele Pir" şi „Muntele Grecu", iar din 
secolul XVII, „Muntele Chiriac" şi „La Chilii" 33 . 



MITROPOLITUL TEOCTIST I 
al Moldovei şi Sucevei 

(1452 - 1477) 34 

Venerabilul mitropolit Teoctist I a fost 25 de ani „părintele Moldovei" şi 
cel mai de aproape rugător şi sfetnic al voievodului Ştefan cel Mare. 

După tradiţie se trăgea din familia Muşatinilor. Din tinereţe, luând jugul 
lui Hristos, s-a făcut călugăr în Mănăstirea Neamţ, cea mai renumită vatră 
monahală de formare duhovnicească din secolele XV-XIX. Apoi, învăţând de 
la monahi iscusiţi frica de Dumnezeu şi dogmele credinţei, s-a învrednicit de 
darul preoţiei şi a fost un timp egumen al marii lavre. 

Văzând Petru Aron înţelepciunea şi sfinţenia vieţii egumenului Teoctist, 
cu sfat de obşte l-au ales mitropolit al Moldovei în anul 1452. Iar în primăvara 
anului 1457, când Ştefan cel Mare ajunge pe tronul Moldovei, mitropolitul 
Teoctist a fost rânduit de Dumnezeu să ungă domn pe cel mai mare voievod al 
neamului românesc. Căci, adunându-se cu tot clerul şi poporul la locul numit 
„Direptate, cu voia tuturor l-au ridicat Domn şi l-au pomăzuit Teoctist 
mitropolitul", în numele Preasfintei Treimi. Apoi s-a rugat pentru el cu tot 
poporul să fie domn al dreptăţii, viteaz întru războaie, apărător al credinţei, 
mărturisitor al lui Hristos şi părinte adevărat al Moldovei. 

Acest înţelept mitropolit era cel dintâi sfetnic al lui Ştefan cel Mare. 
Când ţara era ameninţată de războaie, cu el se sfătuia întâi. Iar când domnul 
pleca la luptă, mitropolitul punea la priveghere de toată noaptea cu post şi 
rugăciune pe toţi monahii din mănăstiri şi pe toţi sihastrii din munţi, pe preoţi 
şi pe credincioşi, până ce voievodul se întorcea biruitor la Suceava. De 
asemenea, când Ştefan, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, se întorcea învins de la 
luptă, precum a fost la Războieni (1476), mitropolitul Teoctist cu clerul său îl 
îmbărbăta cel dintâi, se ruga pentru el şi îl îndemna să nu închine ţara. Tot el 
este acela care 1-a sfătuit pe Ştefan cel Mare să înalţe după fiecare război câte 



33 Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie, op. cit., p. 65 

34 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 233-238; Pr. prof. M. 
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 82; Cronica lui Grigore Ureche 



110 PATERICUL ROMÂNESC 

o mănăstire, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Cu îndemnul lui, 
marele domn a zidit Mănăstirea Putna (1466-1470), pe care însuşi a sfinţit-o 
la 3 septembrie, 1470. Cu îndemnul lui a refăcut în întregime Mănăstirea 
Zografu (1466-1475) şi a dat multe ajutoare mănăstirilor din Athos. 

Sub păstoria acestui evlavios mitropolit a înflorit mult viaţa 
duhovnicească în mănăstirile Moldovei şi s-au întemeiat numeroase schituri şi 
sihăstrii de-a lungul Carpaţilor, precum Sihăstria Putnei, Sihăstria Voroneţului, 
a Bisericanilor, a Tazlăului şi altele. în toate aceste aşezări monahale trăiau 
călugări aleşi, dintre care unii ajunseseră făcători de minuni şi erau cinstiţi de 
popor ca sfinţi. Viaţa isihastă în acest timp a cunoscut o înflorire fără egal în 
Moldova. De asemenea, mitropolitul Teoctist a crescut numeroşi ucenici, 
dintre care unii au ajuns ierarhi aleşi, alţii stareţi iscusiţi, ca Simeon şi Siluan 
la Mănăstirea Neamţ, Ioasaf, cel dintâi egumen la Putna, Evstatie la Bistriţa, 
Silvestru şi Teoctist la Moldoviţa, Gherontie la Humor, Fevronia la 
mănăstirea de călugăriţe Iţcani, Antonia la Horodnic şi alţii. In Mănăstirile 
Neamţ, Putna, Moldoviţa, Humor şi Probota, odată cu viaţa duhovnicească, 
mitropolitul Teoctist a dezvoltat şi şcolile de caligrafie, de broderie, de 
sculptură, de pictură, de miniatură şi de muzică. 

Aşa a fost păstoria bunului mitropolit Teoctist timp de 25 de ani. Apoi, 
fiind chemat la veşnica odihnă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 18 
noiembrie, 1477, fiind plâns de tot poporul şi îngropat în pridvorul Mănăstirii 
Putna. 



SFÂNTUL DANUL SIHASTRUL 

Mănăstirea Voroneţ 
(secolul XV) 35 

a. Viaţa 

Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari 
sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi 
povăţuitor al călugărilor. 

Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci 
de pe moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al 
XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut 



35 Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului 
Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice", 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan 
cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei", 1966, nr. 7-8, p. 566-573 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 111 

călugăr în aceeaşi mănăstire, cu numele de monahul David. După câţiva ani de 
aspră nevoinţă se învredniceşte de harul preoţiei şi se retrage la Mănăstirea 
Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus 36 . Apoi, fiind chemat de Duhul 
Sfânt la viaţa pustnicească, s-a racut schimonah cu numele de Daniil, înainte 
de anul 1450, şi s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti, mai întâi în 
preajma Mănăstirii Neamţ, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului 
Putna, într-o mică chilie săpată în piatră. 

După sfinţirea Mănăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a 
retras în preajma Mănăstirii Voroneţ, unde şi-a săpat chilie în piatră, sub 
stânca Şoimului. Aici se nevoieşte singur încă 20 de ani în plăcere de 
Dumnezeu, crescând numeroşi ucenici şi făcând multe minuni de vindecare. 

In anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil 
Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al 
acestei mănăstiri. Mai trăind încă puţin şi fiind cinstit de popor ca sfânt şi 
făcător de minuni, Cuviosul Daniil şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu 
prin anul 1496 şi a fost aşezat în biserică, unde se află până astăzi. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale 
pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de 
Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalţi copii, nici 
nu căuta odihnă şi mâncare. Ci, mereu se ruga şi întru toate asculta de părinţi. 

2. Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să înveţe carte în Mănăstirea 
Sfântului Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a 
dovedit bătrân cu înţelegerea. Că în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi 
Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţă cea duhovnicească. Pentru aceasta, 
cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea 
lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt. 

3. După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut 
călugăr, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate 
ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult 
nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi. 

4. Acest tânăr monah David era foarte râvni tor în nevoinţă vieţii 
călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta 
nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar 
cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. în ascultare era tăcut, blând 



36 Astăzi se află aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie" sau de la „lavra". 



112 PATERICUL ROMÂNESC 

şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu 
nestinsă. încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi 
cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi, cel mai mult iubea Psaltirea pe 
care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. 

5. Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al 
Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi 
bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la 
smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau sa-i 
ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte văzător, iar alţii veneau 
să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de 
nord ale Moldovei. 

6. Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are 
linişte la rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare 
de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie 
(Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de 
duhuri necurate. Cuviosul David, însă, ziua făcea ascultare şi stătea între 
oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru 
obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte. 

7. Odată 1-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Şiret. Acolo, 
înconjurându-1 credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la 
timp în mănăstire. Atunci, egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din 
lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, 
dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. 

8. Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa 
duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul 
său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu 
îngerii şi cu sihastrii din codrii Carpaţilor. 

Deci, primind binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Sfântul Lavrentie, 
a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schimniciei, schimbându-şi 
numele din David în Daniil. Apoi, tainuindu-se de lume, s-a retras singur în 
adâncul codrilor pe valea pârâului Secu-Neamţ, cu puţin înainte de anul 1450, 
unde s-a nevoit 14 ani în aspre osteneli călugăreşti. Apoi, văzându-se 
înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna. 

9. Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut mai întâi o colibă de 
lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a 
săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături 
şi-a scobit o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 113 

astăzi. în această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu 
mai mult de 20 de ani. 

10. Nevoîn|a Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul în chilia de 
la Putna era aceasta: 

Ziua şi noaptea priveghea cu neîncetată rugăciune şi cugetare la cele 
dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui. Din chilie nu ieşea deloc 
toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi 
ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica 
săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, 
apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de 
folos. în posturi postea câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi 
al lacrimilor. 

11. Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul cel îndelungat şi pentru 
privegherile cele de toata noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil 
Sihastrul a fost multă vreme ispitit de satana, căutând să-1 alunge din pustie şi 
să-1 arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar cuviosul, cerând 
ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le 
biruia. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul 
lacrimilor, al mai înaintevederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile 
necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi 
cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era 
plin de darul Duhului Sfânt. ( 

12. Pentru nişte daruri ca acestea, numele cuviosului se făcuse cunoscut 
în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, 1-a numărat din 
tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau „Sfântul Daniil, Sihastrul 
cel Bătrân", căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihastrilor din nordul 
Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau „Sfântul Daniil Schimonahul" . 
Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor „Sfântul Daniil cel Nou", ca 
să-1 deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume. 

13. în anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan 
Voievod, fiul său Ştefan cu greu a scăpat de primejdie. Deci, auzind de 
nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a 
fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a 
mărturisit cugetele înaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de păcate şi 
multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru 1-a 
binecuvântat, s-a rugat pentru dânsul, i-a proorocit că în curând va fi domn al 
Moldovei şi 1-a liberat cu pace. 



114 PATERICUL ROMÂNESC 

14. în primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul 
Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi 
de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, cuviosul i-a fost 
marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. 
Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, îşi mărturisea păcatele, îi cerea 
cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar 
cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile 
păgânilor, încredinţându-1 că, de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre 
lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. 

Astfel, ascultându-1, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui 
Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, 
câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. în felul acesta, Cuviosul 
Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor 
duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. 

15. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost 
îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire 
de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea 
mare evlavie. Deci, ascultându-1 Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu 
binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în 
anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat 
parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor. 

16. Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze 
mănăstirea, de multe ori 1-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al 
Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a rămas 
mai departe la mica lui chilie din peşteră. 

17. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din 

A. 

tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. In 
timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt 
lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi 
duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării, îl aveau de 
părinte duhovnicesc. 

18. Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din 
chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau 
sihastri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al 
Moldovei avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi 
prin codri avea peste o sută de ucenici sihastri care se nevoiau în plăcere de 
Dumnezeu, după sfatul său. Aşa a creat Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova o 
mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel, pentru multa vreme, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 115 

viaţa duhovnicească prin mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de 
sihastri şi rugători ai neamului. 

19. După anul 1470, văzând cuviosul că la Putna nu mai are linişte din 
cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor, a părăsit chilia în care se nevoise 
peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii seculari din jurul 
Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povaţuirea 
ieroschimo nanului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un 
loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie deasupra stâncii 
numită „Şoimul" şi aici se ostenea cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de 
Dumnezeu. 

Insă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în 
toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, 
paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, 
neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire, iar cuviosul cobora 
noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi 
binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor. 

20. In vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni 
în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte 
duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, „bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i 
descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. 
Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, 1-a chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi 
s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va 
mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii. «închina-voi ţara la turci sau 
nu?» Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce 
va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe" 37 . 

Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui 
pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a 
izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către 
Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor. 

21. Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel 
Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al 
Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar cuviosul, auzind de 
aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-1 lipsească 
până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi 
sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe 
Dumnezeu. 



' Ion Neculce, O samă de cuvinte, p. 107 



H6 PATERICUL ROMÂNESC 

22. Timp de 20 de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat 
aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca şi cea de la Putna. Căci în 
puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihastri, unii mai nevoitori decât 
alţii, care se osteneau, fie în codrii Voroneţului, fie în Munţii Rarăului, fie 
de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, 
postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic Psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi 
împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru 
biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au 
fost: mitropolitul Grigorie Roşea, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii 
Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ. Apoi Cuviosul Pahomie 
Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie 
Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ; Isaia Pustnicul de la 
Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii. 

23. Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu 
şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la 
Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare 
Mucenic Gheorghe, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în 
acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa 
fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul, şi a zeci de 
mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. în această zi, cu sfat de 
obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. 

24. Timp de aproape 10 ani, Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii 
Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihastrilor şi al 
întregii Moldove. Căci, deşi petrecea mai mult la chilia sa de pe stânca 
Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea 
soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. 
Apoi, iarăşi se retrăgea la chilia sa. 

25. In timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai 
înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme 
lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care numărau peste 
şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi 
duhovnici, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, 
iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu 
neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. 

La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi 
preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihastri şi dregători de ţară. Iar în 
codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau 
pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihastri, ucenici ai Sfântului 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 117 

Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei 
cerurilor marele egumen şi povăţuitor de suflete, Cuviosul Părintele nostru 
Daniil, „Sihastrul cel Bătrân". 

26. Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi 
trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil marele sihastru al 
Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele 
lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui 
impreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat 
in pronaosul bisericii Mănăstirii Voroneţ, punând deasupra o piatră cu 
inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul 
Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui 
moaşte, s-a întors fiecare la ale sale. 

27. După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare 
minuni şi vindecări de boli la moaştele cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, 
numindu-1 „Sfântul Stareţ Daniil", „Sfântul Daniil Sihastrul", sau mai ales 
„Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou" 38 . 
Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigorie Roşea, ucenicul 
său, au pus acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al 
doilea hram în cinstea „Sfântului Daniil cel Nou", pomenindu-1 în rândul 
fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după 
pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul, a treia zi. Astfel, în Moldova, pomenirea 
Cuviosului Daniil Sihastrul s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul 
Mănăstirii Voroneţ, şi la 14 decembrie, a treia zi după ziua Sfântului Daniil 
Stâlpnicul (11 decembrie). 

Ca sfânt cu aureolă a fost pictat pentru prima dată în anul 1547, de 
acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga 
uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul 
desfăcut pe care scrie: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica 
Domnului . Cine este omul 

28. Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea 
Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele 
făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în 
sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul 
Dosoftei le-a sărutat. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, 
în Transilvania, în Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine 
şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni". 



' Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 235. După tradiţie, Sfântul Daniil a murit la 14 decembrie. 



118 PATERICUL ROMÂNESC 

29. în anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat 
Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se 
păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat 
eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, 
decembrie 4". în anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, 
moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, 
unde se păstrează până astăzi 39 . 

Sfinte Preacuvioase Părinte şi făcătorule de minuni Daniile, roaga-te lui 
Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL MISAIL IEROSCHIMONAHUL 

Egumen al Mănăstirii Voroneţ 

(secolul XV) 40 

Ieroschimonahul Misail era ucenic apropiat al Sfântului Daniil Sihastrul, 
încă din anii 1450-1460, pe când se nevoia în chilia de la Putna. Urmând 
dascălului său, s-a nevoit şi el un timp la linişte, sihăstrind pe valea Putnei. 
Apoi, cu binecuvântarea Cuviosului Daniil, s-a stabilit cu mai mulţi ucenici în 
Mănăstirea Voroneţ şi acolo se smerea în faţa tuturor în nădejde şi ascultare. 

învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Misail a fost ales egumen de 
obştea mănăstirii, prin anul 1470, şi era iubit de toţi pentru blândeţea şi 
înţelepciunea cu care povăţuia sufletele către Hristos. în anul 1471, văzând 
egumenul Misail că Sfântul Daniil Sihastrul este înconjurat de prea multă lume 
şi nu mai are linişte la Putna, 1-a adus în taină la Mănăstirea Voroneţ. Apoi i-a 
făcut o chilie de piatră pe stânca Corbului din apropiere, după dorinţa 
cuviosului. Deci, rânduindu-i ucenici, purta mare grijă de dânsul şi niciodată 
nu ieşea din cuvântul său. 

Povăţuind Mănăstirea Voroneţ mai mult de zece ani, egumenul Misail a 
făcut din obştea sa cea mai vestită sihăstrie din Moldova. Numeroşi monahi şi 
schimonahi iubitori de linişte, care doreau să petreacă alături de Sfântul 
Daniil, se stabileau în obştea de la Voroneţ, sub ascultarea Cuviosului Misail. 
între anii 1470-1480 se nevoiau în această sihăstrie peste 60 de monahi, la 
care se mai adăugau alţi 50 de sihastri ce trăiau în pădurile seculare din munţii 



39 Ultima dată au fost scoase din mormânt moaştele Sfântului Daniil Sihastrul în vara anului 
1962, cu prilejul lucrărilor de restaurare de la Voroneţ. 

40 I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi. I, Bucureşti, 1913, p. 166; Arhim. Nestor 
Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul ..., op. cit., p. 43 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 119 

Voroneţului. Pe toţi aceştia îi supraveghea egumenul Misail, cu rugăciunea şi 
binecuvântarea Sfântului Daniil. Unii dintre ei erau aleşi lucrători ai 
rugăciunii lui Iisus, alţii erau desăvârşiţi ascultători şi postitori, iar alţii erau 
buni caligrafi, dascăli în şcoala mănăstirii şi smeriţi slujitori în obşte, 
odihnind cu dragoste pe credincioşii care veneau la Sfântul Daniil. 

După anul 1480, primind schima monahală, Cuviosul Misail s-a retras la 
linişte, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Apoi, mai trăind puţin, s-a 
săvârşit cu pace şi s-a numărat în ceata cuvioşilor părinţi. 



CUVIOSUL IOASAF ARHIMANDRITUL 

Primul egumen al Mănăstirii Putna 

(1470-1484) 

Arhimandritul Ioasaf a fost cel dintâi egumen şi ctitor duhovnicesc al 
Mănăstirii Putna. Chemat de Hristos mai întâi în obştea Mănăstirii Neamţ, 
unde a primit tunderea monahală, s-a format duhovniceşte pe lângă cei mai 
aleşi părinţi ai marii lavre. Tot aici a învăţat carte Cuviosul Ioasaf de la 
ucenicii vestitului dascăl Gavriil Uric, deprinzând bine limbile greacă şi 
slavonă, precum şi meşteşugul copierii de cărţi bisericeşti. Şi era cinstit de tot 
soborul monahilor pentru înţelepciunea şi ascultarea lui. 

în anul 1440, monahul Ioasaf a fost hirotonit preot şi a ajuns duhovnic 
iscusit în Mănăstirea Neamţ, povăţuind către Hristos multe suflete. Numele lui 
se făcuse cunoscut până la mitropolitul Moldovei, Teoctist, şi chiar la 
dregătorii ţării. Pentru sfinţenia vieţii Iui, a fost ales de sobor egumen şi 
părinte duhovnicesc al Mănăstirii Neamţ, făcând unele îmbunătăţiri la biserică 
şi întărind mult dragostea şi armonia între fraţi. Egumenul Ioasaf a dat o mare 
dezvoltare şcolii de caligrafi şi vieţii duhovniceşti de la Neamţ. Obştea sa 
număra peste 200 de călugări, din care mai mult de 30 erau vestiţi dascăli, 
psalţi, caligrafi şi duhovnici. în jurul marii lavre se nevoiau, de asemenea, 
zeci de sihastri şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus. 

Auzind de nevoinţa lui, în anul 1468, Ştefan cel Mare 1-a chemat, cu 
binecuvântarea mitropolitului Teoctist, să fie egumen al Mănăstirii Putna. 
Astfel, arhimandritul Ioasaf, luând cu sine ca la 25 de călugări aleşi, 
ieromonahi, duhovnici şi câţiva caligrafi, a purces la Putna, ctitoria marelui 
domn al Moldovei, care atunci se zidea. Apoi, mănăstirea săvârşindu-se, la 3 
septembrie, 1470, s-a sfinţit cu mare alai, în prezenţa ctitorului ei, Ştefan 
Vodă, şi a zeci de mii de moldoveni. 



120 PATERICUL ROMÂNESC 

Din această zi, egumenul Ioasaf a devenit sfetnic de taină al voievodului 
şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii Putna, timp de 15 ani. Având o nevoinţă 
cu totul deosebită şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în faptă şi 
cuvânt, a reuşit în puţină vreme să întemeieze la Putna o obşte cu peste 60 de 
călugări, vestită în toată ţara Moldovei. Slujbele şi toată rânduiala se făceau ca 
la Mănăstirea Neamţ. Călugării, „rugătorii" marelui ctitor, aveau o singură 
datorie: să slăvească neîncetat pe Hristos şi să se roage pentru ţară şi biruinţa 
domnului în războaie, iar în timpul liber să copieze cărţi de slujbă şi de 
învăţătură. 

Cuviosul egumen Ioasaf a întemeiat la Putna, din porunca lui Ştefan cel 
Mare, o vestită şcoală de călugări caligrafi, pe măsura celei de la Neamţ, unde 
se scriau numeroase cărţi de slujbă şi de învăţătură duhovnicească. A mai 
format şi o altă şcoală de dascăli şi cateheţi, pentru învăţătura şi luminarea 
poporului, precum şi o renumită şcoală de muzică bisericească. De aici s-au 
ridicat egumeni şi ierarhi iscusiţi în povăţuirea sufletelor omeneşti, „dascăli" 
şi protopsalţi vestiţi până la Constantinopol, care împodobeau slujbele 
mănăstireşti, mai ales la praznice. 

Săvârşind toate bine, Cuviosul Ioasaf Arhimandritul s-a retras din 
egumenie în anul 1476 şi s-a făcut schimonah, cu numele de Iosif. Apoi, 
bineplăcând lui Dumnezeu, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri, în ziua 
de 19 octombrie, 1484 41 . 



CUVIOSUL CASIAN MONAHUL 

Mănăstirea Putna 

(secolul XV) 

Acest părinte vrednic de pomenire a fost unul din cei mai vestiţi caligrafi 
şi împodobitori de cărţi bisericeşti de la Mănăstirea Putna. Era cu metania din 
Mănăstirea Neamţ, unde s-a nevoit mulţi ani în plăcere de Dumnezeu şi 
smerită ascultare. Aici, în şcoala de grămătici a marii lavre, a învăţat monahul 
Casian de la cei mai iscusiţi dascăli şi miniaturişti, atât limbile greacă şi 
slavonă, cât şi copierea şi împodobirea cu miniaturi a cărţilor de slujbă. 
Astfel, în puţină vreme a devenit un renumit călugăr caligraf în Mănăstirea 
Neamţ, scriind cu răbdare şi migală numeroase manuscrise. Numele său 
devenise cunoscut în mănăstirile din Moldova. 



41 Prof. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905; Arhiva şi pomelnicul 
ctitoricesc al mănăstirii Putna; M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti, voi. I— II, 1935 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 121 

Auzind de aceasta voievodul Ştefan cel Mare şi dorind să-şi înzestreze 
ctitoria sa de la Putna, care atunci se zidea, cu cărţi de slujbă, a poruncit 
monahului Casian să-i scrie mai întâi mineiul pe luna august, cu slujba 
hramului mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului. Pe fila 44 se găseşte 
următoarea însemnare: „Acest minei pe august 1-a scris Ştefan Voievod, 
domnul Ţării Moldovei, cu mâna păcătosului Casian". Mineiul a fost terminat 
de scris, probabil, în anul 1466. Un an mai târziu, adică în 1467, monahul 
Casian termina de scris şi împodobit, la cererea marelui voievod, al doilea 
minei, pe luna noiembrie. 

Venind la Putna cu egumenul Ioasaf, monahul Casian a fost printre cei 
dintâi dascăli şi miniaturişti care au întemeiat vestita şcoală de caligrafi din 
această mănăstire. Aici a mai scris şi alte cărţi bisericeşti şi a format mai 
mulţi ucenici, care i-au continuat această duhovnicească îndeletnicire. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Casian ca la 50 de ani, mereu rugându-se şi 
împodobind cărţi bisericeşti spre slava lui Dumnezeu, către sfârşitul secolului 
XV a adormit cu pace în obştea Mănăstirii Putna 42 . 



CUVIOSUL VASILE MONAHUL 

Mănăstirea Putna 
(secolul XV) 

Printre cei cinci călugări caligrafi aduşi în anul 1470 de la Mănăstirea 
Neamţ la Putna, se numără şi acest smerit dascăl şi monah Vasile. El cunoştea 
bine scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales ale marilor cuvioşi sinaiţi, începând cu 
Scara Sfântului Ioan Scărarul. Cunoştea scrierile filocalice care circulau în 
mănăstirile din Athos şi din fostul Bizanţ şi ştia cât folos duhovnicesc au ele 
pentru călugării din Moldova, el însuşi fiind un profund isihast. 

Astfel, monahul Vasile este numărat printre cei mai buni dascăli isihaşti 
ai şcolii de caligrafi din Mănăstirea Neamţ. El a copiat mai multe cărţi 
filocalice pentru folosul sufletesc al călugărilor din obşte şi din sihăstrii, fiind 
unul din ctitorii Filocaliei în spaţiul românesc. Totodată era şi un iscusit 
lucrător al rugăciunii lui Iisus şi bun caligraf. 

Ajungând la Mănăstirea Putna şi fiind cunoscut marelui domn, Ştefan 
Vodă al Moldovei, Cuviosul Vasile a luat poruncă sa scrie, pentru ctitoria sa, 
Scara Sfântului Ioan Scărarul, pentru a nu fi lipsiţi „rugătorii" săi de un dar 



42 Prof. Dimitrie Dan, op. cit., p. 69-81; Victor Brătulescu, Miniaturi şi manuscrise din 
Mănăstirea Putna, în rev. „Mitropolia Moldovei", XLII (1966), nr. 7-8, p. 474-475 



122 PATERICUL ROMÂNESC 

ca acesta. Căci nu exista mănăstire ortodoxă să nu aibă „Cuvintele" Sfântului 
Ioan, egumenul Muntelui Sinai, operă filocalică cu cea mai largă răspândire. 

Monahul Vasile, împlinind porunca, adăugă pe fila 269 această însemna- 
re: „Din porunca dreptmăritorului domnului nostru Io Ştefan Voievod, domnul 
Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, s-a scris această scara (leastviţă) 
pentru mănăstirea sa din Putna, în această mănăstire, în timpul arhimandritului 
chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasile, în anul 1472". 

Legătura cărţii uzându-se cu timpul, fiind mult citită de călugări, în anul 
1646 a fost legată din nou de ieromonahul Antonie, precum singur scrie pe 
aceeaşi pagină: „Iată eu, robul Domnului Iisus Hristos, mult păcătosul şi 
nevrednicul ieromonah Antonie, am legat şi am înnoit această scară 
(„leastviţă"), făcând ascultare, în anul 1674, luna august, în 13 zile". 

Cuviosul Vasile a fost printre cei dintâi dascăli ai şcolii de caligrafi din 
Mănăstirea Putna, scriind şi alte cărţi filocalice de folos sufletesc şi crescând 
mai mulţi ucenici. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace în 
ceata cuvioşilor părinţi, către sfârşitul secolului XV 43 . 



CUVIOSUL NICODIM IEROMONAHUL 
Mănăstirea Putna 

(secolul XV) 

Ieromonahul Nicodim era cu metania din Mănăstirea Neamţ. învăţând de 
la ucenicii vestitului dascăl şi caligraf Gavriil Uric meşteşugul miniaturii şi al 
copierii de cărţi bisericeşti, Cuviosul Nicodim a ajuns unul din iscusiţii 
caligrafi miniaturişti din marea lavră. El se îndeletnicea, atât cu nevoinţa vieţii 
călugăreşti, cât şi cu rugăciunea şi copierea de cărţi duhovniceşti de 
învăţătură. în acea vreme trăiau în Mănăstirea Neamţ cei mai vestiţi călugări 
dascăli şi caligrafi, care copiau pentru obşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ce 
formau hrana duhovnicească a monahilor şi credincioşilor. 

Acest cuvios ieromonah era, de asemenea, şi un iscusit părinte 
duhovnicesc pentru călugări şi mireni, vorbind tuturor de Hristos şi ajutând la 
mântuirea multor suflete. 

în anul 1470, mergând la Putna cu egumenul Ioasaf, a luat poruncă de la 
Ştefan cel Mare să scrie un Tetraevanghel pentru Mănăstirea Humor, pe care 
îl termină la 17 iunie, 1473. Frumoasele miniaturi, icoane, ornamente şi 



43 Prof. Dimitrie Dan, op. cit., p. 76-77; Prof. V. Brătulescu, art. cit., p. 460-510; Arhiva şi 
pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 123 

întreaga caligrafie fac din acest manuscris cel mai preţios Tetraevanghel ce se 
păstrează astăzi în ţara noastră. Icoana Maicii Domnului şi a celor patru 
evanghelişti, ca şi portretul lui Ştefan cel Mare, de o mare valoare, nu puteau 
fi lucrate aşa de frumos, decât de mâna binecuvântată a unui călugăr cuvios. 
Şi acesta a fost Cuviosul Nicodim de la Putna. 

Aşa nevoindu-se ieromonahul Nicodim Dascălul şi bineplăcând lui Dumne- 
zeu, s-a strămutat cu pace la cele veşnice către sfârşitul secolului XV, lăsând 
în urmă câteva manuscrise frumos împodobite şi mai mulţi fii duhovniceşti 44 . 



CUVIOSUL CHIRIAC SCHIMONAHUL 

Mănăstirea Putna 

(secolul XV) 

Schimonahul Chiriac s-a nevoit mai întâi mulţi ani în Mănăstirea Neamţ, 
îndeletnicindu-se, atât cu rugăciunea cât şi cu scrierea cărţilor patristice. 
Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi iubea mult liniştea şi singurătatea. 
EI făcea parte din şcoala de caligrafi a marii lavre, fiind unul din ucenicii 
monahului Gavriil Uric. 

în anul 1470, ducându-se la Mănăstirea Putna cu egumenul Ioasaf, 
Cuviosul Chiriac a luat poruncă de la domnul Moldovei să scrie pentru ctitoria 
sa „Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur", pe care le termină în câteva 
luni. Cartea se păstrează până astăzi la Mănăstirea Putna. Ea se citea, atât la 
biserică, pentru mângâierea fraţilor, cât şi la chilii. Pe ultima filă se află 
această însemnare: „Eu, mult păcătosul Chiriac, am scris acest Zlatoust (Gură 
de Aur) pentru dreptmăritorul domn a toată Ţara Moldovei, Io Ştefan 
Voievod, la mănăstirea zidită de el cu numele Putna, în anul 1470 şi s-a sfârşit 
în luna ianuarie 30". 

Schimonahul Chiriac a scris şi alte cărţi filocalice cu învăţături folositoare 
de suflet de la Sfinţii Părinţi, fiind printre cei dintâi dascăli ai şcolii de 
grămătici şi caligrafi de la Mănăstirea Putna. împreună cu ceilalţi călugări 
veniţi de la Neamţ, a întemeiat o aleasă viaţă duhovnicească la Putna, formând 
numeroşi ucenici iubitori de Hristos şi luminaţi în Sfintele Scripturi. 

Aşa nevoindu-se peste 60 de ani, în smerenie şi ascultare, şi mult 
ostenindu-se pentru folosul şi mântuirea tuturor, Cuviosul Chiriac şi-a dat 
sufletul în mâinile lui Dumnezeu, spre sfârşitul secolului XV 45 . 



44 I. Bogdan, Evangheliile de la Humor şi Voroneţ, din 1473 şi 1550, Analele Academiei 
Române, 1907, p. 647; Prof. V. Brătulescu, art. cit., p, 460-510 



124 PATERICUL ROMÂNESC 

CUVIOSUL STAHIE ARHIMANDRITUL 

Egumen al Mănăstirii Probota 

(secolul XV) 

Arhimandritul Stahie, sfetnic de taină al lui Ştefan cel Mare, a fost cel 
mai ales egumen al Mănăstirii Probota din secolul XV. Fiind călugăr sporit în 
fapte bune şi duhovnic iscusit în povăţuirea sufletelor omeneşti, în anul 1460 a 
fost ales egumen al Mănăstirii Probota, veche ctitorie muşatină de pa valea 
Şiretului, pe care o conduce cu multă frică de Dumnezeu mai bine de zece ani. 
Adunând în jurul său peste 60 de monahi, pe toţi i-a deprins smerenia, 
ascultarea şi dragostea de Hristos. Iar pentru luminarea minţii, a întemeiat la 
Probota o vestită şcoală mănăstirească în care s-au format mulţi dascăli 
învăţaţi, egumeni, caligrafi şi mai ales preoţi pentru sate. 

Văzând Ştefan cel Mare că biserica părinţilor săi este gata să se risipească 
din cauza terenului alunecos, la îndemnul egumenului Stahie, a zidit în 
apropiere o nouă mănăstire cu biserică şi chilii pentru călugări. Biserica, 
închinată Sfântului Ierarh Nicolae, destinată drept necropolă voievodală, a fost 
sfinţită în prezenţa domnului, înainte de anul 1465. 

în anul 1465, mama voievodului, doamna Oltea, simţindu-şi sfârşitul 
aproape, a fost călugărită de Cuviosul Stahie cu numele de monahia Măria. 
Apoi, răposând în acelaşi an, a fost îngropată în cripta bisericii de soborul 
părinţilor. La slujba prohodului au luat parte însuşi marele domn, mitropolitul 
Teoctist şi toţi dregătorii Moldovei. După un an a răposat şi soţia voievodului, 
Evdochia, şi a fost aşezată de arhimandritul Stahie în aceeaşi criptă. 

Aşa s-a nevoit egumenul Stahie până în anul 1472, înnoind în întregime 
Mănăstirea Probota şi întărind în obşte dragostea şi râvna celor dumnezeieşti. 
Apoi, lăsând egumen în locul său pe unul din ucenici, a fost mai mulţi ani 
părinte duhovnicesc, povăţuind pe calea mântuirii numeroşi călugări şi mireni. 
Căci era duhovnic vestit în toată Moldova şi avea mulţi ucenici prin mănăstiri, 
cetăţi şi sate. 

Deci, ajungând la sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Stahie a dat tuturor 
sărutarea cea mai de pe urmă, apoi şi-a încredinţat sufletul cu pace în braţele 
lui Hristos. 



45 Arhiva şi pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna; Prof. V. Brătulescu, art. cit., p. 460- 
510; Pr. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 77-78 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 125 

CUVIOSUL IACOB IEROMONAHUL 

Mănăstirea Putna 
(secolul XV) 

Cuviosul ieromonah Iacob face parte dintre vestiţii duhovnici şi dascăli ai 
Mănăstirii Neamţ din secolul XV, unde se nevoise în anii tinereţii ca ucenic al 
renumitului dascăl Gavriil Uric. în marea lavră, el a scris câteva cărţi 
patristice drept mângâiere şi hrană duhovnicească pentru călugări. 

Venind la Mănăstirea Putna, în anul 1470, ca dascăl şi duhovnic al 
întregii obşti, ieromonahul Iacob a continuat aceeaşi sfântă ascultare, formând 
duhovniceşte zeci de călugări tineri. Dându-se pe sine pildă tuturor, îi 
deprindea mai ales smerenia, ascultarea şi rugăciunea, hrănindu-i cu cuvintele 
cele mai dulci decât mierea ale Sfinţilor Părinţi. Căci ieromonahul Iacob era 
învăţat în scrierile filocalice şi devenise iscusit caligraf. 

Cunoscându-1 de aproape şi cinstindu-1 pentru nevoinţa sa, voievodul 
Ştefan cel Mare i-a cerut să-i scrie un sbornic cu vieţi de sfinţi şi martiri pe 
lunile aprilie-iunie pentru obştea Mănăstirii Putna, pe care îndată 1-a săvârşit. 
Pe una din paginile cărţii, ieromonahul Iacob scria: „Drept măritorul şi de 
Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării 
Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a poruncit să se scrie acest sbornic pentru 
mănăstirea sa din Putna, în timpul arhimandritului Ioasaf egumenul, cu mâna 
mult păcătosului ieromonah Iacob, în anul 1474, mai 20" 46 . 

Acest cuvios duhovnic a ajutat mult la întemeierea obştii şi şcolii de la 
Mănăstirea Putna, fiind unul din cei mai aleşi dascăli şi caligrafi. Deci, 
scriind şi alte câteva cărţi şi lăsând în urmă mai mulţi ucenici, şi-a dat sufletul 
în mâinile Domnului către sfârşitul secolului XV. 



CUVIOSUL GHERONTIE IEROSCHIMONAHUL 

Egumen al Mănăstirii Humor 

(secolul XV) 

Mănăstirea Humor, zidită la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, a 
fost secole de-a rândul, alături de celelalte mănăstiri româneşti, o aleasă vatră 
de trăire duhovnicească în Moldova de Nord. 



1 Mss. nr. 31/571/551, fila 30 v., Biblioteca Mănăstirii Putna 



126 PATERICUL ROMÂNESC 

In timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Humor ajunsese renu- 
mită mai ales sub egumenul Gherontie. Acest cuvios părinte se număra printre 
sfetnicii de taină ai marelui domn. în tinereţile sale a fost ucenic al Cuviosului 
Daniil Sihastrul, pe când acesta se nevoia în Schitul Laura- Rădăuţi. Apoi, 
învrednicindu-se de darul preoţiei şi nevoindu-se mai mulţi ani în Mănăstirea 
Humor, a ajuns egumen al acestui sfânt lăcaş, înainte de anul 1470. 

Egumenul Gherontie, devenind duhovnic vestit în partea locului, atrăgea 
la mănăstirea sa nu puţini credincioşi, preoţi şi călugări, pe care îi întărea în 
dreapta credinţă şi îi povăţuia pe calea mântuirii. Unii din fiii săi duhovniceşti 
au ajuns mai târziu preoţi buni, sihastri şi călugări iscusiţi. 

Sub egumenia acestui cuvios părinte, Mănăstirea Humor a trăit o epocă 
de aleasă înflorire spirituală. Obştea sa număra peste 40 de monahi, dintre 
care unii erau buni nevoitori, duhovnici, dascăli şi caligrafi. In şcoala acestei 
mănăstiri se pregăteau, de asemenea, tineri pentru preoţi şi cântăreţi la sate. 

Domnul Moldovei, văzând viaţa egumenului Gherontie, adeseori îl 
cerceta şi îi cerea sfatul. Apoi, văzând biserica lipsită de unele lucruri, a 
înzestrat acest lăcaş închinat Adormirii Maicii Domnului cu multe danii şi 
obiecte de cult. Cel mai mare dar făcut de Ştefan cel Mare Mănăstirii Humor 
a fost vestitul Tetraevanghel scris, la porunca sa, de ieromonahul Nicodim din 
Mănăstirea Putna, la 17 iunie, 1473, pe care domnul 1-a dat în mâinile 
Cuviosului Gherontie. Pe coperta acestei cărţi, caligraful a pictat pe Ştefan 
Voievod în genunchi, oferind Maicii Domnului dania sa. Acest Tetraevanghel 
a fost păstrat de egumenul Gherontie şi de urmaşii săi cu mare sfinţenie până 
în zilele noastre, ca un odor din cele mai de preţ pe care l-au creat şi adăpostit 
evlavioşii călugări din mănăstirile româneşti. 

Spre sfârşitul secolului XV, Cuviosul Gherontie, egumenul Mănăstirii 
Humor, şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi, dându-şi sufletul cu pace în braţele 
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 



CUVIOSUL ANASTASIE DASCĂLUL 

Mănăstirea Moldoviţa 

(tl490) 

Cuviosul ieroschimonah Anastasie a fost cel mai vestit egumen, dascăl 
şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii Moldoviţa, din a doua jumătate a 
secolului XV. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XIV-XV 127 

Originar din ţinutul Sucevei, a luat din tinereţe jugul lui Hristos, 
călugărindu-se în Mănăstirea Moldoviţa. Aici a învăţat de la cuvioşii călugări 
şi dascăli ai mănăstirii, atât cunoştinţa cărţii şi scrierea de manuscrise, cât mai 
ales buna nevoinţa, postul, privegherea de noapte, cugetarea la cele 
dumnezeieşti şi neîncetata rugăciune. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei, 
a ajuns părinte sufletesc al multor călugări şi credincioşi din partea locului. 

între anii 1462-1490, Cuviosul Anastasie a fost egumen al Mănăstirii 
Moldoviţa, renumită ctitorie a lui Alexandru cel Bun din anul 1402. Şi era aşa 
de iscusit povăţuitor al călugărilor, că mulţi sihastri şi tineri de prin sate s-au 
adunat în jurul său. Unii deprindeau de la el meşteşugul rugăciunii lui Iisus, al 
tăcerii şi al smeritei cugetări. Alţii învăţau scrierile Sfinţilor Părinţi, iar alţii 
invăţau să traducă din limbile greacă şi slavonă şi să copieze cărţi de slujba, 
spre lauda Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Numele egumenului Anastasie 
ajunsese cunoscut până la marele domn Ştefan Vodă al Moldovei. Acesta îl 
avea printre cei dintâi rugători ai săi, învrednicindu-1 de numeroase danii 
pentru întreţinerea şi hrana smeriţilor călugări. 

Cuviosul Anastasie era şi un iscusit caligraf, „cel mai vechi cunoscut 
până acum la Mănăstirea Moldoviţa". A format, de asemenea, mai mulţi 
ucenici caligrafi, organizând la Moldoviţa una dintre cele mai renumite şcoli 
de caligrafi din Moldova, alături de Mănăstirile Neamţ şi Putna. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Anastasie, dascălul şi egumenul, şi bineplăcând 
lui Dumnezeu, s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul mântuirii 1490, lăsând 
la Moldoviţa o obşte cu numeroşi călugări 47 . 



SIHASTRII DE PE VALEA SUCEVIŢEI 

Mănăstirea Suceviţa 

(secolul XV) 

Pe valea pârâului Suceviţa, ce izvorăşte din Muntele Obcina Mare, s-au 
nevoit cuvioşi sihastri încă din secolul XIV. în tradiţia locului se spune că, pe 
Ia mijlocul secolului XV, se osteneau în pădurile neumblate ale Suceviţei 
câţiva sihastri iubitori de Hristos. Drept chilii aveau mici bordeie din 
:runchiuri de copaci acoperite cu pământ. De asemenea, şi biserica în care se 
rugau era tot din lemn. 



"" Ioan Iufu, Mănăstirea Moldoviţa - centru cultural important din perioada culturii române, în 
._~ba slavonă (secolele XV-XVIII), în rev. „Mitropolia Moldovei", nr. 7-8, 1963, p. 428-455; Şt. 
=.i-v şi C. Nicolescu, Mănăstirea Moldoviţa, monografie, Bucureşti, 1958 



128 PATERICUL ROMÂNESC 

Apoi, înmulţindu-se numărul sihastrilor, s-a vestit peste tot sfinţenia vieţii 
lor. Auzind de aceasta o femeie credincioasă din partea locului şi dorind să-şi 
împlinească un canon al tinereţii sale, s-a obligat înaintea cuvioşilor sihastri să 
care piatră cu căruţa pentru zidirea unei biserici mari, în locul celei de lemn. 
Astfel, timp de 30 de ani, smerita femeie a cărat singură tot materialul necesar 
pentru zidirea unei mănăstiri din piatră. Pe când biserica era deja zidită, 
fericita aceasta s-a mutat la Hristos, iar cuvioşii călugări s-au îndatorat să o 
pomenească neîncetat la sfintele lor rugăciuni. 

Aceasta a fost cea dintâi sihăstrie pe valea pârâului Suceviţa, înălţată în a 
doua jumătate a secolului XV, iar sihastrii de sub Obcina Mare au fost primii 
nevoitori din schit. în acest sfânt lăcaş au trăit sihastri aleşi, împodobiţi cu 
multe fapte bune, precum smerenia, tăcerea şi neîncetata rugăciune. Numele 
lor uitate de oameni au rămas scrise în cartea veşniciei. împrejurul acestei 
sihăstrii se ne voiau pustnici anahoreţi foarte sporiţi în cuvioşie. Ei coborau în 
schit numai Duminica, pentru a primi Sfintele Taine, apoi se urcau din nou la 
bordeiele lor. Mai târziu, risipindu-se această sihăstrie, s-a reînnoit Ia 
începutul secolului XVI, prin Cuviosul Calistrat Sihastrul 48 . 



1 Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 6-8 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 



din secolele XV-XVI 



CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL 

întemeietorul Mănăstirii Pângăraţi 

(secolul XV) 1 

Acest renumit sihastru s-a nevoit mai întâi în obştea Mănăstirii Bistriţa. 
Apoi, auzind despre Cuviosul Iosif cu cei 17 ucenici ai săi, care se nevoiau în 
desăvârşită asceză pe Muntele Bisericanilor din apropiere şi dorind să le 
urmeze viaţa, s-a retras cu doi ucenici pe valea pârâului Pângăraţi, într-o mica 
poiană lângă Muntele Păru. Acolo şi-a făcut chilie de lemn şi pământ şi a 
sihăstrit în aspră nevoinţă şi iubire de Dumnezeu 29 de ani, agonisind multe 
fapte bune şi mai ales rugăciunea, lacrimile şi darul înaintevederii . 

Astfel, numele şi faptele Cuviosului Simeon s-au făcut cunoscute tuturor 
şi însuşi marelui domn Ştefan al Moldovei, care îl cinstea ca pe un mare 
rugător al său şi al ţării, alături de Sfântul Daniil Sihastrul. în anul 1461, 
venind Ştefan Voievod la Mănăstirea Bistriţa şi auzind că fericitul Simeon, 
rugătorul său, nu are biserică să se roage lui Dumnezeu cu ucenicii săi, a 
trimis pe pârcălabul de la Târgu Pietrei cu meşteri şi bani şi a înălţat în Poiana 
lui Simeon o biserică de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 
alături de chilia cuviosului. Multă vreme, acest schit s-a numit „Schitul lui 
Simeon", iar mai târziu, „Mănăstirea Pângăraţi". 

în această sihăstrie s-a nevoit Cuviosul Simeon până în anul 1476, 
lăudând neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru domn şi ţară şi învăţând pe 
credincioşi calea mântuirii. Iar în acest an, datorită luptelor de la Războieni, 
cu turcii, mulţi oameni, fugind în păduri de frica păgânilor, erau odihniţi şi 
ospătaţi de Cuviosul Simeon în schitul său. Dar, văzând marele sihastru că 
turcii ard şi jefuiesc satele şi mănăstirile, a părăsit schitul său şi, luându-şi 
ucenicii, a trecut în Transilvania şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşiva din Munţii 
Gurghiului. Mai trăind puţină vreme şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit 
cu pace acolo, la adâncul bătrâneţilor şi a fost îngropat cu cinste de ucenici. 

Auzind de adormirea Cuviosului Simeon în Transilvania, Ştefan cel Mare 
s-a întristat mult pentru el, căci îl iubea ca pe un adevărat sfânt şi rugător al 
său. Deci „după ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut 
pace, atunci a trimis Ştefan Voievod şi i~au adus sfintele lui moaşte într-o 



1 Pomelnicul cîitoricesc al Mănăstirii Pângăraţi; Carte cu multe adunături din scripturi, mss. nr. 
:•'. 9i din biblioteca Mitropoliei Olteniei, anul 1808, scris la Mănăstirea Agapia Veche de monahul 
Mr'iodie; Ierom. Ioanichie Bălan, Sfinţi români..., op. cit., p. 315 



132 PATERICUL ROMÂNESC 

raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste (în cetatea de scaun a Sucevei). 
Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a poprit (oprit) pentru 
blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia 
totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei (evlaviei) domniei sale; 
iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce o avea mai înainte 
către dânsul. Iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte, cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste, 
le-a îngropat în cetatea Sucevei...". 

Aceasta este pe scurt viaţa şi nevoinţa Cuviosului Simeon Sihastrul, ale 
cărui moaşte au fost multă vreme venerate ca făcătoare de minuni şi ajutătoare 
în primejdii, atât pentru domnii Moldpvei, cât şi pentru binecredincioşii 
creştini. 

Preacuvioase Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



ARHIMANDRITUL GRIGORIE 

Mănăstirea Bistriţa - Neamţ 

(1490-1500) 2 

Arhimandritul Grigorie a fost unul din marii egumeni ai Mănăstirii 
Bistriţa. El a crescut de mic în obştea acestei lavre, ca ucenic al egumenului 
Eustatie (1455-1460), de la care a învăţat frica de Dumnezeu şi buna 
nevoinţa. învăţătura cărţii precum şi limbile greacă şi slavonă le-a învăţat la 
şcoala de grămătici care funcţiona aici, ajungând dascăl priceput şi duhovnic 
al mănăstirii. 

Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Grigorie a fost ales în anul 1490 
egumen al Mănăstirii Bistriţa, pe care o povăţuieşte duhovniceşte 10 ani. Era 
cinstit şi căutat de toţi, fiind înţelept la cuvânt şi blând la suflet şi nu era alt 
duhovnic în lavră mai iscusit ca dânsul. Pentru aceea era numărat între 
sfetnicii de taină ai lui Ştefan cel Mare. La îndemnul acestui egumen, 
voievodul înmormântează la Bistriţa pe fiul său, Alexandrei (1493), şi tot la 
îndemnul lui zideşte aici o măreaţă clopotniţă (1498), donează două clopote şi 
face numeroase danii rugătorilor săi. 

în timpul egumeniei sale, viaţa duhovnicească din mănăstire s-a reînnoit 
mult. Dintre ucenicii săi a ridicat dascăli învăţaţi, egumeni şi duhovnici buni, 
căutaţi, atât de călugări, cât şi de mireni. A încurajat mult viaţa isihastă din 
partea locului, ajutând la închegarea sihăstriei Cuviosului Iosif de pe Muntele 



1 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, op. cit., p. 274 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 133 



Bisericanilor şi a sihăstriei Cuviosului Simeon de la Pângărati. A dat ajutor, 
de asemenea, la întemeierea Mănăstirii Tazlău, trimiţând acolo câţiva călugări 
şi duhovnici aleşi. 

Ajungând la sfârşitul vieţii, Cuviosul egumen Grigorie a primit îngerescul 
chip al schimniciei şi s-a săvârşit cu pace la începutul secolului XVI. 



CUVIOSUL EFREM IEROSCHIMONAHUL 

Egumen al Mănăstirii Voroneţ 

(secolele XV-XVI) 3 

Ieroschimonahul Efrem era unul din ucenicii apropiaţi ai Sfântului Daniil 
Sihastrul. El s-a format duhovniceşte lângă chilia acestui cuvios de la Putna, 
în preajma căruia s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, stabilindu-se în sihăstria 
Voroneţului, a primit darul preoţiei şi slujea cu credinţă şi osârdie Biserica lui 
Hristos. In obşte era iubit de toţi, mai ales pentru smerenia şi ascultarea lui 
faţă de Sfântul Daniil, că niciodată nu ieşea din cuvântul bătrânului şi toate le 
făcea cu binecuvântare. 

După anul 1480, egumenul Misail, retrăgându-se la linişte, a încredinţat 
obştea Mănăstirii Voroneţ ieroschimonahului Efrem. Timp de aproape zece 
ani, noul egumen a povăţuit cu multă pricepere această aleasă sihăstrie, 
îndemnând, sfătuind şi făcându-se tuturor pildă de răbdare şi statornicie. A 
dezvoltat încă şcoala de caligrafi din mănăstire şi a purtat o deosebită grijă de 
Sfântul Daniil ce sihăstrea alături de mănăstire. 

Acest cuvios egumen făcea parte dintre sfetnicii lui Ştefan cel Mare şi era 
multora dascăl şi părinte duhovnicesc. Tot el s-a învrednicit, în anul 1488, să 
vadă la Voroneţ o nouă biserică de piatră, înălţată de marele domn în cinstea 
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. 

Apoi, cu sfat de obşte numindu-se Cuviosul Daniil stareţ al Mănăstirii 
Voroneţ, egumenul Efrem îi era întru toate ascultător, până ce cuviosul s-a 
mutat Ia cereştile lăcaşuri. Deci, mai trăind câţiva ani după mutarea lui şi 
bineplacând lui Dumnezeu, în primii ani ai secolului al XVI-lea s-a săvârşit cu 
pace şi Cuviosul Efrem ieroschimonahul, lăsând în Voroneţ peste 60 de 
monahi. 



3 1. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, voi, I, Bucureşti, 1913; Pr. prof. Peiru Re 
an. cit., loc. cit., p. 227-240 



134 PATERICUL ROMÂNESC 

CUVIOSUL PALADIE TAHIGRAFUL 
Mănăstirea Putna 
(secolele XV-XVI) 

Acest călugăr iubitor de Hristos a fost un mare caligraf format în şcoala 
Mănăstirii Putna 4 . După ce deprinse bine nevoinţa cea duhovnicească, 
arhimandritul Ioasaf, egumenul Putnei, 1-a dat să înveţe meşteşugul caligrafiei 
şi al împodobirii cărţilor bisericeşti de la vestiţii dascăli aduşi din Mănăstirea 
Neamţ: Nicodim ieromonahul, Casian monahul, Chiriac şi alţii. Astfel, în 
puţină vreme, smeritul monah Paladie a ajuns scriitor şi pictor vestit. Şi era în 
toate înţelept, cuvios şi iubitor de Dumnezeu. Cunoştea bine învăţăturile 
Sfinţilor Părinţi şi era bun povăţuitor în obşte şi iubit de toţi. Iar pentru că 
scria foarte repede şi frumos, i se spunea „tahigraf", adică „iute scriitor". 

Cunoscându-1 bine Ştefan cel Mare, ctitorul mănăstirii, şi auzind despre 
nevoinţa lui, în anul 1488 i-a poruncit să-i scrie un Tetraevanghel pentru 
Mănăstirea Putna. Iar Cuviosul Paladie, îndată scriindu-1, 1-a împodobit cu 
alese miniaturi şi icoane, spre slava lui Hristos şi bucuria marelui domn. La 
sfârşitul cărţii, monahul Paladie face această însemnare: „Dreptmăritorul 
Domn Io Ştefan Voievod, Domn a toată ţara Moldovei, a făcut, a scris şi a 
ferecat acest Tetraevanghel Mănăstirii sale din Putna în al 32-lea an al 
domniei sale, fiind arhimandrit Paisie Scurtul, prin mâna mult păcătosului 
tahigraf Paladie, în anul 1488. Şi s-a început în luna septembrie 3, şi s-a 
sfârşit în martie 23" 5 . 

Scriind şi alte cărţi ale dumnezeieştilor Părinţi cu învăţături filocalice şi 
săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul Paladie s-a strămutat cu pace la 
cereştile lăcaşuri, către începutul secolului XVI. 



CUVIOSUL SPIRIDON MONAHUL 
Mănăstirea Putna 
(secolele XV-XVI) 

Monahul Spiridon a fost unul din caligrafii iscusiţi, formaţi în şcoala 
Mănăstirii Putna. Dascălul său a fost însuşi arhimandritul Paisie egumenul, 
vestit tahigraf şi miniaturist. De la el a învăţat, atât nevoinţa cea duhovni- 

4 Ibidem 

5 Pr. Dimitrie Dan, op. cit. p. 70-71 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 135 

ceaşcă, în smerenie, în trezvie şi în plăcere de Hristos, cât şi meşteşugul 
copierii de cărţi. Şi era Cuviosul Spiridon foarte osârdnic la cele sufleteşti, la 
rugăciune şi post, la tăcere şi ascultare, iar în caligrafie era neîntrecut. 

Auzind de aceasta, bătrânul şi fericitul ctitor Ştefan cel Mare a poruncit 
cuviosului Spiridon, în ultimul an al domniei sale - 1504 -, să-i scrie un 
Tetraevanghel pentru Mănăstirea Putna. Dar, răposând după câteva luni Ştefan 
Voievod, cartea a fost terminată în anul 1506 şi apoi ferecată în argint de fiul 
său, Bogdan Voievod, şi dată Mănăstirii Putna în anul 1507. La sfârşitul 
Evangheliei lui Ioan, Cuviosul Spiridon scrie această frumoasă însemnare: 
„Cu bunăvoinţa Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, 
dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Domn Io Ştefan Voievod, cu mila lui 
Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, care, aprins fiind de dorul dumnezeiesc 
şi fiind iubitor de cuvintele lui Hristos, a început bucuros acest 
Tetraevanghel Mănăstirii sale din Putna, unde este hramul Adormirii 
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi într-acesta 1-a găsit moartea şi n-a 
apucat să o sfârşească. Deci dar fiul sau, Bogdan Voievod, cu mila lui 
Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, a ferecat-o şi sfârşind-o pentru sufletul 
întru sfinţenie răposatului său părinte Ştefan Voievod şi pentru sănătatea şi 
mântuirea sa. (1507, mai 5)" 6 . 

Acest smerit nevoitor şi caligraf a fost dascăl în şcoala Mănăstirii Putna, 
formând mai mulţi ucenici şi scriind şi alte câteva cărţi, care s-au înstrăinat în 
curgerea anilor. Deci, mult ostenindu-se şi săvârşind călătoria acestei vieţi, 
Cuviosul Spiridon s-a mutat cu pace la cele veşnice, în primele decenii ale 
secolului XVI. 



CUVIOSUL IOAN MONAHUL 

Mănăstirea Voroneţ 

(secolele XV-XVI) 

Smeritul nevoitor Ioan, venind de mic în mănăstire, era unul din ucenicii 
de chilie ai Sfântului Daniil Sihastrul, împlinind cu mare osârdie această 
ascultare mai mult de cincisprezece ani. El povăţuia pe credincioşi la chilia 
marelui sihastru, ajuta pe cei bolnavi care veneau pentru vindecare, aducea 
cele de nevoie pentru hrană, iar la timpul cuvenit mergea la biserică şi era 
tuturor iubit pentru blândeţea lui. 



'Arhiva şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna-, Pr. Dimitrie Dan, op. cit., p. 69-81 



136 PATERICUL ROMÂNESC 

Ajungând la vârsta de 18 ani, a fost făcut călugăr, luând jugul lui Hristos 
cu îndemnul şi „cu rugăciunile sfânt părintelui nostru Daniil cel Nou...". 
Căci, fiind iubit foarte cuviosului, neîncetat se ruga pentru dânsul şi îl 
povăţuia pe calea mântuirii. Răposând dascălul şi părintele său duhovnicesc, 
monahul Ioan se îndeletnicea cu scrierea cărţilor bisericeşti, căci era un bun 
caligraf. Mai târziu s-a nevoit un timp la Mănăstirea Probota, apoi a făcut 
câţiva ani ascultare pe lângă mitropolitul Grigorie Roşea (f 1570), cu care a 
fost dimpreună ucenic al Sfântului Daniil. 

Dintre cărţile copiate de monahul Ioan, se numără şi o carte cu conţinut 
patristic, „Cuvintele Sfântului Efrem Şirul", pe care smeritul caligraf o scrie 
prin anul 1550 pentru mănăstirea de metanie. în însemnarea de pe carte scrie: 
„...cu învăţătura mitropolitului Grigorie... am dorit din inimă şi am dat din 
dreapta mea agonisită şi am făcut această carte, numită a Sfântului Efrem, şi 
am dat-o la Mănăstirea Voroneţumi . . . unde din fragedă tinereţe şi din 
copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile sfânt părintelui nostru 
Daniil cel Nou şi unde am primit mântuitorul şi îngerescul cin ..." 7 . 

Deci, retrăgându-se la metanie şi mai trăind puţini ani, s-a strămutat cu 
pace la cereştile lăcaşuri. 



CUVIOSUL CALISTRAT SIHASTRUL 

Mănăstirea Suceviţa 

(secolele XV-XVI) 8 

Ieroschimonahul Calistrat era unul din ucenicii Sfântului Daniil Sihastrul 
pe când acesta se nevoia la Mănăstirea Voroneţ. Deci, după ce deprinse de la 
dascălul său meşteşugul luptei duhovniceşti, ieroschimonahul Calistrat se 
retrage pe valea pârâului Suceviţa, unde se nevoiau câţiva călugări retraşi de 
lume, şi aici a sihăstrit cuviosul în plăcere de Dumnezeu mulţi ani de zile. 

Răspândindu-se vestea despre acest fericit sihastru, s-au adunat în jurul 
său mai mulţi călugări iubitori de linişte. însă nu aveau biserică să 
săvârşească cele sfinte, căci erau săraci şi depărtaţi de sate. Dar, cu rugăciunile 
Cuviosului Calistrat, s-a făcut o minune ca aceasta: „în toate Duminicile la 
vremea Utreniei, adică la miezul nopţii, se vedeau făclii multe aprinse, preoţi 
şi diaconi preaminunaţi care cântau canonul învierii lui Hristos deasupra unei 



1 Ibidem, p. 235 

3 Dimitrie Dan, op. cit., p. 8-9 şi 101 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 137 

poieniţe". Atunci, cuviosul a făcut în acea poiană o mică biserică de lemn cu 
hramul învierii Domnului şi, adunând pe toţi sihastrii din partea locului, a 
întemeiat Schitul Suceviţa, spre sfârşitul secolului XV. 

Acesta este al doilea schit de pe valea pârâului Suceviţa, numit la început 
„Sihăstria lui Calistrat". Primul egumen al acestei sihăstrii a fost însuşi 
întemeietorul ei, ieroschimonahul Calistrat, sihastru şi duhovnic vestit în 
nordul Moldovei. Fericitul Calistrat avea încă darul rugăciunii, al înainte - 
vederii şi al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toţi ca 
făcător de minuni. Apoi, săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, s-a mutat cu 
pace în ceata cuvioşilor părinţi, lăsând la Suceviţa o obşte aleasă cu peste 30 
de călugări. 

Mai târziu, zidindu-se din nou biserica Mănăstirii Suceviţa (1583-1586), 
Cuviosul Calistrat a fost pictat pe peretele de apus al pridvorului, precum se 
vede şi astăzi. 



CUVIOSUL PAISIE ARHIMANDRITUL 

Al doilea egumen al Mănăstirii Putna 

(fl502) 9 

Acest arhimandrit, numit „Paisie cel Scurt", a fost al doilea egumen al 
Mănăstirii Putna. El îşi avea metania tot la Mănăstirea Neamţ. Apoi, venind la 
ctitoria lui Ştefan cel Mare în anul 1470, odată cu egumenul Ioasaf, după 
moartea acestuia a fost ales de sobor părinte duhovnicesc în locul său. Şi a 
povăţuit Mănăstirea Putna cu multă înţelepciune timp de 26 de ani, începând 
din vara anului 1476. 

Egumenul Paisie a continuat întru toate şi a desăvârşit opera 
duhovnicească a înaintaşului său. Sub egumenia lui s-a menţinut în obşte 
aceeaşi înaltă trăire evanghelică în Hristos, în dragoste şi ascultare. De 
asemenea, s-au dezvoltat aici, în chip deosebit, şcolile de caligrafi, de 
grămătici şi de muzică bisericească, făcând din Mănăstirea Putna una din cele 
mai vestite lăcaşuri mănăstireşti de laudă lui Dumnezeu şi de cultură teologică 
din Moldova, alături de Neamţ, Bistriţa şi Moldoviţa. Aici se copiau şi se 
împodobeau, de mâna smeriţilor călugări, numeroase cărţi de slujbă şi de 
învăţătură patristică, cum a fost Tetraevanghelul scris de ieromonahul 



9 Prof. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905; Arhiva şi Pomelnicul 
.:::oncesc al Mănăstirii Putna, M. Costăchescu, op. cit., prof. Victor Brătulescu, art. cit., loc. cit., p. 
-V-510; Prof. Petru Rezuş, Şcolile de la Mănăstirea Putna.,,, p. 511-582 



138 PATERICUL ROMÂNESC 



Nicodim (1473), Tetraevanghelul scris de monahul Paladie (1489), Mineiele 
copiate „cu mâna păcătosului Casian" monahul (1467), Scara Sfântului Ioan 
Scărarul, de monahul Vasile (1471-1472), Predicile Sfântului Ioan Gură de 
Aur, scrise de monahul Chiriac (1470) şi multe altele care s-au pierdut şi 
înstrăinat. 

Aici a cântat şi a compus marele protopsalt Eustatie monahul acele 
frumoase manuscrise de muzică psaltică, sub îndrumarea egumenului Paisie. 
In şcoala de grămătici, care funcţiona aici, s-au scris de călugări, la porunca 
lui Ştefan cel Mare, Cronica şi Analele Putnene. Tot în această şcoală învăţau, 
de Ia dascălii mănăstirii, candidaţii de preoţi din toate satele Moldovei de 
Nord, deprinzând, pe lângă cunoştinţele teologice şi cântarea bisericească, şi o 
aleasă formare duhovnicească necesară unor buni păstori de suflete. 

Această intensă lucrare duhovnicească şi culturală de la Putna se 
desfăşura sub povăţuirea şi supravegherea^ permanentă a cuviosului egumen 
Paisie, ajutat de duhovnicii, dascălii şi toţi călugării din obştea sa. Sub 
egumenia lui, Mănăstirea Putna a trăit epoca cea mai luminoasă şi mai rodnică 
din toată istoria ei. Acum se aflau la Putna, pe lângă dascăli de teologie, 
caligrafi şi protopsalţi, şi renumiţi duhovnici, care învăţau poporul dreapta 
credinţă şi frica de Dumnezeu. La duhovnicii Mănăstirii Putna se spovedeau, 
atât episcopii, preoţii şi credincioşii de la sate, cât şi dregătorii din sfatul ţării 
şi însuşi marele domn Ştefan „cel Bun şi Sfânt". Negreşit, arhimandritul 
Paisie, egumenul Putnei, i-a fost multă vreme duhovnic şi sfetnic de taină, 
alături de Cuviosul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Pe lângă acestea, slujbele 
de la Putna, cu sobor de zeci de preoţi şi cu neîntrecuţi protopsalţi, unde 
asistau adesea domnul ţării cu sfetnicii săi, făceau din această mănăstire un 
mic Bizanţ în Moldova de Nord. 

Cuviosul Paisie, egumenul, s-a dovedit şi un vrednic înnoitor al ctitoriei 
lui Ştefan cel Mare. Că, arzând mănăstirea „de istov", în anul 1484, 
arhimandritul Paisie, ajutat de însuşi domnul Moldovei, a reînnoit acoperişul 
bisericii, a zidit noi chilii şi a adăugat şi alte îmbunătăţiri, devenind astfel un 
adevărat ctitor al acestui sfânt lăcaş. 

După o neobosită jertfa şi nevoinţă duhovnicească, timp de peste 26 de 
ani, Cuviosul Paisie, Arhimandritul şi egumenul Mănăstirii Putna, şi-a dat 
sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 15 februarie, 1502, lăsând în urmă o 
obşte numeroasă de călugări cu o rânduială monahală din cele mai 
înfloritoare. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 139 

CUVIOSUL EUSTATIE PROTOPSALTUL 

Mănăstirea Putna 

(secolele XV-XVI) 10 

Cuviosul monah Eustatie a fost cel mai mare protopsalt al secolului XVI, 
cunoscut în mănăstirile din Moldova. Se crede că era cu metania din 
Mănăstirea Neamţ. Apoi, venind la Putna cu arhimandritul îoasaf, a cântat 
slujba sfinţirii bisericii, la 3 septembrie, 1470, în prezenţa marelui ctitor, a 
celor 64 de slujitori şi a zeci de mii de credincioşi. 

Fericitul Eustatie ducea o nevoinţă cu totul aleasă, în post, în rugăciune şi 
in negrăită bucurie a Duhului Sfânt. Din această duhovnicească bucurie a 
inimii sale izvorau acele cuvioase cântări bisericeşti de laudă lui Dumnezeu, 
care au mângâiat inimile călugărilor şi au împodobit slujbele din biserica 
Mănăstirii Putna aproape o jumătate de secol. Acest vestit protopsalt avea şi 
multă învăţătură de carte. Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi ştia toate 
cântările compuse de marii sfinţi şi protopsalţi bizantini şi atoniţi, ca: Ioan 
Damaschin, Roman Melodul, Ioan Cucuzel şi mulţi alţii. El nu numai că 
executa frumos cântările bisericeşti pe muzică psaltică, dar şi compunea 
personal pe note unele stihuri, mărimuri, heruvice şi axioane. Era încă şi 
iscusit caligraf, copiind mai multe cărţi de psaltichie pe care apoi le 
împodobea cu alese miniaturi. 

Dintre toate acestea se mai păstrează astăzi, în biblioteca Mănăstirii 
Putna, un singur Irmologhion copiat de mâinile sale la sfârşitul secolului XV. 
Unele din cântări, care sunt compoziţii personale, poartă titlul „Facerea lui 
Eustatie". Celelalte cărţi copiate de el au ajuns în posesia ucenicilor săi şi s-au 
pierdut cu timpul. 

Protopsaltul Eustatie a fost unul din cei dintâi dascăli ai „şcolii de 
gramatică" din Mănăstirea Putna, întemeiată după anul 1470 din porunca lui 
Ştefan cel Mare. El preda călugărilor gramatica muzicii psaltice şi cântările pe 
cele opt glasuri, fiind numit de ucenicii săi „ritor, domesticus, dascăl şi 
protopsalt". Numele său se făcuse cunoscut în toate mănăstirile din Moldova 
şi la curtea marelui voievod, care îl preţuia în chip deosebit şi adeseori venea 
la Putna să-1 asculte cum laudă pe Dumnezeu. Era cunoscut, de asemenea, în 
mănăstirile din Athos şi era numărat printre cei mai vestiţi protopsalţi ai 
Patriarhiei de Constantinopol, cu numele de „Eustatie de la Putna". 



10 Arhiva şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna; Prof. V. Brătulescu, art. cit., 
.Mitropolia Moldovei", p. 460-510; Pr. Prof. Petru Rezuş, Şcolile de la Mănăstirea Putna, în 
-r. M. M., 1966, nr. 7-8, p. 511-522 



140 PATERICUL ROMÂNESC 

Timp de peste 40 de ani cât s-a nevoit la Mănăstirea Putna, Cuviosul 
Eustatie a crescut duhovniceşte ca la o suta de ucenici monahi şi preoţi de 
sate, dintre care cei mai mulţi au ajuns vestiţi protopsalţi în mănăstirile din 
nordul Moldovei, la Episcopia Rădăuţilor şi la Mitropolia din Suceava. Acest 
preacuvios părinte s-a învrednicit să cânte, împreună cu ucenicii săi, şi slujba 
înmormântării marelui ctitor Ştefan Vodă al Moldovei, la 2 iulie, 1504. 

Deci, mai trăind puţin şi bineplăcând Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 
s-a strămutat la cele veşnice, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui 
Dumnezeu. 



CUVIOSUL PALADIE SIHASTRUL 

Mănăstirea Putna 

(secolele XV-XVI) 11 

Schimonahul Paladie a fost în tinereţe ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul. 
Mai înainte de anul 1460, pe când Cuviosul Daniil sihăstrea în peştera din 
apropierea Mănăstirii Putna, avea în jurul său câţiva ucenici pe care îi învăţa 
aspra ne voinţă pustnicească şi dragostea de Dumnezeu. Unul dintre aceştia era 
şi schimonahul Paladie. 

Mai târziu, strămutându~se Cuviosul Daniil la Voroneţ, s-a dus şi acest 
ucenic cu dânsul. Apoi, întemeindu-se Mănăstirea Putna, schimonahul Paladie 
şi-a făcut o colibă de lemn şi pământ pe valea pârâului Putna şi sihăstrea aici 
în post şi rugăciune, slăvind pe Hristos ziua şi noaptea. împreună cu el se 
nevoiau şi alţi sihastri din Mănăstirea Putna. După orele de rugăciune, 
Cuviosul Paladie se îndeletnicea cu scrierea de cărţi bisericeşti. Din acestea îşi 
câştiga, atât hrana şi îmbrăcămintea, cât şi bucuria că mărturiseşte pe Hristos. 
Căci era bun caligraf şi vestit sihastru în partea locului, cunoscut şi cinstit de 
însuşi voievodul Ştefan cel Mare. Din cărţile scrise de el, se mai păstrează la 
Mănăstirea Putna un singur ceaslov copiat în anul 1493, poate la cererea 
marelui ctitor. Pe fila 181 scrie: „Această carte a făcut-o Paladie Sihastrul de 
Putna". 

Deci, bineplăcând lui Dumnezeu şi crescând duhovniceşte mai mulţi 
ucenici, Cuviosul Paladie Sihastrul de la Putna s-a strămutat la cereştile 
lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVI. 



11 Arhiva şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 141 

CUVIOSUL CHIRIAC SIHASTRUL 
Mănăstirea Neamf 
(secolele XV-XVI) 

în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Neamţ s-au nevoit sihastri sfinţi 
încă dinainte de întemeierea ei (secolul XIV). Unul din cei mai vestiţi sihastri 
nemţeni, al cărui nume a ajuns până astăzi, a fost Cuviosul Chiriac 
Ieroschimonahul, contemporan cu Sfântul Daniil Sihastrul. 

Acest smerit nevoitor a trăit mai întâi în obştea Mănăstirii Neamţ, ca 
duhovnic şi dascăl al rugăciunii lui Iisus, fiind iubit şi căutat de mulţi. Apoi, 
retrăgându-se la linişte în muntele dinspre apus, care de atunci îi poartă 
numele, şi-a făcut acolo o colibă de lemn şi pământ şi se nevoia singur în post 
şi rugăciune, în frig şi osteneală, suferind multe ispite de la diavoli. Mai 
târziu, adunând câţiva ucenici în jurul său, a construit o mică biserică de lemn 
şi acolo slujeau, se împărtăşeau şi slăveau împreună pe Hristos. Această 
aşezare pustnicească s-a numit „Sihăstria lui Chiriac", iar muntele în care s-a 
nevoit cuviosul cu ucenicii săi se cheamă până astăzi „Muntele lui Chiriac", 
popular „Chiriacu". 

Aşa s-a ostenit Cuviosul Chiriac în acest munte peste 30 de ani, ajungând 
făcător de minuni şi înainte văzător. La bătrâneţile sale se adunaseră mulţi 
călugări în jurul sau. Ei se nevoiau în bordeie şi chilii pustniceşti, risipite în 
tot muntele. Numai în sărbători, la sunetul unui clopot, se adunau părinţii la 
chilia bătrânului şi cântau împreună Utrenia şi Sfânta Liturghie. 

La începutul secolului XVI, Cuviosul Chiriac Sihastrul şi-a dat sufletul în 
mâinile Domnului şi a fost îngropat pe munte. Ucenicii săi s-au nevoit fără 
întrerupere în această sihăstrie, după aceeaşi rânduială, până la întemeierea 
Schitului Pocrov (1714). 



CUVIOSUL EUFROSIN SIHASTRUL 

Sihăstria Agapia Veche 

(secolele XV-XVI) 

Puţin mai sus de poiana lui Agapie se află o altă poiană tot aşa de 
liniştită, înconjurată de păduri seculare şi străbătută de un mic pârâiaş. 
Aceasta se numeşte „Poiana lui Eufrosin". Aici s-a nevoit mulţi ani de zile un 
sihastru vestit, pustnicul Eufrosin, ucenicul Cuviosului Agapie. Petrecerea lui 



142 PATERICUL ROMÂNESC 

era la fel de aleasă ca şi a dascălului său, iar numele lui se făcuse cunoscut 
multor călugări iubitori de linişte, care apoi i-au fost ucenici. 

în timpul acestui cuvios, biserica cea dintâi şi chiliile Mănăstirii Agapia 
Veche ruinându-se în urma unei alunecări de teren, pustnicul Eufrosin cu 
ucenicii săi au construit o altă biserică de lemn cu hramul „Minunea din 
Colose a Arhanghelului Mihail". Această sihăstrie era cunoscută şi cu numele 
de „Mănăstirea lui Eufrosin" sau „Mănăstirea Sfântului Mihail". Primul 
egumen al noii sihăstrii a fost însuşi pustnicul Eufrosin, care păstra întru totul 
rânduiala lăsată de Cuviosul Agapie. Peste săptămână, şi mai ales în posturi, 
călugării se retrăgeau în munte, unde se nevoiau în post şi rugăciune. Iar în 
sărbători se adunau cu toţii la biserică, dădeau laudă lui Dumnezeu şi primeau 
Sfintele Taine. 

Sub egumenia Cuviosului Eufrosin, sihăstria zisă „a lui Agapie" s-a 
dezvoltat şi mai mult, ajungând cunoscută până la mitropolie şi la domnul 
Moldovei, mai ales pentru sfinţirea vieţii de aici. Căci în obştea sa nu era nici 
vorbă deşartă, nici tulburare, nici grijă de cele pământeşti, ci permanentă 
rugăciune, tăcere, pază a gândurilor, linişte duhovnicească, bucurie şi 
desăvârşită dragoste. Toţi practicau rugăciunea lui Iisus şi se hrăneau din 
lucrul mâinilor lor. 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, Cuviosul Eufrosin a dat ucenicilor săi 
sărutarea cea mai de pe urmă şi s-a odihnit cu pace în cereştile lăcaşuri, la 
începutul secolului XVI. Iar trupul său purtător de bună mireasmă a fost 
îngropat în livada sădită de el şi de obştea sa, numită „Livada Părinţilor". In 
acest loc s-au aşezat secole de-a rândul nenumăraţi sihastri iubitori de Hristos 
din Agapia şi din împrejurimi 12 . 



SFÂNTUL IERARH NIFON 
Mitropolitul Ţării Româneşti 

(f 1508) 13 

a. Viaţa 

Acest fericit şi prea înţelept ierarh al Bisericii lui Hristos s-a născut prin 
anii 1435-1440 în Peloponez-Grecia, din părinţi binecredincioşi. După ce 
învaţă carte, se face călugăr şi se retrage la linişte în Muntele Athos, 
nevoindu-se în Mănăstirile Cutlumuş, Marea Lavră şi Dionisiu. în anul 1483 a 



12 Istoria Mănăstirii Agapia, op. cit., p. 16-19; Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Agapia 

13 Vieţile Sfinţilor pe luna august în 11 zile; Sfinţi români..., op. cit., p. 338 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 143 

fost ales mitropolit al Tesalonicului, pentru sfinţenia vieţii lui, ca cel mai 
iscusit călugăr atonit şi păstor devotat de suflete din acea vreme. Aici 
păstoreşte bine turma cea cuvântătoare trei ani de zile, învăţând pe toţi frica 
de Dumnezeu şi dreapta credinţă. în anul 1486 este numit patriarh al 
Constantinopolului, cea mai înaltă treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă. 
După ce îndreaptă pe calea cea bună pe mulţi creştini, monahi, preoţi şi 
dregători şi îndepărtează unele sminteli din Biserica lui Hristos, după doi ani 
este schimbat din scaunul patriarhal şi se nevoieşte în post şi rugăciune la un 
schit întemeiat de el. 

în jurul anului 1500, Sfântul Ierarh Nifon este adus şi numit mitropolit al 
Ţării Româneşti de către domnul muntean Radu cel Mare. Timp de cinci ani s-a 
ostenit mult să călăuzească poporul după învăţătura Sfintei Evanghelii, 
sfătuind, îndemnând, mustrând şi zidind duhovniceşte pe toţi, de la domn până 
la credincioşii de rând. Apoi a hotărât în sinod întemeierea a două episcopii 
noi în oraşele Râmnicu- Vâlcea şi Buzău şi a rânduit peste tot păstori buni, 
temători de Dumnezeu şi cu multă grijă pentru turmă. 

în anul 1505, ivindu-se o gravă neînţelegere între marele ierarh şi domnul 
muntean, din cauza unei căsătorii nelegitime, Sfântul Nifon s-a retras din 
scaun şi a plecat din nou în Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu. 
Simţindu-şi aproape sfârşitul, s-a dus cu ucenicul său la Mănăstirea Dionisiu, 
ca un necunoscut, şi, după puţin timp, a adormit în Domnul, la anul 1508, 11 
august, când se prăznuieşte în calendar. 

între anii 1515-1517, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Ţara 
Românească şi au stat la Mănăstirea Dealu, iar la 16 august, 1517, Sfântul 
Ierarh Nifon a fost canonizat la Mănăstirea Curtea de Argeş de către Teolipt I, 
patriarhul Constantinopolului, împreună cu Sinodul Ţării Româneşti şi cu toţi 
egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfinţirea frumoasei mănăstiri 
de la Argeş. 

în acelaşi an, 1517, moaştele Sfântului Nifon au fost restituite Mănăstirii 
Dionisiu, restaurată integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Petru Rareş. 
Drept recunoştinţă, atoniţii dăruiesc capul şi mâna dreaptă a Sfântului Nifon 
lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Fiind foarte învăţat şi împodobit cu darul cuvântului şi al smereniei, 
când a intrat fericitul Nifon întâia oară în Muntele Athos, l-au întâmpinat fraţii 
şi călugării cu multă dragoste, iar arhimandritul Daniil, mai-marele Muntelui, 
î-a zis: 



144 PATERICUL ROMÂNESC 

- O, părinte Nifon, m-am înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat 
lui Dumnezeu să mă învrednicească a te vedea mai înainte de moartea mea. 
Iată, a auzit preabunul Dumnezeu rugăciunea mea. Te rugăm, deci, să înveţi 
cele de folos pe fraţii adunaţi aici. 

- Preacuvioşi părinţi, a răspuns el, nu sunt vrednic să dau doctorii celor 
sănătoşi, nici doctorilor iscusiţi, căci mai ales eu am trebuinţă de vindecare de 
la ei. 

- Părinte Nifon, i-au răspuns atoniţii, nu se cade să păstrezi 
dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtăşeşti şi altora, ca să 
ne folosim cu toţii. 

Cerând iertare de la ei, fericitul Nifon şi-a plecat capul în jos şi a început 
a le grăi cuvinte de mântuire, încât toţi se minunau. Căci era atât de dulce şi 
înţelept la vorbire, încât cei ce ascultau nu se puteau despărţi de el şi uitau de 
hrana cea trupească. 

2. în anul 1483, murind mitropolitul Tesalonicului, toţi episcopii, clericii 
şi monahii au ales păstor în loc pe fericitul Nifon de la Dionisiu. Deci, au 
trimis doi episcopi cu scrisori la Mănăstirea Dionisiu să-1 ia pe Sfântul Nifon. 
Iar el le-a zis: 

- Cine sunt eu, leneşul şi păcătosul, să primesc pe grumazul meu cu totul 
rănit un jug aşa de greu? Eu am venit în locul acesta să mă liniştesc şi să mă 
sfârşesc: Deci, cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra mea grija 
atâtor suflete, când abia îmi pot mântui sufletul meu cel păcătos? 

- Părinte, au răspuns tesalonicenii, să nu te împotriveşti dumnezeieştii 
hotărâri, că toţi de obşte, într-un glas, te cer pe tine a le fi păstor. 

I-a spus şi egumenul mănăstirii: 

- Du-te, cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu sa înmulţeşti 
talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine, căci Domnul mi-a poruncit în 
noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta! 

La urmă, supunându-se poruncii ascultării, a răspuns Sfântul Nifon: 

- Părinţilor şi fraţii mei, fie voia Domnului, precum hotărâţi, însă mare 
primejdie îmi va urma de pretutindeni. De aceea, rugaţi-vă Domnului pentru 
mine! 

3. După trei ani de păstorie a Mitropoliei Tesalonicului şi apoi, alţi patru 
ani, a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Sfântul Ierarh Nifon a fost 
chemat de Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, să păstorească mitropolia 
de la Curtea de Argeş, care i-a zis: 

- Mă rog arhieriei tale să vii în Muntenia, să ne înveţi pe noi, că suntem 
cu totul lipsiţi de învăţătură duhovnicească, de păstori şi învăţători. Aici te vei 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 145 

odihni şi toţi te vom primi cu bucurie. De astăzi te avem povăţuitorul şi 
păstorul nostru, ca să ne înveţi calea mântuirii şi să se facă orice vei porunci! 
Sfântul Nifon a răspuns: 

- Fiule Radu, îţi laud socoteala cea bună; dar să dea Dumnezeu s-o ţii 
până la sfârşit. Orice voi face spre îndreptarea voastră, s-o primiţi cu 
mulţumire. Chiar tu, de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat, căci, 
atunci când domnul ţării va călca legea şi va defăima sfintele canoane, se face 
mare cădere multora, pentru că oamenii se pleacă lesne spre lucrul cel rău. 

La urmă i-a adăugat: 

Tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii 
tăi şi să pedepseşti pe cei fără rânduială. Să nu cauţi la faţă nici la mare, nici 
la mic şi să faci judecată dreaptă, care este de la Dumnezeu. 

4. Păstorind Biserica şi poporul binecredincios al Ţării Româneşti timp de 
cinci ani, în anul 1505, Sfântul Ierarh Nifon a plecat din nou la iubita lui 
linişte şi smerenie din Muntele Athos, din cauza fărădelegii făcute de domnul 
muntean, căsătorind pe sora lui cu un boier moldovean ce-şi lăsase femeia şi 
copiii. înainte de plecare a zis cu amărăciune către domnul muntean: 

- Să ştii că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul 
meu Şi-a vărsat preasfântul Său sânge, ca s-o cureţe de tot păcatul şi s-o 
sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă prin lucrarea dumnezeieştilor porunci, pe 
care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele. Nu voiesc pentru nevoile 
mele nici bani, nici haine, nici vreo cinste nu cer de la tine. Eu am fost 
rânduit de Domnul ca să cert pe cei fărădelege şi nu vreau să fiu părtaş la a ta 
fărădelege, pentru că nici o lege nu mă lasă. Eu mă voi duce unde mă va 
îndrepta Domnul, însă voi veţi muri în fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi 
nenumărate rele vor veni peste voi. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai 
găsi în viaţă! 

Iar către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, pe care îl iubea foarte 
mult, a zis: 

- Văd, fiul meu, că mare pedeapsă va veni peste locul acesta şi vei fi în 
primejdie şi tu cu tot neamul tău. Dar Preamilostivul Dumnezeu te va păzi de 
tot răul, de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat. Nu numai că te vei izbăvi 
de orice primejdie, ci şi la mare cinste te vei ridica şi se va vesti numele tău 
în toate părţile. Dar să-ţi aduci aminte de mine, părintele tău duhovnicesc. Iar 
eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, îl voi ruga 
pentru tine. 

Apoi 1-a binecuvântat şi 1-a sărutat. La fel a făcut cu tot clerul şi poporul 
iubitor de Hristos. Căci i-a adunat pe toţi în biserică, le-a dat cel de pe urmă 



146 PATERICUL ROMÂNESC 



cuvânt de învăţătură, i-a binecuvântat cu lacrimi în ochi şi, luându-şi ucenicii 
săi, Macarie şi Ioasaf, a plecat spre Sfântul Munte. 

5. Fiind rânduit cu paza Mănăstirii Dionisiu, Sfântul Nifon a mers cu un 
călugăr bătrân şi duhovnicesc, anume Petronie, în afara zidurilor ei. La 
miezul nopţii s-a deşteptat bătrânul să se roage şi, nu departe de el, a văzut pe 
Sfântul Nifon stând la rugăciune cu ochii şi mâinile înălţate la cer, învăluit 
într-o lumină divină care se ridica până sus şi strălucea în jurul lui. Bătrânul 
Petronie a căzut de spaimă la pământ, iar dimineaţa s-a dus în taină la 
mănăstire şi i-a spus egumenului. Acesta i-a răspuns: 

- Părinte Petronie, aceasta dovedeşte curăţenia desăvârşită a bărbatului şi 
ne arată că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te să nu spui această vedenie 
nimănui, ca să nu audă el şi să se ducă de la noi, fugind de laudă, căci ne vom 
păgubi de un om ca acesta pe care ni 1-a dăruit Dumnezeu. 

6. Fiind în Mănăstirea Vatopedu, Sfântul Nifon cunoştea cu duhul că 
ucenicul său Macarie dorea să mărturisească pe Hristos şi să ia cununa 
muceniciei. De aceea, ştiind că aceasta este după voia lui Dumnezeu, i-a zis 
ucenicului: 

- Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că după dorinţa ta te vei învrednici 
să primeşti cununa muceniciei şi te vei bucura împreună cu mucenicii şi 
cuvioşii! 

Apoi, petrecându-1 pe cale, 1-a binecuvântat cu Sfânta Cruce şi 1-a 
sărutat. Ajungând Macarie în Tesalonic, a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos 
în faţa turcilor ce ocupaseră oraşul şi toate ţările din Balcani şi, după ce a fost 
închis şi bătut, i s-a tăiat capul. Cunoscând cu duhul ziua când ucenicul şi -a 
dat viaţa pentru Hristos, Sfântul Nifon a zis către ucenicul său Ioasaf: 

- Să ştii, fiule, că astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, 
şi merge să se bucure în ceruri! 

7. După puţin timp, Sfântul Nifon Patriarhul şi-a luat ucenicul şi au 
plecat în taină de la Vatopedu la Dionisiu, mănăstirea sa din tinereţe, fără a fi 
cunoscut şi a spune cuiva cine este. După obiceiul acestei mănăstiri, fiecare 
monah nou venit trebuia să facă un timp ascultare la catâri şi să aducă cu ei 
lemne din pădure. Sfântul Nifon a făcut această ascultare cu smerenie şi 
dragoste până când 1-a descoperit Dumnezeu întregii obşti în chip minunat. 

Noaptea i s-a arătat în vedenie Sfântul Ioan Botezătorul, patronul Mănăs- 
tirii Dionisiu, egumenului acestei obşti şi i-a poruncit: 

- Adună toată frăţimea şi ieşiţi întru întâmpinarea patriarhului Nifon, că-i 
ajunge atâta smerenie ce a arătat-o ca un simplu monah, ca să nu vă păgubiţi 
mai mult! 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 147 

Deşteptându-se, egumenul a bătut toaca, a adunat toată obştea şi le-a spus 
tuturor că monahul necunoscut care face ascultare la catâri este Sfântul Nifon, 
Patriarhul Constantinopolului. Apoi, când patriarhul se întorcea de la pădure ca 
un argat, cu catârii încărcaţi cu lemne de foc, în faţa porţilor de intrare, 
clopotele mănăstirii au început să sune singure, iar părinţii toţi l-au întâmpinat 
cu mare cinste, cu făclii şi cu tămâieri. După ce toţi i-au făcut metanii şi i-au 
sărutat sfintele lui mâini, egumenul i-a zis: 

- O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea sfinţiei tale; 
ajunge suferinţa desăvârşită pe care ai îndurat-o de bunăvoie; ajunge atâta 
smerenie care ai arătat-o, neştiindu-te noi, nepricepuţii! 

Iar Sfântul Nifon, cu multe lacrimi, le-a zis: 

- Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în 
acest loc mântuitor de suflet, ca eu am cerut de la El să mă izbăvesc cu grijile 
lumii şi sa fiu miluit în ziua cea mare a judecăţii. Că dacă nu ne vom lepăda 
de părinţi, de fraţi, de rudenii şi de toată mândria acestei lumi, după cum ne-a 
poruncit Hristos, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui. 

8. Odată, venind corabia mănăstirii cu hrană, iar marea fiind cuprinsă de 
furtună, Sfântul Nifon a intrat în corabie şi odată a încetat furtuna. Altă dată, 
fraţii i-au cerut să se roage pentru ei ca să călătorească fără primejdie pe mare 
şi să aducă cele de nevoie mănăstirii. Iar el le-a zis: 

- Dacă nu vă veţi lenevi de rânduiala şi rugăciunea voastră şi dacă nu veţi 
grai deşertăciuni şi cuvinte necuviincioase, atunci vă va ajuta Domnul şi vă va 
feri de toată întâmplarea cea rea. 

Apoi, rugându-se în genunchi pe un fier din corabie, le-a spus monahilor: 

- Fraţilor, puneţi acest fier la loc curat şi când veţi fi în primejdie de 
înecare, să atârnaţi acest fier în mare şi veţi călători fără primejdie. 

9. Ajungând Sfântul Nifon la vârsta de 90 de ani şi simţindu-şi aproape 
sfârşitul, a adunat toată obştea, a cerut iertare de la ei şi le-a poruncit să 
păzească cu mare grijă rânduielile vieţii monahiceşti, nevoindu-se cu toată 
silinţa pentru dobândirea împărăţiei cereşti. Apoi le-a zis: 

- Fraţii mei, cereţi de la smerenia mea orice cerere duhovnicească voiţi, 
mai înainte de a- mi da duhul în mâinile Domnului! Iar monahii i-au răspuns: 

- Voim să ne dai în scris dumnezeieştile tale rugăciuni, ca sa se citească 
la mormântul fiecărui frate când va muri, ca să ia dezlegare de păcate. Atunci 
Ie-a lăsat o rugăciune pentru dezlegarea celor adormiţi. Apoi, trimiţând pe 
ucenicul său Ioasaf la Constantinopol , ca să-1 mărturisească pe Hristos şi să ia 
cununa muceniciei, Sfântul Ierarh Nifon şi-a dat sufletul în mâinile lui 
Dumnezeu, la 11 august, 1508, fiind plâns de toţi călugării Muntelui Athos. 



148 PATERICUL ROMÂNESC 

După ce au făcut la Dionisiu priveghere de toata noaptea, a doua zi au sărutat 
toţi sfintele sale moaşte şi le-au îngropat cu mare cinste şi plângere în 
cimitirul mănăstirii . 

10. A întrebat oarecare frate pe Fericitul Nifon 14 , zicând: 

- Spune-mi, părinte, cuvânt de folos, cum să mă mântuiesc? Şi a răspuns 
stareţul, zicând: 

- Dacă voieşti, fiule, în mijlocul oamenilor a locui, aceasta eşti dator a păzi: 
a nu prihăni nicidecum pe cineva, a nu osândi, a nu ocări, a nu te întărâta, a nu 
defăima, nici a te socoti pe sineţi ca şi cum vreun lucru bun ai făcut cândva, şi a 
te păzi de a zice: „Cutare bine petrece, iar cutare întru neînfrânare" , că aceasta 
este aceea, adică „nu judecaţi"; ci pe toţi cu deopotrivă ochi, cu o punere 
înainte, cu un gând şi cu proastă inimă vezi-i; şi-i primeşte pe toţi ca pe Hristos. 
Să nu pui urechea ta lângă omul ce cleveteşte, nici să te îndulceşti cu unul ca 
acesta, ci cu tăcere multă ţine-ţi gura ta, zăbavnic fiind la grăire şi grabnic la 
rugăciune, şi să nu prihăneşti cândva pe cel ce cleveteşte, nici pe altul oarecare ce 
lucrează fărădelege, ci de-a pururea caută la ale tale greşeli, şi prihăneşte-te pe 
sineţi şi defaimă-te în fiecare zi. 

- Aceasta, părinte, a nevoitorilor celor desăvârşiţi este! a zis fratele. Şi a 
zis fericitul: 

- Fiule, tinereţea, dacă are smerenie, destul este ei. Că nimic nu cere 
Dumnezeu de la tânăr, fără numai curăţie şi smerenie. Deci tu, fiule, fii blând 
şi paşnic, îndurat şi milostiv, şi ţine-te pe sineţi dedesubtul tuturor oamenilor 
şi vei fi întru adevăr sălăşluindu-te cu Dumnezeu; şi ne voieşte -te şi de a nu 
năluci cu mintea cum că ai ajuns la măsurile cutărui sfânt, ci grăieşte-ţi ţie 
însuţi de-a pururea aşa: «Suflete, cunoşti că întru păcate am covârşit şi pe 
draci, iar vreun lucru bun încă n-am făcut pentru Dumnezeu; şi vai noua, 
smeritule, ce vom face în ziua Judecăţii?» 

Şi fie -ţi rugăciunea ta, fiule, în toată vremea vieţii tale ca a unui păcătos, 
zicând în fiecare clipă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, 
miluieşte-mă»; şi aceea, adică: «Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul». Zi şi 
graiul acesta totdeauna: «Doamne, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de 
cele străine fereşte pe robul Tău». 

Cunoaşte încă şi aceasta, că niciodată să nu te mulţumeşti cu lucrurile 
cele bune ale tale, nici a cuteza spre dânsele, că nu ştii de sunt plăcute lui 
Dumnezeu sau neplăcute. Pentru aceasta, cutează mai vârtos spre Dumnezeu 
şi spre puterea Lui, ca nişte ţărână nefolositoare socotindu-te pe sineţi, şi de 
aici este îndreptarea" . 



' Următoarele 4 capete sunt extrase din mss. rom. 3723, f 344-346, (B.A.R.) 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 149 

11. Zis- a iarăşi fratele: 

- Părinte, cum poate omul să biruiască toata ispita ce-i vine lui asupra de 
la vrăjmaşul? Răspuns-a stareţul: 

- Fiule, orice fel de ispită de ţi-ar veni ţie asupra, tăcerea este biruinţa ei 
şi smerenia şi a zice: «Blagosloveşte, Părinte»; şi toate lucrurile celui smerit 
cugetător cunoscute sunt la Dumnezeu şi lăudate de îngerii Lui, iar tuturor 
dracilor de spaimă şi înfricoşate. Deci tu, fiule, fa-te smerit cu inima şi 
zdrobit foarte, ca să dorească Duhul Sfânt a Se sălăşlui întru tine, şi să-ţi dea 
ţie putere de a goni de la tine toata grija lumească. 

12. Intrebat-a iarăşi: 

- Oare precum acum s-au înmulţit sfinţii întru toată lumea, aşa şi la 
sfârşitul veacului? Zis-a lui fericitul: 

- Fiule, până la sfârşitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului 
Dumnezeu; aşijderea nici satanei slujitor. însă în zilele cele mai de apoi, câţi 
întru adevăr vor sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pe sineşi cu bună isteţime 
despre oameni, şi nu va fi întru dânşii de a săvârşi semne şi minuni precum în 
zilele de acum, ci pe cale lucrătoare şi măsurată vor călători cu smerenie, şi 
mai mari decât Părinţii cei purtători de semne se vor afla întru împărăţia lui 
Dumnezeu. Pentru că atunci nimeni nu va fi în ochii lor ca să facă semne, ca 
dintr-o pricină ca aceasta, de a doua oară aţintindu-se oamenii foarte cu 
osârdie să se ducă către nevoinţă. 

Că vor fi cei ce împodobesc scaunele preoţiei întru toată lumea cu totul 
neiscusiţi, neştiind ştiinţă de faptă bună; aşijderea încă şi cei mai mari ai 
monahilor vor fi, căci se vor birui cu totul de lăcomie de pântece toţi, şi de 
mărirea deşartă, şi vor fi mai vârtos sminteală oamenilor, şi nu pildă. 

Pentru aceasta mai vârtos va fi nebăgată în seamă fapta bună, căci atunci 
iubirea de arginţi va împăraţi. Şi vai monahilor celor ce sunt bogaţi cu aur! Că 
ocară vor fi aceştia lui Dumnezeu, şi nu vor vedea faţa Domnului Celui Viu. 
Monahul sau mireanul care îşi dă aurul său cu dobândă, de nu se va depărta 
de o lăcomie ca aceasta, întru adâncul tartarului se va afunda, că nu vrea sa le 
aducă pe dânsele roadă lui Dumnezeu prin facerea de bine a săracilor. Pentru 
aceasta, fiule, precum mai-nainte am zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai 
mulţi se vor prăpăstui întru lăţimea căii late şi largi, rătăcindu-se. 

13. întrebat-a iarăşi fratele: 

- Spune-mi mie, părinte, cum unii îşi necăjesc trupurile lor prin înfrânare, şi 
patimile împărătesc întru dânşii - mânia, vrajba, pomenirea de rău, zavistia, şi, 
cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi zgârcenia -, iar alţii din cei 
îmbunătăţiţi, şi mănâncă, şi beau vin, şi nici un lucru al păcatului nu se află întru 
dânşii? Ce oare este aceasta? Cuviosul a zis: 



150 PATERICUL ROMÂNESC 

- Precum mi se pare, fiule, că cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, 
din gura lor pătimesc; că cel ce nu are păzire gurii sale totdeauna, măcar tot 
anul de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, dacă diavolul te zădărăşte 
pe tine spre iuţime, tu să nu grăieşti, şi ai biruit patima. Iarăşi spre zavistie de 
te duce pe tine vrăjmaşul, tu să nu cleveteşti, şi cu totul ai biruit pe vicleanul, 
că rodul zavistiei clevetirea este. 

Dacă te va înfoca pe tine bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura ta 
spre vorbire de muiere, nici la mâncare şi la băutură prea mult să intri, şi l-ai 
biruit pe dânsul; şi, luând vreun lemn mic, bate-te pe sineţi, şi durerea goneşte 
războiul. Că de folos îţi este ţie ca unul din mădularele tale să îl pierzi, şi nu 
tot trupul să se arunce în focul gheenei. Dacă vierul şi porcul sălbatic vor porni 
pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te putoarea lor. 

Dacă te va ocărî pe tine cineva sau te va osândi sau te va jigni, şi tu 
smereşte-ţi gândul tău şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un păcătos. Şi adu-ţi 
aminte că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni 
păcătoşi, şi cu trestia capul I-a fost bătut; şi atunci socoteşte -te pe sineţi 
nevrednic de a trai. 

Iar pentru cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau, cunoaşte, fiule, că aceia 
ostaşi viteji sunt, care au călcat capetele păcatului; că acum sunt domni şi 
stăpânitori, fiindcă au luat darurile nepătimirii de la Dumnezeu, că mai întâi 
înfrânându-se şi nevoindu-se au dobândit scopul pe care îl doreau. însă sunt şi 
cei ce fac pe aceasta, iar apoi, iarăşi liniştindu-se, pe cele ale înfrânarii le 
lucrează, împlinind pe urmă în chilie prin nemâncare pe acele ce au lipsit 
înaintea oamenilor. 

14. în anul 1512, potrivit proorociei sale, Neagoe Basarab, ucenicul său, 
ajunge domn al Ţării Româneşti, în anul 1515, moaştele Sfântului Nifon au 
fost aduse în Muntenia, la Mănăstirea Dealu, unde au stat doi ani de zile şi au 
fost aşezate de evlaviosul domn într-un chivot de argint mare, donat de el. In 
anul 1517, la 16 august, Sfântul Nifon a fost canonizat ca sfânt la Mănăstirea 
Curtea de Argeş de patriarhul ecumenic Teolipt cu tot sinodul. Aceasta a fost 
prima canonizare de sfinţi cunoscută în ţara noastră. 

Apoi, sfintele sale moaşte au fost trimise cu mare cinste la Mănăstirea 
Dionisiu, unde se află şi astăzi. 

Drept recunoştinţă, obştea de la Dionisiu a dat în dar voievodului Neagoe 
Basarab capul şi mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nifon, care au stat la 
Mănăstirea Curtea de Argeş, iar din anul 1949 se păstrează în Catedrala 
Mitropoliei din Craiova. 

Sfinte Ierarhe Nifon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 151 

SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP 
(secolele XV-XVI) 15 

între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din 
Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită 
de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune 
pentru călugării iubitori de Hristos. 

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază 
aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, 
după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul 
secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste 
Carpaţi. 

Unul dintre marii sihastri de la Prislop, care a rămas în evlavia 
credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul 
Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la 
Silvaş". Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de 
Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de 
localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Sil vasului, din eparhia 
Haţegului din Prislop", scrisă în secolele XVII-XVIII. 

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul 
Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din 
marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii 
Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. 
Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, 
rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în 
sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea 
pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi 
adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se 
păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia" sau 
„casa sfântului". Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în 
rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la 
peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul. 

în această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit 
Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci. 
uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; 
alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu 



1 Pr. prof. M. Păcurariu, Cuviosul Ioan de la Prislop, în Sfinţi români ..., op. cit., p. 350 



152 PATERICUL ROMÂNESC 

duhul slavei deşarte îl ameninţau. însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu 
semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se 
ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa 
sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de 
taină numai singur Dumnezeu le ştie! 

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a 
reuşit să-1 ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi sapa cu dalta 
o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, 
fiind la vânătoare, 1-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o 
fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un 
mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru. 

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în 
biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au 
cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au 
dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la 
Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât 
de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este 
numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor. 

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, şi se 
prăznuieşte la 13 septembrie. 



MITROPOLITUL GHEORGHE I 

al Moldovei şi Sucevei 

(1477-1508) 16 

Mitropolitul Gheorghe I a fost cel mai ales ucenic al marelui ierarh 
Teoctist I. El a păstorit Biserica lui Hristos din Moldova timp de 34 de ani, 
continuând cu aceeaşi înţelepciune duhovnicească opera dascălului său. 

Acest mitropolit vrednic de laudă „din tinereţe a fost închinat lui 
Dumnezeu în Mănăstirea Neamţ", în a doua jumătate a secolului XV. Aici şi-a 
tuns perii capului în anul 1468, prin mâna mitropolitului Teoctist I, părintele 
său sufletesc, deprinzând de la cuvioşii bătrâni tainele vieţii duhovniceşti. 
Aici, în cea mai vestită vatră a Ortodoxiei din Moldova, a învăţat mitropolitul 
Teoctist multă carte - limbile greacă şi slavonă, dogmele credinţei ortodoxe şi 
tâlcul Sfintelor Scripturi. 



16 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 234-238; Pr. N. M. 
Popescu, Gheorghe-David, mitropolitul Moldovei (f 1508, aprilie 1), în rev. „B.O.R.", 1936, p. 
56; Cronica lui Grigore Ureche 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 153 

După ce deprinde bine cunoştinţele duhovniceşti ce se puteau învăţa din 
belşug în lavră, ajunge mai întâi duhovnic iscusit. Apoi, pentru petrecerea sa 
cuvioasă, obştea Mănăstirii Neamţ 1-a ales egumen al marii lavre, povăţuind 
cu pricepere sufletele monahilor pe calea mântuirii, pe care o păstoreşte cu 
părintească dragoste şi înţelepciune 17 ani de zile. Obştea sa număra prin 
1475 peste 200 de călugări. 

în timpul stăreţiei sale, marea îavră număra până la 200 de călugări, din 
care unii erau vestiţi duhovnici, alţii, iscusiţi traducători şi scriitori de cărţi, 
iar alţii, smeriţi ascultători şi slujitori ai celor sfinte. în jurul Mănăstirii 
Neamţ se nevoiau, de asemenea, numeroşi sihastri iubitori de linişte şi 
rugăciune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. 

în anul 1477, stareţul Gheorghe este ales de tot sfatul ţării mitropolit al 
Moldovei, în locul bătrânului Teoctist, mutat la cele veşnice. Mitropolitul 
Gheorghe, fiind cu metania din Mănăstirea Neamţ, s-a numit mai târziu 
„Nemţeanul". Prima sa grijă a fost să îndemne şi să susţină pe Ştefan cel 
Mare la zidirea de noi lăcaşuri de rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi 
mângâierea poporului. 

Astfel, cu sfatul şi binecuvântarea sa, marele voievod a zidit şi rezidit 
din temelie numeroase mănăstiri, ca: Sfântul Ilie-Suceava (1479); Sfântul 
Ilie, Floreşti-Vaslui (1480); Pătrăuţi-Suceava (1487); Voroneţ (1488); 
biserica Sfântul Gheorghe-Hârlău (1492); biserica Sfântul Nicolae-îaşi 
(1491-1493); Borzeşti-Bacău (1493-1494); Sfinţii Arhangheli, Scânteia- 
Vaslui (1494); Probota (1495); Războieni (1496); Tazlău-Neamţ (1497); 
biserica Mănăstirii Neamţ (1497); clopotniţa Mănăstirii Bistriţa (1498) şi 
Mănăstirea Dobrovăţ-Iaşi (1503). S-au mai zidit cu sfatul său peste 35 de 
biserici din piatră la curţile domneşti precum şi în numeroase sate din 
Moldova. Pe toate aceste biserici le-a sfinţit mitropolitul Gheorghe, în 
prezenţa voievodului şi a numeroşilor credincioşi, rânduind peste tot călugări 
şi stareţi din cei mai aleşi. 

Evlaviosul ierarh al Bisericii lui Hristos iubea pe toţi, ca un adevărat 
părinte al Moldovei, şi era iubit de tot poporul, de la domn până la cel mai de 
pe urmă ţăran. Ştefan cel Mare îl avea de părinte duhovnicesc şi cel dintâi 
sfetnic al său, pe care îl numea „rugătorul şi părintele nostru chir Gheorghe, 
mitropolitul Sucevei". 

Sub păstoria sa, viaţa duhovnicească în mănăstirile din Moldova ajunsese 
la cea mai înaltă înflorire. Sihăstriile şi codrii „foşneau de pustnici", dintre 
care unii erau înaintevăzatori şi făcători de minuni, precum: Cuviosul Daniil 
Sihastru, Sfântul Vasile de la Moldoviţa, Epifanie de la Voroneţ, Inochentie 



154 PATERICUL ROMÂNESC 

de la Probota şi numeroşi alţii. Avea, de asemenea, duhovnici vestiţi, lucrători 
ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi cu totul cuvioşi. La îndemnul său, în marile 
Mănăstiri Neamţ, Putna, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa, funcţionau vestite 
şcoli de monahi caligrafi, pictori, miniaturişti, traducători şi dascăli învăţaţi, 
care creşteau ucenici şi apărau credinţa ortodoxă. Tot în aceste şcoli 
mănăstireşti se pregăteau tineri pentru preoţi de mir la sate şi oraşe. 

Marele mitropolit Gheorghe, cel dintâi rugător către Dumnezeu al 
Moldovei, era el însuşi un exemplu viu de sfinţenie, de cuvioşie, de smerenie 
şi de iubire către toţi. Purta mare grijă de copiii orfani şi de văduvele de 
război, care erau atât de numeroase în vremea sa. O grijă deosebită avea şi 
pentru zecile de mii de oşteni căzuţi în desele războaie. La porunca sa/ 
osemintele lor erau adunate la mănăstiri şi biserici, iar numele lor erau scrise 
în marile pomelnice ctitoreşti. în .anumite zile de peste an şi mai ales la 
hramuri, se făceau în toată Moldova liturghii, parastase şi praznice de obşte 
pentru odihna sufletelor fericiţilor ctitori şi eroi ai neamului. 

în vara anului 1504, când marele voievod Ştefan Vodă al Moldovei s-a 
strămutat la veşnica odihnă, bunul mitropolit Gheorghe, însoţit de sute de 
clerici, de mii de călugări şi zeci de mii de credincioşi, 1-a condus la locul cel 
de veci din Mănăstirea Putna. Apoi, cu sfat de obşte, şi-a pus mâinile pe 
creştetul fiului său Bogdan, ungându-1 domn al Moldovei (1504-1517). 

Aşa s-a nevoit bunul păstor şi părinte sufletesc al Moldovei, mitropolitul 
Gheorghe, timp de 34 de ani, până în primăvara anului 1511. Ajungând la 
adânci bătrâneţi şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a luat marele şi 
îngerescul chip al schimniciei cu numele de David şi, binecuvântând pe toţi, 
şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos. 



MITROPOLITUL TEOCTIST II 

al Moldovei şi Sucevei 

(f 1528) 17 

Acest preacuvios stareţ Teoctist împreună cu mitropolitul Gheorghe al 
Moldovei (1477-1508) au îndemnat pe marele domn Ştefan Vodă al Moldovei 
să zidească la Neamţ o biserică nouă în cinstea înălţării Domnului. Iar la 14 
noiembrie, 1497, terminându-se biserica, au sfinţit-o în prezenţa domnului şi a 
zeci de mii de credincioşi, clerici şi monahi din toată ţara Moldovei. 



17 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 306; Pr. Mircea Păcurariu. 
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 104; Idem, Contribuţii la istoria Mitropoliei 
Moldovei în secolul XVI, rev. „Mitropolia Moldovei", LI (1975), nr. 3-4, p. 221 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 155 

în anul 1500, răposând episcopul Romanului, Vasile, cuviosul 
arhimandrit Teoctist de la Neamţ a fost ales în locul său „mitropolit" al Ţării 
de Jos, lăsând la Neamţ o obşte înfloritoare. Şi a păstorit episcopul Teoctist 
opt ani de zile la Roman, povăţuind turma lui Hristos cu multă blândeţe şi 
hrănind-o din învăţăturile Sfintei Evanghelii. Iar în anul 1508, retrăgându-se 
din scaun mitropolitul Gheorghe, cu sfat de obşte a fost ales episcopul Teoctist 
în locul său. Aşa a ajuns acest cuvios mitropolit părintele şi „învăţătorul 
Moldovei", sfetnicul domnilor şi mângâietorul poporului, căci era „bărbat 
învăţat ca nimeni altul" şi slujea cu mare credinţă Biserica lui Hristos. 

Timp de 20 de ani, cât a fost mitropolit al Moldovei, a rânduit preoţi la 
sate şi stareţi pricepuţi prin mănăstiri, încurajând mult viaţa duhovnicească, 
învăţătura, scrierea de cărţi, zidirea şi pictarea sfintelor biserici. De 
asemenea, în anul 1522 a terminat de zidit şi a sfinţit noua Catedrală a 
Mitropoliei din Suceava, aşezând în ea moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel 
Nou. Tot el a uns ca domni ai Moldovei pe Ştefaniţa Vodă, în anul 1517, şi pe 
Petru Rareş, în anul 1527, racându-se la amândoi cel dintâi sfetnic, părinte şi 
duhovnic. 

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, mitropolitul Teoctist se retrage din 
scaun la mănăstirea de metanie şi se face schimonah, cu numele de Teodor. 
Apoi, binecuvântând pe fiii săi duhovniceşti, a adormit cu pace la 15 ianuarie, 
1528 şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea Neamţ. 



SFÂNTUL INOCHENTIE DE LA PROBOTA 
(secolele XV-XVI) 18 

în vechea Mănăstire Probota de pe Valea Şiretului au trăit, încă din 
secolul XIV, călugări iubitori de Hristos şi împodobiţi cu multe daruri şi fapte 
bune. Dintre toate, precum însuşi numele mănăstirii o dovedeşte, cea mai 
aleasă virtute din această obşte era dumnezeiasca dragoste. 

Unul dintre marii nevoitori ai Mănăstirii Probota de la sfârşitul secolului 
XV şi ucenic al fericitului egumen Stahie a fost şi Cuviosul Inochentie 
schimonahul. După tradiţie, era fiu de ţăran din partea locului. Apoi, luând 
crucea lui Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în viaţa de obşte, prin desăvârşită 
ascultare, prin rugăciune şi iubire de fraţi şi era tuturor iubit pentru blândeţea 
sa. Ziua şi noaptea slăvea pe Dumnezeu cu neadormite rugăciuni, cu post 



18 Mitropolitul Dosoftei, op. cit., fila 151-152; Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 56; Vetre de 
r.hăstrie..., op. cit. 



156 PATERICUL ROMÂNESC 

îndelungat şi cu multe lacrimi care spală orice păcat şi îndumnezeiesc pe om. 
Şi atât a sporit cuviosul acesta, încât şi făcător de minuni s-a făcut. Pentru 
aceea tuturor le era iubit şi mulţi bolnavi se vindecau cu rugăciunile lui. Apoi s-a 
nevoit mai mulţi ani singur într-o chilie pustnicească din pădurile apropiate, 
suferind multe ispite de la diavoli şi ajungând la măsura desăvârşirii. 

Aşa nevoindu-se în toţi anii vieţii sale şi bineplacând lui Dumnezeu, către 
începutul secolului XVI, Cuviosul Inochentie şi-a dat sufletul în mâinile 
Domnului, lăsând în Probota mai mulţi ucenici. Pentru înalta sa trăire 
duhovnicească a fost cinstit în Moldova ca un adevărat sfânt şi rugător. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Inochentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL PAHOMIE SCHIMONAHUL 

Ctitorul Mănăstirii Bistriţa - Vâlcea 

(t c 1520) 

Spre sfârşitul secolului XV, binecredinciosul ban al Craiovei, Barbu 
Craiovescu, împreună cu fraţii săi au întemeiat Mănăstirea Bistriţa de sub 
Muntele Parâng, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, înzestrând-o cu 
odoare şi toate cele de nevoie. Apoi, evlaviosul ctitor a adus din Serbia la 
mănăstirea sa cu mare cheltuială moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, 
făcătorul de minuni, ca să fie spre mângâierea călugărilor şi a poporului 
binecredincios. în tradiţie se spune că sicriul cu sfintele moaşte a fost 
cumpărat cu bani, după greutate. Dar Cuviosul Grigorie, lăsându-se uşor la 
cântar, 1-a costat puţin pe fericitul ctitor. 

în primul deceniu al secolului XVI, ctitorul Mănăstirii Bistriţa a reînnoit 
ctitoria sa dărâmată de Mihnea Vodă, adăugând chilii pentru călugări şi o 
mică biserică pictată pentru bolniţă, cum se vede până astăzi. Apoi fericitul 
ctitor, renunţând la toate pentru dragostea lui Hristos, s-a făcut schimonah în 
Mănăstirea Bistriţa cu numele de Pahomie, întrecând pe mulţi cu nevoinţa sa. 
căci era foarte râvnitor la cele sfinte, milostiv şi tuturor plecat. Se mai spune 
despre dânsul că, năvălind turcii să fure odoarele mănăstirii, cuviosul singur a 
luat sicriul cu moaştele Sfântului Grigorie şi 1-a ascuns într-o peşteră din 
munte, ca să nu se lipsească Ţara Românească de un dar ca acesta. 

După ce Cuviosul Pahomie s-a ostenit mulţi ani în plăcere de Dumnezeu, 
şi-a cunoscut dinainte sfârşitul şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui 
Hristos, lăsând în urmă o mănăstire binecuvântată cu zeci de călugări. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 157 

CUVIOSUL PEON SIHASTRUL 

Muntele Ceahlău 

(secolele XV-XVI) 

Marele sihastru ieroschimonahul Peon era cu metania din Schitul lui 
Silvestru, situat la nord de Muntele Ceahlău. Umplându-se de râvnă pentru 
dragostea lui Hristos, a sihăstrii mulţi ani pe culmea unui deal din apropiere, 
devenind iscusit lucrător al rugăciunii şi înaintevăzător. Locul în care s-a 
nevoit se cheamă până astăzi „Dealul lui Peon" . 

Apoi, dorind să urmeze marilor pustnici egipteni şi sinaiţi, şi-a făcut o 
colibă pe vârful Muntelui Ceahlău şi a sihăstrit acolo mai mult de zece ani, 
slăvind neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru lume şi răbdând cu bărbăţie 
frigul iernii, vânturile cele iuţi şi ispitele diavolului. A adunat încă şi câţiva 
ucenici şi a ajuns părinte duhovnicesc al tuturor sihastrilor din jurul 
Ceahlăului. Deci, văzând cuviosul râvna lor, a aşezat un clopot şi o toacă de 
lemn pe vârful muntelui şi a rânduit să se sune în fiecare zi şi miez de noapte 
pentru deşteptarea la rugăciune a călugărilor ce se ne voiau în jurul muntelui. 

După numele cuviosului, Ceahlăul s-a numit sute de ani „Muntele lui 
Peon", popular „Pionul", iar cele două vârfuri se numesc până astăzi „Toaca" 
şi „Panaghia". Tot el a rânduit şi zi de hram pentru Muntele Ceahlău, la 6 
august, Schimbarea Domnului la Faţă, asemenea Muntelui Athos, înălţând 
deasupra muntelui o mică biserică de lemn, unde se făcea Sfânta Liturghie. 

Cuviosul Peon a rânduit ca la hramul muntelui să se adune pe Ceahlău, o 
dată pe an, toţi sihastrii şi credincioşii din împrejurimi. Aici făceau priveghere 
de toată noaptea, săvârşeau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Trupul şi 
Sângele lui Hristos, mâncau împreună, apoi, dând laudă lui Dumnezeu, 
cobora fiecare la chilia sa. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un 
Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă, care se 
păstrează până în zilele noastre, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpaţi şi 
Balcani care are zi de hram, ca şi Muntele Athos. 

Spre bătrâneţe, Cuviosul Peon s-a stabilit în sihăstria lui Silvestru, la 
poala muntelui, înnoind în întregime schitul şi adunând în obştea sa până la 30 
de călugări. De la el, sihăstria lui Silvestru se numeşte până astăzi 
„Mănăstirea Pionul" (Peon). Deci, ajungând la vârsta de peste optzeci de ani 
şi simţindu-se chemat de Hristos, a adormit cu pace şi a fost numărat în ceata 
cuvioşilor părinţi români. 

Preacuvioase Părinte Peon, roagă- te lui Dumnezeu pentru noi! 



158 PATERICUL ROMÂNESC 

SFÂNTUL IERARH GHELASIE 

Mare egumen al Mănăstirii Râmeţ - Alba 

(secolele XV-XVI) 

Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mănăstiri 
româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului XIII de vestiţii eremiţi ce 
se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. în secolele următoare, 
Mănăstirea Râmeţ avea o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care 
apărau cu multă putere credinţa ortodoxă în satele româneşti transilvănene. 

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut 
al Mănăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apuseni. Era originar 
din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca 
sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremiţi 
meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele 
şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns 
vestit egumen al Mănăstirii Râmeţ. 

în tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, 
cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare 
osârdie şi frică de Dumnezeu. în toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu 
primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu 
ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. 
Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii. 

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc ai 
sihastrilor din Muntele Râmeţ şi al sătenilor din Ţara Moţilor. în posturi 
cerceta pe toţi sihastrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la 
rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire unde îl aşteptau 
credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi 
bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, 
căci avea mare dar de la Dumnezeu. 

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi 
şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la 
rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede 
până în zilele noastre şi se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie". Mulţi 
săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare. 

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a 
cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii 
poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească biserica şi să 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 159 

fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în 
braţele lui Hristos. In tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora 
asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin 
sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul 
bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări 
de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi 
a păstorit, atât obştea monahilor de la Râmeţ, cât şi Arhiepiscopia Ortodoxă a 
românilor din Transilvania. 

In vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din 
cimitirul mănăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din 
mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în 
sfântul altar, spre mângâierea credincioşilor. Sufletul său în cer este numărat 
în ceata Cuvioşilor Părinţi. 

Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de 
Sfântul Sinod la 20-21 iunie, 1992, fiind prăznuit la 30 iunie. 



MITROPOLITUL TEOFAN I 

al Moldovei şi Sucevei 
(t 1546) 19 

Mitropolitul Teofan I, cel mai apropiat colaborator şi sfetnic al lui Petru 
Rareş, a fost părinte şi păstor duhovnicesc al Moldovei timp de 12 ani. Era cu 
metania din Mănăstirea Voroneţ, fiind unul din cei dintâi ucenici ai Sfântului 
Daniil Sihastrul. Primind o aleasa creştere şi formare duhovnicească de la 
dascălul său şi având multă cunoştinţă de carte în şcoala de la Voroneţ, în anul 
1522 s-a învrednicit a fi ales episcop al Eparhiei Rădăuţi. Timp de peste 10 
ani de zile, episcopul Teofan a păstorit bine turma lui Hristos, apărând 
dreapta credinţă, făcând milă cu cei săraci şi câştigând pe toţi cu blândeţea şi 
dragostea sa. 

în anul 1534, rămânând vacant scaunul Sucevei, voievodul Petru Rareş, 
cu sfat de obşte, 1-a ales mitropolit al ţării. Astfel, timp de încă 12 ani, acest 
blând păstor a povăţuit poporul Moldovei pe calea mântuirii, făcându-se 
tuturor pildă de smerenie, de răbdare şi de statornicie duhovnicească. Ca 
mitropolit lua apărarea celor asupriţi şi era nelipsit de la sfintele slujbe şi din 
sfatul ţării unde era întotdeauna ascultat. 



19 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957; Pr. prof. M. Păcurariu, 
Contribuţii la istoria Mitropoliei Moldovei în secolul XVI, în rev. „ Mitropolia Moldovei", LI 
'1975), nr. 3-4, p. 224-225 



160 PATERICUL ROMÂNESC 

Acest mitropolit a format în Moldova, la mitropolia din Suceaya, cea mai 
vestită şcoală de pictori în frescă, printre care străluceau meşterul Dragoş 
Coman şi zugravul Toma din Suceava. Tot la îndemnul lui, voievodul Petru 
Rareş a zidit din nou şi a reînnoit mai multe biserici şi mănăstiri, ca: 
Mănăstirea Humor (1530), Mănăstirea Moldo vita (1532), Catedrala Episcopiei 
din Roman (1542), biserica Sfântul Dumitru din Suceava (1535), Mănăstirea 
Probota (1527), Mănăstirea Bistriţa (1541-1546) şi altele. De asemenea, a 
rânduit stareţi din cei mai aleşi în mănăstiri şi a dezvoltat şcolile de copişti şi 
caligrafi de la Putna, Neamţ, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa. în aceste lăcaşuri 
de rugăciune şi de înaltă trăire duhovnicească ale Moldovei s-au copiat şi s-au 
tradus, cu binecuvântarea mitropolitului Teofan I, numeroase cărţi de cult şi 
scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Tot aici erau vestite şcoli de psaltichie şi de 
formare a tinerilor pentru preoţi la sate. 

Cu porunca şi cheltuiala acestui evlavios mitropolit s-a pictat în frescă 
pronaosul bisericii de la Voroneţ, după cum arata inscripţia din interior: 
„Această tindă a înfrumuseţat-o şi aurit-o Teofan, arhiepiscop al Moldovei în 
anul 1540, luna iulie, 12. Veşnica lui pomenire" 20 . Iar în anul 1543 donează 
Mănăstirii Voroneţ un „Praxiu" (Faptele Apostolilor), scris pe pergament de 
diaconul Mihail. 

Astfel, bine povăţuind turma lui Hristos şi înnoind multe sfinte altare, în 
vara anului 1546, mitropolitul Teofan I s-a mutat la cele veşnice şi a fost 
înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneţ, alături de Sfântul Daniil, 
părintele său duhovnicesc. 



EPISCOPUL MACARIE AL ROMANULUI 

(t!558) 21 

Acest venerabil ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai ales şi învăţat 
episcop al Romanului din secolul XVI. Era cu metania din Mănăstirea Neamţ, 
unde din copilărie se ne voise după voia lui Dumnezeu, ca ucenic al 
mitropolitului Teoctist II (1510-1528). 

Văzându-1 arzând pentru dragostea lui Hristos şi plin de întreaga 
înţelepciune, părintele său duhovnicesc, pe atunci egumen al marii lavre, 1-a 



20 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957; Pr. prof. M. Păcurariu, Contribuţii 
la istoria Mitropoliei Moldovei în secolul XVI, în rev. „Mitr. Moldovei", 1975, nr. 3-4, p. 226-231 

21 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 346-347; Pr. prof. Mircea 
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 107-108 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 161 

încredinţat celor mai buni dascăli şi duhovnici nemţeni. Astfel, timp de mai 
mulţi ani, monahul Macarie a deprins bine cunoştinţa Sfintei Scripturi şi 
limbile greacă şi slavonă. Iar de la cuvioşii călugări a deprins frica de 
Dumnezeu şi râvna de a sluji Biserica până la jertfă. 

învrednicindu-se de darul preoţiei, arhimandritul Macarie a devenit 
egumen al Mănăstirii Neamţ <, în anul 1508, în locul părintelui său Teoctist, 
ales episcop al Romanului. Şi a povăţuit cuviosul lavra Neamţului timp de 23 
de ani, făcându-se tuturor pildă de ascultare, blândeţe, înţelepciune şi 
statornicie. El a dat o mare dezvoltare şcolii catehetice şi de gramatică din 
mănăstire, în care s-au format zeci de duhovnici, egumeni, episcopi, dascăli şi 
cuvioşi sihastri. Mulţi dintre ei se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus, alţii 
cu copierea cărţilor de cult, precum era monahul Teodor Mărişescul, iar alţii 
traduceau operele Sfinţilor Părinţi, fiind buni cunoscători ai scrierilor 
patristice. 

Vestea despre petrecerea şi înţelepciunea Cuviosului egumen Macarie se 
răspândise în toată Moldova şi mulţi îl aveau de sfetnic şi părinte duhovnicesc. 
Auzind de aceasta Petru Rareş, în primăvara anului 1531, 1-a ales episcop al 
Romanului şi părinte sufletesc al familiei sale. Apoi 1-a rugat să scrie Cronica 
Moldovei între anii 1504-1541, pe care a scris-o cu multă iscusinţă, căci nu 
era alt ierarh mai învăţat în ţară pe acea vreme. 

Episcopul Macarie ducea o viaţă cu totul aleasă, în rugăciune, în post şi 
milostenie, purtând mare grijă pentru mântuirea sufletelor omeneşti. La 
episcopie a înfiinţat o şcoală de cateheţi pentru preoţi de mir şi a înnoit multe 
biserici prin sate. Apoi cerceta părinteşte pe credincioşi, sfătuind şi mângâind 
pe toţi. Pentru nişte fapte bune ca acestea, ucenicul său Eftimie, egumen de 
Neamţ, îl numea „preacuratul arhiereu şi dascăl al Moldovei", iar alţii îi 
ziceau „preaînvăţatul episcop Macarie Cronicarul". 

Văzând Schitul Bogdăneşti-Fălticeni aproape în paragină, episcopul 
Macarie a zidit din temelie, cu ajutorul lui Petru Rareş, Mănăstirea Raşca, 
între anii 1542-1550. Biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae a fost apoi 
împodobită cu frescă în interior şi exterior, cu chilii şi şcoală mănăstirească. 
Acest mare ierarh a făcut din ctitoria sa o vestită obşte isihastă cu peste 60 de 
monahi, toţi lucrători ai rugăciunii lui Iisus, din care unii au ajuns să fie 
număraţi printre sfinţi. Cel mai cuvios ucenic al episcopului Macarie a fost 
desigur „Ioan de Raşca, arhiepiscopul cel sfânt şi minunat". 

A doua ctitorie a episcopului Macarie a fost Catedrala episcopală din 
Roman, pe care domnul Moldovei o rezideşte din temelie, la îndemnul său, 
între anii 1542-1550. Tot cu sfatul lui s-a pictat catedrala, s-a format o 



162 PATERICUL ROMÂNESC 

frumoasă bibliotecă episcopală şi s-au copiat de către ucenicii săi mai multe 
opere ale Sfinţilor Părinţi. 

După o nevoinţă duhovnicească de peste 60 de ani, din care 27 de ani ca 
strălucit păstor al „Mitropoliei Ţării de Jos", evlaviosul episcop Macarie şi-a 
dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, în toamna anului 1558, 
şi a fost înmormântat la Mănăstirea Raşca. Multă vreme, ucenicii săi i-au 
continuat, în Moldova şi Transilvania, nevoinţă şi opera sa. 



IEROMONAHUL AMFILOHIE 
Primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi 

(tl570) 

Rămânând Schitul Cuviosului Simeon de la Pângăraţi multă vreme fără 
egumen, în anul 1514, a venit de la Mănăstirea Moldoviţa un ieromonah şi 
dascăl învăţat, anume Amfilohie. Acesta a povăţuit Sihăstria lui Simeon timp 
de 52 de ani, mărind numărul călugărilor la 40 de rugători şi făcându-se 
tuturor părinte şi dascăl luminat şi sfânt. 

însă, neavând schitul biserică încăpătoare, s-a rugat Cuviosul Amfilohie 
multă vreme Sfântului Mucenic Dimitrie să-i trimită un om milostiv pentru a-1 
ajuta să zidească o biserică nouă din piatră. Pe la anul 1560, spune tradiţia, 
zăbovind domnitorul Alexandru Lăpuşneanu la Piatra Neamţ, i s-a arătat 
marele mucenic în vis şi i-a poruncit să zidească o biserică de piatră la Schitul 
lui Simeon. Aşa s-a înnoit această sihăstrie sub egumenia lui Amfilohie, luând 
denumirea de Mănăstirea Pângăraţi. 

Apoi, ieromonahul Amfilohie, întemeind aici obşte cu înaltă viaţă 
duhovnicească şi lăsând bună rânduială, s-a retras la metanie, a primit 
îngerescul chip al schimnic iei cu numele de Enoh şi, mai trăind 4 ani, a 
adormit cu pace în anul 1570, septembrie 7, cunoscându-şi dinainte sfârşitul. 

Iată ce scrie ieromonahul Anastasie, egumenul Mănăstirii Moldoviţa, 
despre sfârşitul minunat al Cuviosului Amfilohie: 

„...Acestea toate mi le-au spus mie părintele Amfilohie, stareţ de la 
Sfânta Mănăstire Pângăraţi, mie, smeritului ieromonah Anastasie de la 
Mănăstirea Moldoviţa, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar 
a luat bătrânul Amfilohie mai înainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării 
sale au spus mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să 
nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate 
le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi 
oricine vor vrea, să râvnească acestor Sfinţi Părinţi. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 163 

Pentru aceasta mă rog, părinţi şi fraţi, celor bătrâni, ca părinţilor; celor 
de mijloc, ca fraţilor, şi celor tineri, ca fiilor. Din toate, precum ne va 
învrednici Duhul Sfânt, ca să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să 
petrecem totdeauna, ziua şi noaptea, până la sfârşitul nostru. Şi sa avem în 
mintea noastră aceste trei porunci: cum va vrea sufletul nostru să se despartă 
de trup, şi cum va vrea să întâmpine pe Hristos în văzduh, şi cum vom da 
răspuns pentru păcatele noastre. Şi iară (alte) trei porunci: cum va să cerce 
Dumnezeu credinţa dreaptă de la suflet, şi adevărul din (de pe) limbă şi 
curăţia trupului; că acolo faptele se vor întreba şi gândurile se vor ispiti, că nu 
este nimic nearătat înaintea lui Dumnezeu. Ci toate vor fi de faţă, toate goale 
vor fi faptele noastre înaintea noastră. 

Şi au vieţuit stareţul Amfilohie, care din schimnicie s-au numit Enoh, 56 
de ani (în călugărie), dar la mănăstirea noastră Moldoviţa, 4 ani, de unde au 
luat chipul îngeresc. Şi de toţi anii lui au avut 83 ... şi sfârşitul vieţii sale bine 
au sfârşit. Ca au dat ţărâna ţărânei şi s-au dus în calea cea lungă a părinţilor, 
luându-şi plata ostenelilor sale de la dreptul Judecător, şi cu cinste s-au 
îngropat de ucenicii săi. Şi, prin rugăciunile acestui sfânt părinte, sa acopere 
Domnul pe toţi ortodocşii domni ai Moldovei, cei ce s-au învrednicit a domni 
întru acest pământ, şi întru toată lumea dreptcredincioşi domni, cei ce 
vieţuiesc întru dreaptă credinţă. Şi tuturor ortodocşilor creştini, care sunt 
turma lui Dumnezeu, care ne-au răscumpărat cu cinstit sângele Său, de 
blestemul legii şi din mâna diavolului ne-au izbăvit. 

Pentru aceasta să nu ne ruşinăm de marele nume, că pentru Hristos ne 
numim creştini, precum au zis Sfântul Grigorie Teologul. După sfinte 
poruncile Lui totdeauna a umbla, să ne nevoim până la ieşirea noastră, după 
cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, şi El ne va judeca în ziua cea de apoi. 
Numai mila lui Dumnezeu şi acoperământul Preacuratei Maicii Lui să ne 
acopere pre noi păcătoşii până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa Lui cea 
nemincinoasă. 

Acest sfânt stareţ al acelui loc, Amfilohie, şi în schimă, Enoh, s-au mutat 
la veşnicele lăcaşuri la leat 7079 (1570), septembrie 7, în zilele lui Bogdan 
voievod, la şapte ceasuri din noapte, după cum singur şi-au arătat mutarea. Iar 
pomenirea lui s-au aşezat să se facă în ziua Naşterii Născătoarei de 
Dumnezeu, septembrie 8, în toţi anii până va fi sfânta mănăstire (Pângăraţi) 
iar nameastnic (egumen) în locul lui s-au pus preotul Teodor de la Mănăstirea 
Bistriţa" 22 . 



22 Extras din manuscrisul nr. 30 (9) intitulat Carte cu multe adunături din Scripturi copiat la 
Mănăstirea Agapia Veche în 1808, de monahul Metodie, după biografia originală a egumenului 



164 PATERICUL ROMÂNESC 

MITROPOLITUL GRIGORIE ROŞCA 
al Moldovei şi Sucevei 

(tl570) 23 

Acest ierarh iubitor de Hristos a fost unul dintre cei mai apropiaţi ucenici 
ai Cuviosului Daniil Sihastrul, din neamul căruia se trăgea. Era originar din 
nordul Moldovei. Către sfârşitul secolului XV (1490) a fost adus în obştea 
Mănăstirii Voroneţ de către Cuviosul Daniil egumenul. Despre acesta însuşi 
mitropolitul Grigorie scria mai târziu, pe o Evanghelie dăruită Voro neţului, că 
„din fragedă copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului 
Părintelui nostru Daniil cel Nou". 

Ca ucenic al celui mai mare duhovnic, sihastru şi sfânt moldovean, 
tânărul Grigorie învaţă din copilărie de la dascălul său nevoinţa duhovniceas- 
că, smerenia, ascultarea, întreaga înţelepciune, cunoştinţa Sfintelor Scripturi 
şi dragostea de oameni. A deprins, de asemenea, rânduiala slujbelor, rugăciu- 
nea şi buna chivernisire a casei Domnului. 

Pentru viaţa sa îmbunătăţită, în anul 1523 a fost numit egumen al 
Mănăstirii Probota, pe care o conduce cu multă râvnă şi pricepere timp de 23 
de ani (1523-1546). Fiind rudă cu voievodul Petru Rareş, la îndemnul său, 
domnul Moldovei înnoieşte în întregime biserica şi chiliile mănăstirii, 
alegându-şi aici locul de veşnică odihnă. 

Sub egumenia ieromonahului Grigorie Roşea, Mănăstirea Probota a trăit 
o epocă de mare înflorire duhovnicească şi culturală. în timpul său au strălucit 
în Probota doi mari cuvioşi părinţi purtători de Dumnezeu, anume Sfinţii 
Inochentie şi Eustatie. Obştea număra aproape 100 de monahi, din care unii 
erau duhovnici renumiţi, alţii rugători iscusiţi, iar alţii, zugravi de biserici, 
dascăli de limbi străine, traducători şi buni caligrafi. Tot prin grija sa, 
biserica Mănăstirii Probota este pictată în întregime, atât în interior, cât şi pe 
dinafară. Acest egumen a contribuit cel mai mult la formarea unei vestite şcoli 
de zugravi moldoveni, cum nu mai fusese până atunci în Moldova. Unii dintre 
aceşti zugravi anonimi erau monahi şi ucenici ai marelui stareţ. 

Văzând domnul Moldovei, Iliaş Rareş (1546-1551) petrecerea egume- 
nului Grigorie, în anul 1546 îl alege, cu sfat de obşte, mitropolit al Moldovei. 
Timp de 6 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, neobositul ierarh a înviorat 

Anastasie, scrisă în anul 1570 la Mănăstirea Moldoviţa. Manuscrisul se află astăzi în biblioteca 
Mitropoliei Olteniei - Craiova. A se vedea şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Pângăraţi. 
23 Ibidem 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 165 

viaţa călugărească în mănăstiri, a rânduit stareţi vrednici, a zidit biserici prin 
sate şi a povăţuit cu pricepere oile cele cuvântătoare pe calea mântuirii, 
apărând cu toată puterea sfânta credinţă ortodoxă. 

însă, nestatornicia vremurilor şi desele schimbări de domni, au silit pe 
marele mitropolit, în anul 1551, să se retragă din scaun la mănăstirea de 
metanie, Voroneţ. Timp de încă 19 ani de zile, mitropolitul Grigorie a fost 
făclie şi candelă nestinsă în această obşte şi în toată Moldova de nord, pe toţi 
învăţând şi folosind cu cuvântul şi cu fapta, cu smerenia, cu bărbăţia, cu 
îndemnul şi cu multa sa înţelepciune. Căci era părinte sufletesc al multor 
egumeni şi duhovnici, sihastri, oameni de rând şi dregători de ţară. în această 
vreme şi viaţa isihastă a luat o mare amploare, îndeosebi în jurul Voroneţului, 
al Mănăstirilor Slatina şi Agapia şi în Munţii Rarău şi Ceahlău. 

Faima acestui mitropolit a atras numeroşi monahi în obştea Mănăstirii 
Voroneţ, dintre care unii erau iscusiţi cronicari, cunoscători ai limbilor greacă 
şi slavonă, traducători în grai românesc şi pricepuţi în Sfânta Scriptură. 
Mitropolitul Grigorie este considerat chiar fondatorul unei şcoli de copişti şi 
traducători la Voroneţ, unde se studiau textele biblice şi scrierile Sfinţilor 
Părinţi, unde se traduceau cărţi în limba românească şi unde se lucra stăruitor 
la formarea limbii naţionale şi la introducerea ei în cultul nostru ortodox. 

Monahii de la Voroneţ, cu binecuvântarea mitropolitului Grigorie, 
ajungeau până în Maramureş şi în toată Transilvania, ducând şi aducând 
manuscrise dintr-o parte în alta. Datorită acestui ierarh şi ucenicilor lui, s-au 
păstrat şi copiat aici două din cele mai vechi manuscrise româneşti, „Codicele 
Voroneţian" şi „Psaltirea Voroneţiană". Tot la porunca lui s-a copiat pentru 
Mănăstirea Voroneţ un Tetraevangheliar în anul 1551 „cu cheltuiala 
arhiepiscopului Grigorie, mitropolitul Sucevei, cu mâna mult păcătosului 
diacon Mihail". 

De asemenea, neobositul ierarh a adăugat un pridvor nou la biserica 
Mănăstirii Voroneţ şi a pus pe cei mai vestiţi zugravi ai Moldovei s-o 
împodobească cu frescă exterioară, cum nu este alta mai frumoasă în ţara. Iar 
la intrare a poruncit să se picteze alături de portretul său chipul Cuviosului 
Daniil Sihastrul, cu aureolă de sfânt. Tot el a pus şi o frumoasă piatră de 
mormânt deasupra moaştelor marelui său dascăl şi părinte sufletesc. Astfel^ 
mitropolitul Grigorie Roşea este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii 
Voroneţ, după Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul, rudenia sa. 

Ajungând Ia adânci bătrâneţi şi pregătindu-şi singur mormântul, la 5 
februarie, 1570, vrednicul ierarh şi părinte al Moldovei, Grigorie Roşea, s-a 
strămutat la veşnicele lăcaşuri în vârstă de peste 90 de ani şi a fost 
înmormântat în pridvorul bisericii înnoite de el. 



166 PATERICUL ROMÂNESC 



SIHASTRII DIN MUNTELE SCAUNELOR 

Sihăstria Agapia Veche 

(secolele XV-XVI) 

Printre ucenicii Cuvioşilor Agapie şi Eufrosin erau unii atât de râvnitori 
în nevoinţa pustnicească, încât doreau să urmeze marilor asceţi din pustiul 
Egiptului. Ei sihăstreau în muntele numit până astăzi „Scaunele", situat pe 
obcină, un kilometru mai sus de Agapia Veche. 

Nevoinţa sihastrilor din Muntele Scaunele era aceasta: toată ziua lucrau 
cu mâinile şi rosteau rugăciunea lui Iisus, în deplină linişte şi tăcere; la 
asfinţitul soarelui mânca fiecare puţini pesmeţi şi legume; iar noaptea se 
aşezau pe un fel de scaune sau laviţe de lemn fixate în trunchiuri de brad şi 
împleteau coşuri din nuiele de alun; după miezul nopţii aţipeau câteva ore pe 
aceste scaune, apoi în zori de ziuă iarăşi se deşteptau, dădeau laudă lui 
Dumnezeu şi îşi continuau nevoinţa. De la scaunele acestor sihastri s-a numit 
şi locul „La Scaune" sau „Muntele Scaunele". Nevoinţa aceasta a fost conti- 
nuată până la sfârşitul secolului XVIII şi este unică în isihasmul românesc. 

Spre sărbători, pustnicii coborau la biserica schitului din poiană, unde 
făceau priveghere de toată noaptea, ascultau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau 
şi iarăşi se retrăgeau în pădure. Aceşti sihastri lucrau de obicei coşuri din 
alun, metanii de lemn, cruci şi alte rucodelii călugăreşti, pe care apoi le 
trimiteau spre vânzare la Târgu Neamţ. Din banii obţinuţi, ucenicii le 
cumpărau pâine, verdeţuri, şiacuri pentru haine şi cele strict necesare vieţii. 

Nevoinţa acestor cuvioşi părinţi era tăcerea desăvârşită, liniştea, 
privegherea de toată noaptea, osteneala trupului şi neîncetata rugăciune. Căci 
pustnicii din Sihăstria Agapiei şi mai ales cei din Muntele Scaunele erau mari 
lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi cei mai vestiţi nevoitori din Munţii 
Neamţului. Despre aceşti cuvioşi se spune în tradiţia locului că, pe la 
începutul secolului XVI, i-au întâlnit într-o zi câţiva boieri din sfatul ţării, 
care erau la vânătoare. Deci, văzând asprimea vieţii lor, le-au zis: 

- Părinţilor, noi nu avem vreme să ne rugăm lui Dumnezeu, că suntem 
învăluiţi de grijile acestei lumi. Rugaţi-vă sfinţiile voastre pentru noi şi nu vă 
mai trudiţi atât cu lucrul mâinilor, iar noi vă vom trimite întotdeauna cele de 
nevoie vieţii! 

Auzind domnul Moldovei, Petru Rareş, despre aceşti cuvioşi sihastri de 
la Agapia Veche, însuşi a binevoit, în prima sa domnie (1527-1538), să 
zidească o biserică nouă cu hramul Schimbarea la Faţa, în locul celei vechi, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 167 

risipite prin alunecarea terenului. Astfel, încetul cu încetul, sihastrii s-au 
coborât din munte şi s-au aşezat în Schitul Agapia Veche, formând o obşte 
călugărească vestită în toată Moldova 24 . 



SFANŢUL EUSTATIE DE LA PROBOTA 
(secolul XVI) 25 

Un alt cuvios monah din obştea Mănăstirii Probota, cinstit de popor şi 
trecut de mitropolitul Dosoftei în rândul sfinţilor români, a fost Cuviosul 
Eustatie schimonahul. Era originar din satele de pe Valea Şiretului. 

Acesta, auzind de petrecerea monahilor din chinovia Probotei şi mai ales 
de nevoinţa Cuviosului Inochentie, a lăsat toate şi i s-a făcut ucenic. Şi era 
desăvârşit următor al faptelor lui, ostenindu-se mulţi ani într-o chilie 
pustnicească din codrii seculari ai mănăstirii. Astfel, în puţini ani, a străbătut 
multe osteneli călugăreşti, învăţând de la toţi frica de Dumnezeu şi întrecând 
pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi cu nemuritoarea dragoste. Pentru o 
nevoinţa ca aceasta se învrednicise de darul facerii de minuni şi era iubit, atât 
de Dumnezeu, cât şi de oameni. Căci fiecare se folosea de rugăciunea şi 
sfinţenia vieţii lui. Apoi, săvârşind bine cuvântul Evangheliei lui Hristos şi 
ajungând la măsura dascălului său, Cuviosul Eustatie s-a strămutat la cereştile 
lăcaşuri şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi. Desigur, mitropolitul 
Dosoftei s-a închinat la moaştele ambilor sfinţi, Inochentie şi Eustatie, el 
însuşi fiind cu metania de la Probota. 



CUVIOSUL ANTONIE PROTOPSALTUL 

Mănăstirea Putna 

(secolul XVI) 

Ieromonahul Antonie Protopsaltul era unul din ucenicii vestitului dascăl şi 
protopsalt Eustatie de la Putna. Luând de tânăr jugul lui Hristos în obştea 
Mănăstirii Putna şi învăţând carte în şcoala de gramatică şi de psaltichie de 
aici, a ajuns în puţină vreme călugăr sporit şi cântăreţ iscusit. Cunoştea bine 



24 Pr. N. Dărângă, op. cit., p. 16-19; Ierom. loanichie Bălan, Chipuri de călugări 
îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene, mss., p. 46 

25 Mitropolitul Dosoftei , op. cit., fila 151-152; Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 56 



168 PATERICUL ROMÂNESC 

limbile greacă şi slavonă şi copia cu îndemânare cărţi de folos sufletesc şi de 
cântări pentru strană. 

După trecerea din viaţă a ieromonahului Eustatie, dascălul său, monahul 
Antonie, s-a învrednicit de darul preoţiei, ajungând dascăl şi protopsalt în 
locul lui, la şcoala de muzică psaltică de la Putna. Şi era vestit în toate 
mănăstirile din Moldova de nord, încât mulţi călugări şi tineri de prin sate 
învăţau de la dânsul a citi, a scrie şi a lăuda pe Dumnezeu. Era încă preot şi 
duhovnic iscusit, povăţuind multe suflete la limanul mântuirii. Iar la marile 
praznice şi la hramul mănăstirii, Cuviosul Antonie împodobea biserica cu cele 
mai frumoase cântări, ca în vremea Bizanţului de altădată. 

între anii 1546-1547, Cuviosul Antonie Protopsaltul de la Putna a scris o 
carte cu alese cântări bisericeşti, după care se învăţa şi se cânta la şcoala de 
psaltichie de aici. Deci, bine nevoindu-se şi lăudând pe Dumnezeu ziua şi 
noaptea mai mult de 50 de ani, ieromonahul Antonie Protopsaltul s-a săvârşit 
cu pace, adăugându-se în ceata fericiţilor părinţi. 



CUVIOSUL PAISIE IEROMONAHUL 

Egumen al Mănăstirii Humor 

(secolul XVI) 26 

Ieromonahul Paisie a fost egumen şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii 
Humor în timpul domniei lui Petru Rareş. El se nevoia din tinereţe în această 
mănăstire, ostenindu-se ziua şi noaptea cu postul, cu rugăciunea şi cu smerita 
ascultare. Era încă duhovnic iscusit, dascăl şi bun caligraf. Pentru o ne voinţă 
ca aceasta, obştea Mănăstirii Humor 1-a ales egumen în anul 1528. Auzind de 
petrecerea egumenului Paisie, Petru Rareş, domnul Moldovei (1527-1538; 
1541-1546), 1-a ales de sfetnic şi părinte duhovnicesc şi asculta sfaturile lui şi 
multe lucruri făcea cu binecuvântarea lui. 

Văzând cuviosul că obştea sa se măreşte, iar biserica veche este 
neîncăpătoare, a hotărât să zidească o nouă biserică în cinstea Sfântului Mare 
Mucenic Gheorghe, „prin voinţa şi cu ajutorul dreptcredinciosului domn Petru 
(Rareş) Voievod" şi cu cheltuiala logofătului Teodor Bubuiog. Zidirea 
bisericii a început în anul 1530, sub supravegherea egumenului Paisie, şi s-a 
sfârşit în acelaşi an, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. în jurul bisericii 
noi s-au zidit chilii de piatră unde se nevoiau peste 40 de cuvioşi călugări. Tot 



26 Prof. V. Brătulescu, art. cit,, p. 463-466; Tetraevanghelul de la Humor, mss. nr. 576, 
biblioteca Mănăstirii Putna; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 169 



aici, egumenul Paisie a întemeiat o şcoală mănăstirească pentru călugări şi 
preoţi de mir, cu dascăli de greacă şi slavonie şi cu iscusiţi caligrafi. 

Cuviosul Paisie, fiind el însuşi bun pictor miniaturist, a căutat să 

împodobească cu frescă noua biserică, „atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară", 

prin mâna celui mai bun pictor ce se găsea atunci în Moldova. Astfel, în anul 

1535, zugravul Toma din Suceava împlineşte dorinţa egumenului Paisie, 

împodobind biserica cu frescă de o rară valoare duhovnicească şi iconografică. 

In anul 1538, Petru Rareş fiind izgonit la Ciceu şi mănăstirile fiind 

jefuite, egumenul Paisie a ascuns în pădure odoarele bisericii, iar vestitul 

Tetraevanghel donat de Ştefan cel Mare (1473) 1-a trimis prin doi călugări la 

Ciceu, ca să fie spre ajutor şi mângâiere voievodului pribeag. După patru ani, 

luând din nou scaunul Moldovei, Petru Rareş încredinţează acest 

Tetraevanghel în mâinile egumenului Paisie 27 . 

Astfel, mult nevoindu-se şi răbdând cu bărbăţie necazurile acestei vieţi, 
Cuviosul Paisie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu către jumătatea 
secolului XVI, lăsând în urmă numeroşi ucenici. 



CUVIOSUL PAHOMIE SIHASTRUL 

întemeietorul Mănăstirii Slatina 

(secolul XVI) 28 

în prima jumătate a secolului XVI, s-a nevoit pe valea pârâului Suha 
Mică, comuna Slatina-Suceava, un sihastru sfânt şi făcător de minuni, ce se 
chema Pahomie. El îşi avea chilia într-o poiană mare, liniştită, situată 1-a nord 
de actuala mănăstire, numită până astăzi „Poiana lui Pahomie". 



27 Iată mai jos însemnarea de pe acest Tetraevanghel: „în anul al patruzeci şi şaselea peste şapte 
mii s-a întâmplat să se ridice împăratul turcesc cu toată ţara sa, cu părţile de răsărit şi cu cele tătăreşti şi 
cu cele munteneşti asupra acestei biete Ţări a Moldovei, în zilele domnului Petru Voievod. Şi s-a 
înspăimântat toată ţara, iar noi, călugării din Humor, din cauza groazei ce cuprinsese ţara, am trimis 
acest Tetraevanghel în ţara ungurească la Cetatea Ciceului. Şi când s-a întâmplat domnului Petru 
Voievod să iasă din domnie, el trecu în ţara ungurească şi ajunsese la Cetatea sa Ciceul şi a găsit acest 
Sfânt Tetraevanghel acolo şi, luându-1 cu sine şi în mâinile sale, îl ţinu la el atâta timp cât a fost în 
Cetatea Ciceului. Şi când s-a dus în ţara turcească 1-a luat pre acesta iarăşi cu sine la Ţarigrad şi 1-a ţinut 
şi acolo în mâinile sale. Trecând nu multă vreme în ţara turcească, s-a milostivit Dumnezeu şi 
Preacurata lui Maică şi a dăruit lui coroana domniei, ca să fie iarăşi domn al Ţării Moldovei şi al 
creştinilor şi a venit cu turcii şi a luat sceptrul, adică steagul Ţării Moldovei şi a venit cu bine la 
preaslăvita cetate de scaun Suceava. Şi a dat iarăşi acest Tetraevanghel Sfintei Mănăstiri a Humorului 
pentru sufletul său şi pentru sufletul părintelui său, Ştefan Voievod cel Bătrân, egumen fiind pe atunci 
Paisie ieromonahul cel care 1-a trimis la Ciceu". (Extras din rev. „M.M.S.", nr. 7-8/1966, p. 463-466) 

28 I. Neculce, Cronica Ţării Moldovei, 1975, p. 17; tradiţia locală; Pomelnicul ctitoricesc al 
Mănăstirii Slatina 



170 PATERICUL ROMÂNESC 



Cuviosul Pahomie, după tradiţie, era cu metania din Mănăstirea Voroneţ, 
la 20 de km mai sus de Slatina, fiind unul din cei mai aleşi ucenici ai Sfântului 
Daniil Sihastrul. Apoi, iubind viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în codrii 
de pe valea pârâului Suha. Aici, deja exista o mică sihăstrie, încă din timpul 
domniei lui Ştefan cel Mare, care mai târziu a dispărut. 

Ne voinţa Cuviosului Pahomie era aşa de înaltă, încât şi darul facerii de 
minuni şi al înaintevederii s-a învrednicit a-1 primi de la Dumnezeu. Ziua şi 
noaptea petrecea în post şi rugăciune, cu mâinile şi mintea înălţate la 
Dumnezeu. Mâncare nu primea, decât la o zi sau două, după apusul soarelui, 
iar inima lui permanent ardea de dragostea lui Hristos, căci se odihnea în el 
harul Duhului Sfânt. Deci, biruind cuviosul cursele vrăjmaşului, nălucirile 
cele de noapte, foamea, frigul şi toată nevoia firii, după mulţi ani de nevoinţă 
ajunsese la mare odihnă duhovnicească. Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu, 
vindeca bolile şi izgonea duhurile necurate cu rugăciunile sale, fiind căutat de 
mulţi credincioşi de prin sate. 

în anul 1553, voind Domnul să întemeieze o mănăstire în aceste locuri, a 

A. 

descoperit Cuviosul Pahomie o minune ca aceasta: In fiecare noapte spre 
Duminici şi sărbători, când se fac slujbe în biserici, vedea cuviosul multe 
lumini aprinse într-un paltin mare, jos în poiană, iar deasupra lui auzea cor 
îngeresc, cântând troparul Schimbării Domnului la Faţă. Deci, rugându-se cu 
lacrimi, i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a poruncit să se ducă la 
voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi să-1 îndemne să zidească în locul acesta 
mănăstire de călugări. Domnul Moldovei, ascultând îndemnul Cuviosului 
Pahomie, a zidit aici o frumoasă mănăstire, între anii 1553-1559, aşezând 
altarul pe locul unde se afla acel paltin. Aşa a luat fiinţă Mănăstirea Slatina. 

Astfel, Sfântul Pahomie Sihastrul, mai trăind puţin, s-a strămutat în ceata 
sfinţilor, la cereştile lăcaşuri, iar trupul său a fost aşezat lângă biserica de 
curând zidită. De asemenea şi „Izvorul Cuviosului Pahomie", care nu seacă 
niciodată, a fost adus în mănăstire spre mângâierea fraţilor. 



CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL 

Valea Sihăstriei 

(secolul XVI) 

Pustnicul Ioan este considerat printre cei dintâi călugări care au sihăstrit 
în pădurile seculare de pe valea Sihăstriei. El venea, desigur, din obştea 
Mănăstirii Neamţ, ca, de altfel, aproape toţi sihastrii din Munţii Neamţ. Deci, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 171 

iubind desăvârşita linişte şi arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a retras în 
munte, la izvoarele pârâului „Săc" şi acolo şi-a făcut chilie într-o poiană 
singuratică, ce îi poartă numele până astăzi. 

Iar ostenelile, rugăciunile şi ispitele de la diavoli, pe care le-a răbdat 
Cuviosul Ioan Sihastrul în locul acesta, numai singur Dumnezeu le ştie. în 
tradiţia locului se spune că pustnicul Ioan a trăit mulţi ani în această poiană, 
că era mare duhovnic, dascăl al liniştii şi al rugăciunii şi era plin de dragostea 
lui Hristos. Astfel, numele lui ajunsese cunoscut peste tot şi mulţi călugări 
iubitori de linişte i-au devenit ucenici. Poate tocmai de la acest pustnic s-a 
numit întâi locul acesta „Valea Sihastrului", apoi „Valea Sihastrilor", iar din 
secolul XVII, „Valea Sihăstriei". 

Ajungând la adânci bătrâneţi, Cuviosul Ioan Sihastrul şi-a dat sufletul în 
mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat de ucenici în acea poiană 29 . 



CUVIOSUL IACOB CEL VREDNIC 

Primul egumen al Mănăstirii Slatina 

(secolul XVI) 30 

Acest preacuvios părinte, precum însuşi numele îl arată, a fost cel dintâi 
egumen al Mănăstirii Slatina. Căci, îndată ce voievodul Alexandru Lăpuş- 
neanu (1553-1564) începu să zidească acest dumnezeiesc lăcaş în cinstea 
Schimbării Domnului la Faţă, la îndemnul Cuviosului Pahomie Sihastrul, el 
încredinţa această lucrare ieromonahului Iacob, vrednic slujitor al lui Hristos 
din Mănăstirea Neamţ. 

Egumenul Iacob era duhovnic renumit în marea lavră a Moldovei. Apoi, 
ajungând părinte sufletesc al Mănăstirii Slatina în anul 1558, a supravegheat şi 
a condus cu multă pricepere zidirea acestei ctitorii voievodale. La 3 
septembrie, 1559, când s-a sfinţit biserica în prezenţa ctitorului şi a zeci de 
mii de credincioşi, Cuviosul Iacob devine sfetnic de taină şi duhovnic al 
familiei voievodului. 

Timp de 15 ani, cât a condus Mănăstirea Slatina, egumenul Iacob a 
format aici o obşte de peste 60 de călugări cu o aleasă viaţă duhovnicească. 
Unii dintre ei erau schimonahi şi iscusiţi lucrători ai rugăciunii lui Hristos. 



29 Cea mai veche însemnare care vorbeşte de „Poiana lui Ioan" este o hotarnică din prima 
jumătate a secolului XVI, care stabilea terenurile Mănăstirilor Neamţ şi Agapia Veche. 

30 Arhiva şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Slatina; Protos. Hrisostom Asavei, Monografia 
Mănăstirii Slatina, mss. 1948, p. 41-42; N. lorga, Studii şi documente cu privire la Istoria românilor, 
voi. VII, Bucureşti, 1904, p. 101 



172 PATERICUL ROMÂNESC 



Alţii, vestiţi duhovnici şi povăţuitori de suflete pentru călugări şi mireni, far 
alţii, dascăli învăţaţi în greacă şi slavonă, buni cunoscători ai Sfinţilor Părinţi, 
cronicari şi caligrafi îndemânatici. Sub supravegherea acestui neobosit egumen 
s-au copiat la Mănăstirea Slatina de către ucenicii săi numeroase cărţi 
filocalice şi de cult, s-au scris pagini importante din cronica Moldovei şi s-au 
pregătit sute de tineri pentru preoţi la sate. încă şi viaţa isihastă a luat o mare 
dezvoltare în jurul mănăstirii. Căci se nevoiau în partea locului zeci de ucenici 
ai Cuviosului Pahomie, din care unii erau mari asceţi şi lucrători ai rugăciunii. 
Pe toţi aceştia îi ajuta marele egumen. 

De asemenea, ieromonahul Iacob a împodobit biserica cu alese odoare 
voievodale, a zidit din temelie chilii pentru călugări şi a înzestrat mănăstirea 
cu numeroase danii, situând astfel ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu în rândul 
celor mai renumite ctitorii voievodale din Moldova. Pentru toate acestea, 
egumenul Mănăstirii Slatina a fost numit de tot poporul „Iacob cel Vrednic", 
căci era plin de înţelepciune şi frică de Dumnezeu şi niciodată nu dădea înapoi 
din faţa primejdiei. 

Un mare merit a avut Cuviosul Iacob îndemnând pe domnul Moldovei să 
zidească şi alte lăcaşuri sfinte, atât în ţară, cât şi în Muntele Athos. Cu sfatul 
său s-au înnoit mănăstirile Bistriţa, Tazlău, Bogdana-Rădăuţi, Sfântul 
Dumitru-Suceava etc, cum şi mai multe lăcaşuri atonite, în frunte cu 
Mănăstirea Dochiaru, pe care o reface în întregime. 

La toate acestea, egumenul Iacob adaugă încă o înţeleaptă faptă bună. 
Văzând' sfârşitul apropiat al voievodului, precum şi numărul mare al 
potrivnicilor săi şi dorind mântuirea marelui domn, 1-a sfătuit să primească 
schima monahală. Astfel, în anul 1568, Cuviosul Iacob cel Vrednic a săvârşit 
la Slatina tunderea monahală a lui Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele 
de Pahomie, după numele marelui sihastru care 1-a sfătuit să zidească 
mănăstirea. Puţin mai târziu, trecând la cele veşnice, atât monahul Pahomie, 
cât şi doamna Ruxandra cu fiii lor, au fost înmormântaţi de egumen în biserica 
înălţată de ei. în anul 1572, egumenul Iacob s-a mutat la cele veşnice. 



CUVIOSUL ZOSIMA IEROSCHIMONAHUL 

întemeietorul Mănăstirii Secu 

(secolul XVI) 

Ieroschimonahul Zosima este întemeietorul celei dintâi sihăstrii pe valea 
pârâului Secu, în a doua jumătate a secolului XVI, în tinereţile sale, Zosima 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 173 

(Zosin) era un mic dregător (vistiernicel) la curtea domnului Moldovei. Apoi, 
auzind de petrecerea unor sihastri îmbunătăţiţi pe valea pârâului Secu, aproape 
de Mănăstirea Neamţ, precum: Prohor, Veniamin, Chiriac, Visarion, Ştefan, 
Spiridon, Atanasie şi alţii, a fost îndemnat de Duhul Sfânt să intre şi el în 
nevoinţa călugărească 31 . 

Deci, mult folosindu-se de sfinţenia vieţii acestor cuvioşi părinţi şi văzând 
că nu au în apropiere nici o biserică în care să slăvească pe Hristos, şi-a 
vândut toate averile sale ce le avea şi a întemeiat pe valea Secului primul schit 
numit „Schitul lui Zosima", cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan 
Botezătorul". In acest schit a primit îngerescul chip al schimniciei şi fericitul 
ctitor Zosin, primind numele de Zosima. Mai târziu, hirotonindu-se, a ajuns 
cel dintâi egumen al acestei smerite sihăstrii. 

Nevoinţa Cuviosului Zosima şi a ucenicilor săi ajungând cunoscută până 
la voievodul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, acesta a înzestrat schitul cu 
câteva danii şi hotarnice, între anii 1555-1568. Astfel, bineplăcând lui 
Dumnezeu şi povăţuind această sihăstrie peste 20 de ani, a adunat în jurul său 
o obşte de 30 de sihastri care slăveau pe Hristos ziua şi noaptea. Unii dintre 
aceştia erau luminaţi cu multă învăţătură duhovnicească, precum ieroschimo- 
nahul Dosoftei, devenind renumiţi dascăli şi povăţuitori de suflete. 

Ajungând la adânci bătrâneţi şi lăsând pe Dosoftei egumen în locul său, 
Cuviosul Zosima s-a săvârşit cu pace şi a fost aşezat lângă biserica zidită de el. 



CUVIOŞII SIHASTRI 

MOISE, PROHOR, VENIAMIN, SPIRIDON, 

CHIRIAC, VISARION, ŞTEFAN ŞI ATANASIE 

de pe valea Secului 

(secolul XVI) 32 

în câteva documente de danie către Mănăstirea Secu, din secolul XVI şi 
începutul secolului XVII, sunt amintiţi opt sihastri din cei mai vestiţi care se 
nevoiesc în codrii seculari de pe valea Secului: Moise, Prohor, Veniamin, 



31 Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Secu; Duhovnicul Andronic, Istoria Mănăstirii Secu, 
mss. nr. 53, Arhivele Statului din Rm. Vâlcea; Nestor Severineanul, Un manuscris necunoscut al 
duhovnicului Andronic - Istoria Mănăstirii Secu, în rev. „Mitropolia Moldovei", 1974, nr. 3-4, p. 
180-196 

32 Documente privind Istoria României - A, Moldova, Veacul XVI, voi. III, p. 267; Episcop 
Neşţqr Severineanul, Un manuscris necunoscut..., p. 180-196 



174 PATERICUL ROMÂNESC 



Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie. Astfel, se face pomenire de 
„Chiliile lui Moise", „Chiliile lui Prohor", „Chiliile lui Veniamin" şi „Chiliile 
lui Spiridon şi Chiriac", din afara zidurilor Mănăstirii Secu. 

Aceşti cuvioşi sihastri erau cu metania din Mănăstirea Neamţ. Deci, 
dorind fericita linişte şi fiind umbriţi de harul Sfântului Duh, s-au făcut 
pustnici vestiţi pe valea „Pârâului Săc", înainte de întemeierea „Schitului lui 
Zosin" (a doua jumătate a secolului XVI). Ei sunt printre cei dintâi sihastri 
cunoscuţi pe valea Secului, amintiţi în actele vremii. Nevoinţa lor a fost aşa de 
aleasă, încât numele şi faptele lor au ajuns până la domnul ţării şi nu puţini 
călugări li s-au făcut ucenici. în documentele amintite se spune că fiecare 
dintre ei avea „chilii", adică mici comunităţi de 3-4 sihastri, din care bătrânii 
erau socotiţi superiorii acestor „chilii". Toţi aceştia la un loc, împreună cu alţi 
sihastri nenumiţi, au format prima sihăstrie pe valea pârâului Secu. Desigur, 
primii vieţuitori ai Schitului Zosin, în frunte cu egumenul Dosoftei, făceau şi 
ei parte din comunitatea acestor cuvioşi sihastri. Apoi, odată cu întemeierea 
schitului (1564), o parte dintre ei au intrat în obşte, sub ascultarea egumenului 
Dosoftei, iar ceilalţi au rămas mai departe la „chilii" în pădure. 

Cuvioşii părinţi Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, 
Ştefan şi Atanasie s-au nevoit toată viaţa la linişte, în post, în rugăciune şi în 
cugetarea celor dumnezeieşti. Numai la sărbători se adunau la Schitul lui 
Zosin, ascultau slujba, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, luau pesmeţi pentru 
hrană şi se întorceau din nou la pustie. 

După mulţi ani de aspră nevoinţa, cei opt sihastri iubitori de Hristos s-au 
săvârşit cu pace către sfârşitul secolului XVI, lăsând în urmă numeroşi ucenici 
şi o profundă tradiţie isihastă, care a durat până în zilele noastre. 



CUVIOSUL IOV SIHASTRUL 

Mănăstirea Raşca 33 

(secolul XVI) 

Pustnicul Iov era cu metania din Mănăstirea Raşca, dascăl şi povaţuitor al 
arhiepiscopului Ioan cel Sfânt (1550-1598). Cuviosul acesta s-a nevoit mai 
întâi în obşte, întrecând pe toţi cu ascultarea şi osârdia lui. Apoi s-a tăcut 
ucenic unui sihastru vestit ce trăia în Muntele Pleşu din apropiere, ostenindu-se 
în pustie ca la 30 de ani. 



33 Arhiereul Narcis Creţulescu, op. cit., p. 24; Pomelnicul Mănăstirii Raşca; tradiţia locală 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 175 

Acolo, în puţină vreme, a ajuns cu darul lui Hristos cel mai vestit sihastru 
din jurul Mănăstirii Raşca. Dascăl al rugăciunii, povăţuitor de suflete şi 
părinte al multor sihastri iubitori de linişte, el a prevestit mai înainte pustiirea 
Mănăstirii Raşca şi risipirea călugărilor, care s-a petrecut la anul 1574. în 
acest an, prădând turcii mănăstirile şi satele Moldovei, au jefuit şi odoarele 
Mănăstirii Raşca. Atunci, toţi călugării şi însuşi Cuviosul Ioan de la Raşca s-au 
retras în munte la pustnicul Iov şi acolo s-au nevoit împreună câţiva ani, 
răbdând multe primejdii până ce iarăşi s-a liniştit ţara. La acest fericit sihastru 
venea adesea arhiepiscopul Ioan „cel Sfânt" de la Raşca, pentru cuvânt de 
folos şi multe făcea după sfatul lui. 

Aşa petrecând, cuviosul Iov Pustnicul s-a mutat la veşnica odihnă spre 
sfârşitul secolului XVI, fiind îngropat de ucenici în pustie. Locul acela se 
cheamă până azi „Poiana lui Iov", popular „Iova". 



CUVIOSUL SILVAN IEROMONAHUL 
Primul egumen al Mănăstirii Raşca 

(tl579) 34 

Ieromonahul Silvan era cu metania din Mănăstirea Bogdăneşti-Suceava, 
ucenic al episcopului Macarie de Roman. Risipindu-se acest lăcaş călugăresc 
şi înălţându-se în apropiere o nouă mănăstire de către Bogdan cel Orb (1512- 
1517), cuvioşii părinţi s-au strămutat aici. 

Atunci s-a aşezat şi ieromonahul Silvan în noua ctitorie voievodală, 
dovedindu-se întru toate ascultător şi foarte râvnitor la cele dumnezeieşti. Era 
încă iubitor de linişte şi adeseori se retrăgea în pădurile de sub munţi, unde 
sihăstreau numeroşi pustnici. 

în anii 1540-1542, înnoindu-se întreaga mănăstire de către Petru Rareş şi 
de episcopul Macarie de Roman cu numele de „Mănăstirea Raşca", a fost 
rânduit egumen Cuviosul Silvan, căci era duhovnic vestit şi sporit în fapte 
bune. Până în vara anului 1542, egumenul Silvan s-a îngrijit de zidirea 
bisericilor şi a chiliilor. Apoi, adunând în jurul său peste 30 de călugări, a 
întemeiat o aleasă obşte monahală cu duhovnici buni şi cu călugări caligrafi 
aduşi din Mănăstirea Neamţ. Rânduiala mănăstirii era aceeaşi ca şi în celelalte 
mănăstiri din Moldova. Utrenia la miezul nopţii, Sfânta Liturghie zilnică, 
spovedania şi împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos la trei 



34 Idem.; Istoria Sfintei Mănăstiri Raşca, Fălticeni, 1901, p. 74; N. Stoicescu, Repertoriu 
bibliografic, Moldova, Bucureşti, 1974, p. 711 



176 PATERICUL ROMÂNESC 

săptămâni, masa o dată pe zi, afară de zilele de sărbătoare, şi ascultare în 
desăvârşită dragoste, cu rugăciunea lui Iisus. 

Cuviosul Silvan încuraja, de asemenea, viaţa pustnicească din munţii 
Râşcăi, unde, cu secole în urmă, se nevoiseră sihastri sfinţi. El trimitea cele 
de nevoie cuvioşilor din pustie şi îi cerceta duhovniceşte, iar pe cei iubitori de 
linişte îi lăsa să se retragă în singurătate. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Silvan, în anul 1548 s-a retras din egumenie şi 
s-a făcut schimonah. Apoi, mai trăind până în anul 1579 şi bineplăcând lui 
Dumnezeu, s-a mutat la cele veşnice, lăsând în urmă numeroşi fii duhovniceşti. 



EPISCOPUL ISAIA DE RĂDĂUŢI 

(tl592) 35 

Acest ierarh iubitor de Hristos a fost cel mai renumit episcop al 
Rădăuţilor din secolul XVI. Era cu metania din Mănăstirea Slatina. Aici 
învaţă din tinereţe asprimea vieţii călugăreşti şi dragostea de Dumnezeu şi de 
oameni. 

Tot în şcoala mănăstirii se lumină cu multă învăţătură de carte, întrecând 
pe toţi dascălii săi. Căci era iscusit în cunoştinţa Sfintei Scripturi, în scrierile 
Sfinţilor Părinţi, în lucrarea rugăciunii lui Iisus şi în povăţuirea sufletelor 
omeneşti pe calea mântuirii. Cunoştea bine istoria Moldovei şi a întregului 
Bizanţ şi era bun cronicar, caligraf şi vorbitor în limbi. Pe când era 
ieromonah, înainte de anul 1561, Cuviosul Isaia a copiat un hronograf bizantin 
şi două cronici, una sârbească şi alta bulgărească, iar între anii 1561-1564, a 
scris o cronică putneană prescurtată. 

Auzind de înţelepciunea şi nevoinţa lui, voievodul Alexandru Lăpuşneanu 
îl rânduieşte episcop la Rădăuţi în anul 1564, eparhie pe care o păstoreşte cu 
aleasă pricepere şi blândeţe timp de 14 ani. Ca păstor de suflete s-a ostenit să 
pună preoţi buni la sate şi egumeni duhovniceşti şi învăţaţi prin mănăstiri. De 
asemenea, cerceta adesea pe călugări şi pe credincioşi, dezvolta mult şcolile 
mănăstireşti şi încuraja viaţa isihastă în nordul Moldovei. Iar ca sfetnic de 
taină al voievodului, mijlocea adesea între el şi supuşii săi, stăruind mereu 
pentru bună înţelegere şi împăcare. A împlinit şi câteva misiuni de pace peste 
hotare, în Transilvania, Polonia şi Rusia. 



35 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 351; Pr. prof. Mircea 
Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în rev. „B.O.R.", XCIII 

(1975), nr. 3-4, p. 322-355 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XV-XVI 177 

în anul 1577, bunul păstor al turmei lui Hristos, se retrage din scaun la 
Mănăstirea Agapia Veche, unde îmbracă îngerescul chip al schimniciei. în 
această vestită vatră isihastă, el întrecu pe mulţi sihastri, devenind iscusit 
lucrător al rugăciunii lui Iisus, dascăl şi părinte al părinţilor. După mai mulţi 
ani de adâncă smerenie şi neîncetată rugăciune, episcopul Isaia îşi dă sufletul 
în mâinile Domnului, în anul 1592 şi este îngropat alături de biserică. 



MITROPOLITUL TEOFAN II 

Mitropolia Moldovei şi Sucevei 

(tl598) 

Al doilea mitropolit, Teofan, era ucenicul învăţatului episcop Macarie de 
la Roman, amândoi fiind cu metania din Mănăstirea Raşca. Aici a crescut 
duhovniceşte, învăţând de la dascălul său frica de Dumnezeu, cunoaşterea 
Sfintei Evanghelii şi scrierea în limba greacă. 

Având o trăire aleasă, cu voia lui Dumnezeu, în anul 1564 a fost ales 
mitropolit al Moldovei de către Alexandru Lăpuşneanu. Şi era tuturor iubit 
pentru smerenia şi bunătatea inimii lui. Acest păstor sufletesc cerceta adesea 
satele şi sfintele mănăstiri şi ajuta mult pe călugării care sihăstreau prin păduri 
şi prin munţi. Avea încă deosebită grijă de monahii români ce se nevoiau în 
Muntele Athos, unde a fost trimis de voievod să ducă bani pentru înnoirea din 
temelie a Mănăstirii Dochiaru (1564-1568). El a supravegheat aceste lucrări, 
a ajutat să se picteze biserica şi a luat parte la sfinţirea ei, devenind una din 
cele mai frumoase mănăstiri atoni te. 

în anul 1568, mitropolitul Teofan 1-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, 
punându-i numele de Pahomie şi tot el 1-a îngropat în biserica Mănăstirii 
Slatina. Mai târziu, sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, fiind izgonit din 
scaun, a sihăstrit cu trei ucenici ai săi în munţii din preajma Rarăului. Aici, 
făcându-şi chilii pe obcina numită până astăzi „Piciorul Mitropolitului", s-au 
nevoit în post şi rugăciune câţiva ani de zile. în anul 1577 a fost iarăşi chemat 
la scaunul său de voievodul Petru Şchiopul, păstorind Biserica Moldovei încă 
patru ani de zile. în anul 1581, din cauza deselor schimbări de domni, 
mitropolitul Teofan se refugiază în Polonia. După un an este chemat din nou 
la scaunul său, pentru a treia oară, rămânând la cârma Bisericii încă cinci ani 
de zile, căci în acele vremuri tulburi nu era în Moldova alt păstor mai bun ca 
mitropolitul Teofan. 



178 PATERICUL ROMÂNESC 

Deci, povăţuind corabia Bisericii lui Hristos prin grele valuri timp de 17 
ani de zile şi răbdând cu bărbăţie multe necazuri, izgoniri şi primejdii, în anul 
1587, mitropolitul Teofan II se retrage de bunăvoie din scaun şi se duce la 
Mănăstirea Dochiaru în Athos. Aici petrece ca un mare sihastru încă 12 ani, 
întrecând pe mulţi călugări cu aspra sa nevoinţă, fiind cunoscut şi cinstit în tot 
Muntele Athos. Evlaviosul mitropolit Teofan era primul ierarh român care se 
făcuse sihastru atonit şi era vestit povăţuitor şi părinte duhovnicesc, atât 
monahilor români, cât şi multor monahi din Athos. 

Ajungând la măsura marilor sihastri atoniţi, în anul 1598, fericitul 
mitropolit Teofan şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos şi a fost înmormântat 
în pridvorul bisericii din Mănăstirea Dochiaru, cum se vede până astăzi. 
Monahii de aici l-au trecut în rândul marilor ctitori şi îl numără în ceata 
cuvioşilor părinţi atoniţi. După câţiva ani, soţia lui Ieremia Movilă a dăruit 
bani să i se pună piatră de mormânt, deasupra căreia stă scris această frumoasă 
inscripţie: „O, mormântule, pentru Dumnezeu, ce mort ai? Spune-mi repede 
mie, celui ce te întreabă, pe cine ai? O, străine, (îl am) pe Teofan, cel drag 
tuturor, pe slăvitul arhiereu al Moldovlahiei, al cărui strălucit sicriu, 
Elisabeta, soţia prea luminatului Ieremia, fiind fericită că-i este rudă, îl 
împodobeşte după cuviinţă, de departe, spre amintire şi ca să aibă răsplată. 
Cerul cu slava lui să-i dea viaţă îndelungată şi strălucită fericire, în anul 
1598". 

Pe portretul frumos pictat de pe perete stau scrise, de asemenea, aceste 
cuvinte: „Strălucitul păstor al Moldovlahiei, Teofan". 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 



din secolele XVI-XVII 



SFANŢUL IOAN ARHIEPISCOPUL 

Mănăstirea Raşca 

(secolele XVI-XVII) 1 

a. Viaţa 

Acest ierarh sfânt al Bisericii Ortodoxe Române era de loc din ţinutul 
Sucevei. Părinţii săi se numeau Gheorghe şi Anastasia. Prin anul 1560 a 
intrat, ca fiu duhovnicesc al episcopului Macarie de Roman, în obştea 
Mănăstirii Raşca, ajungând mai târziu egumen şi duhovnic. între anii 1598- 
1605 a fost episcop de Huşi; apoi episcop de Rădăuţi, între anii 1605-1608, 
când este ales mitropolit al Moldovei. El însă, renunţând la scaun, se retrage 
la mănăstirea de metanie şi după puţin timp se mută la cele veşnice. Viaţa sa, 
atât de sfântă, ne rămâne în mare parte necunoscută, fiind ascunsă în Hristos. 
Cel dintâi care 1-a făcut cunoscut şi 1-a cinstit ca sfânt a fost evlaviosul 
mitropolit Dosoftei al Moldovei. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Cuviosul Ioan de la Raşca, „arhiepiscopul cel sfânt şi minunat", cum 1-a 
numit mitropolitul Dosoftei, a fost chemat de Hristos din tinereţe la viaţa 
călugărească, având ca dascăl şi povăţuitor pe episcopul Macarie de Roman, 
care i-a fost egumen şi duhovnic. De la el a învăţat cunoştinţa cărţii, iar de la 
cuvioşii duhovnici şi sihastri din munţi a învăţat lucrarea cea îngerească a 
rugăciunii inimii şi paza minţii de gândurile cele deşarte, care vin de la 
diavoli. Astfel, în puţină vreme, a împlinit ani îndelungaţi, ajungând la 
măsura bărbatului desăvârşit. 

2. Acest vas ales al Duhului Sfânt avea, îndeosebi, două mari fapte bune: 
rugăciunea curată însoţită de lacrimi şi o negrăită dragoste pentru Hristos şi 
pentru oameni. Prin aceste două bunătăţi a biruit toate ispitele vrăjmaşilor şi, 
curăţindu-şi mintea şi inima, a ajuns purtător de Hristos, plin de blândeţe şi 
smerenie. în acea vreme nu era altul mai sporit ca el în mânăstirile Moldovei. 
Era încă mare lucrător şi dascăl al rugăciunii inimii. 

3. învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Ioan s-a făcut egumen şi 
mare părinte duhovnicesc în Mănăstirea Raşca, căci pe toţi îi miluia şi îi 



1 Mitropolitul Dosoftei, Vieţile Sfinţilor, Iaşi, 1686, voi. IV, f. 152; Pr. Liviu Stan, Sfitiui 
români..., Sibiu, 1945, f. 54-55; Arhiereul Narcis Creţulescu, op. cit., p. 76-79 



182 



PATERICUL ROMÂNESC 



mângâia cu alese cuvinte duhovniceşti şi îi povaţuia spre urcuşul cel 
duhovnicesc prin însăşi pilda vieţii sale. Acest egumen a adunat în jurul său 
numeroşi călugări şi a desăvârşit lucrarea duhovnicească începută de episcopul 
Macarie la Raşca. Cerceta, de asemenea, pe sihastrii din munţii Râşcăi, le 
aducea Preacuratele Taine şi zăbovea la chiliile lor, mai ales în sfintele 
posturi, căci în sufletul lui se odihnea Hristos. Sub povăţuirea acestui sfânt 
egumen, Mănăstirea Raşca ajunsese la cea mai înaltă înflorire duhovnicească. 

4. Pentru o nevoinţă aleasă ca aceasta, Cuviosul Ioan s-a învrednicit de 
darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Din această pricină, mulţi 
credincioşi de prin sate alergau la chilia lui, îi cereau sfintele rugăciuni, îşi 
mărturiseau păcatele şi primeau sănătate, căci era părinte sufletesc al tuturor şi 
toţi îl cinsteau ca pe un sfânt bărbat şi plin de har. 

5. în anul 1574, năvălind păgânii, au prădat numeroase sate şi mănăstiri 
din centrul Moldovei. Atunci, mulţi oameni au scăpat de moarte cu rugăciunea 
şi milostenia Cuviosului Ioan. Căci, adunându-se mii de săteni în curtea 
mănăstirii de frica turcilor, blândul egumen i-a adăpostit, i-a hrănit şi i-a 
mângâiat pe toţi cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Apoi, cunoscând cu duhul 
că şi Mănăstirea Raşca va fi jefuită de turci, a făcut cuviosul priveghere de 
toată noaptea împreună cu tot soborul, a săvârşit Sfânta Liturghie şi a 
împărtăşit poporul cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Iar în zorii zilei, 
binecuvântându-i, le-a dat hrană şi i-a trimis sa se ascundă în munţi. în urmă, 
marele stareţ a luat clopotele ctitoreşti şi le-a aruncat în iazul mănăstirii pentru 
a nu le topi păgânii. Asemenea şi odoarele îngropându-le, a luat icoana 
Sfântului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfânt lăcaş şi, îngenunchind, a 
înconjurat biserica împreună cu părinţii. Apoi, sărutându-se unii cu alţii, s-au 
risipit în munţi, la chiliile fericiţilor sihastri şi acolo au zăbovit ca la trei ani, 
până s-a liniştit ţara. 

6. Văzând mitropolitul şi domnul Moldovei nevoinţă Cuviosului egumen 
Ioan, în anul 1598 l-au ales episcop de Huşi, împotriva voii sale, păstorind 
bine turma lui Hristos timp de 7 ani, căci ducea aceeaşi petrecere ca la 
mănăstire şi era mereu înconjurat de popor. A păstorit şi Episcopia Rădăuţilor 
încă trei ani. Apoi, fiind ales mitropolit al Moldovei şi iubind mai mult 
liniştea şi rugăciunea decât cinstea cea trecătoare, Cuviosul Arhiepiscop Ioan, 
cerându-şi iertare, s-a retras la fericita linişte de la Raşca. Aici, mai trăind 
puţin în rugăciune şi smerenie, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Marelui 
Arhiereu Iisus Hristos. 

Sfinte Ierarhe Ioane, roagă- te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii! 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 183 

CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL 

Mănăstirea Raşca 

(secolele XVI-XVII) 

Ieroschimonahul Ioan era unul din ucenicii Sfântului Arhiepiscop Ioan de 
la Raşca. El s-a nevoit mai întâi în mănăstirea de metanie, până ce marele său 
dascăl şi părinte duhovnicesc s-a mutat din viaţa aceasta. Apoi, dorind viaţă 
pustnicească, s-a retras în munte, pe valea pârâului Râşcuţa, şi acolo a 
sihăstrit în cuvioşie şi plăcere de Dumnezeu mai mult de 30 de ani. 

Acest sihastru a fost un vestit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi un mare 
rugător al neamului românesc. Atât de mult sporise în asceză şi în cugetarea 
celor dumnezeieşti, că în timpul rugăciunii faţa lui se lumina de darul Duhului 
Sfânt şi cunoştea cele viitoare. Chilia lui din lemn şi pământ se afla într-o 
mică poiană retrasă de lume, la 3 km mai sus de mănăstire, numită până azi 
„Poiana lui Ioan". Aici avea cuviosul câţiva ucenici, un mic paraclis pentru 
rugăciune şi o mică grădină de legume. In această poiană au sihăstrit 
întotdeauna pustnici aleşi, fiind loc de linişte pentru călugării din Mănăstirea 
Raşca. Se crede că tot aici s-a retras fericitul Arhiepiscop Ioan cu obştea sa, 
de frica turcilor, pe când era egumen la Raşca. 

Deci, mult nevoindu-se şi răbdând nu puţine ispite de la vicleanul diavol, 
Cuviosul Ioan Sihastrul şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos şi a fost numărat 
în ceata cuvioşilor părinţi. 



CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL 

Mănăstirea Moldoviţa 

(secolele XVI-XVII) 

în jurul Mănăstirii Moldoviţa (ante 1402), ca de altfel pretutindeni, se 
nevoiau încă din secolele XIII-XIV câţiva sihastri uitaţi de lume. Unii 
rămâneau necunoscuţi până la moarte; alţii trăiau un timp ca pustnici în 
poienile codrilor, apoi din nou se retrăgeau în mănăstire. 

Unul dintre aceşti sihastri a fost şi Cuviosul schimonah Isaia. El s-a 
nevoit mai întâi în Mănăstirea Moldoviţa, în a doua jumătate a secolului XVI, 
ajungând monah foarte sporit în cele duhovniceşti. Apoi, dorind să înveţe mai 
multă carte, a fost trimis de egumenul său la vestita şcoală duhovnicească din 
Mănăstirea Putna. Aici străluceau în acea vreme doi mari dascăli putneni, 



184 



PATERICUL ROMÂNESC 



Antonie Protopsaltul şi arhimandritul Filotei. De la cel dintâi a învăţat 
Cuviosul Isaia tipicul şi cântarea psaltică, iar de la „prealuminatul" dascăl 
Filotei a învăţat, pe lângă limbile greacă şi slavonă, cunoştinţa Sfintei 
Scripturi şi operele cele mai alese ale Sfinţilor Părinţi. Tot la Putna a deprins 
meşteşugul caligrafiei şi împodobirii cu picturi a cărţilor bisericeşti. 

Reîntors la Moldoviţa, Cuviosul Isaia a petrecut un timp în obşte, ca 
protopsalt şi dascăl în şcoala mănăstirii. Apoi, râvnind marilor sihastri de 
demult, s-a retras la linişte în pădurile din jurul mănăstirii. Acolo, facându-şi 
o colibă, se nevoia ziua şi noaptea în post, în rugăciune şi în luare-aminte de 
sine. Preacuratele Taine le primea din mănăstire, unde cobora la marile 
sărbători, iar hrana şi îmbrăcămintea şi le agonisea din lucrul mâinilor sale. 
Căci, fiind bun caligraf, copia cărţi de slujbă pentru biserici şi primea cele 
necesare. 

Cel mai de preţ manuscris copiat de Cuviosul Isaia, pe când era pustnic, 
este un frumos Tetraevanghel scris la cererea egumenului din Mănăstirea 
Moldoviţa, în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595-1606). Pe fila 257 se 
află această însemnare: „Eu mult păcătosul pustnic Isaia m-am trudit şi am 
scris". Iar pe prima filă se află dedicaţia pustnicului Isaia adresată, în semn de 
recunoştinţă, „Atotluminatului şi prea sfinţitului şi de Dumnezeu alesului şi 
dascălului nostru, chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna". Tot pe 
prima filă, jos, notează schimonahul Isaia şi această însemnare: „Eremia 
Movilă Voievod, din mila lui Dumnezeu domn (al) Ţării Moldovei, scrie 
rugăminte egumenului nostru din Moldoviţa şi întregului sobor" 2 . Este vorba 
de o scrisoare a voievodului prin care cere să fie pomenit de călugări la 
sfintele lor rugăciuni. 

După mulţi ani de viaţă pustnicească, Cuviosul Isaia s-a reîntors în obştea 
Mănăstirii Moldoviţa. Apoi, mai trăind puţin şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a 
strămutat la cereştile lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVII. 



CUVIOSUL FILOTEI DASCĂLUL 

Mănăstirea Putna 

(secolele XVI-XVII) 



Cuviosul arhimandrit Filotei a fost unul din cei mai învăţaţi dascăli ai 
şcolii duhovniceşti din Mănăstirea Putna, unde a deprins din tinereţe frica de 



2 Pomelnicul Mănăstirii Moldoviţa, Tetraevanghelul se păstrează în biblioteca Mânăstiru 
Dragomirna. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 185 

Dumnezeu şi osteneala faptelor bune. Bogatele sale cunoştinţe teologice, 
patristice, catehetice şi chiar filozofice, le-a primit, atât în Mănăstirea Putna. 
cât şi în Muntele Athos, unde s-a nevoit câţiva ani. 

De la marii dascăli atoniţi a deprins cuviosul ieromonah Filotei cunoştinţa 
cea adâncă a învăţăturii ortodoxe, dogmele, morala, asceza, retorica, filocalia 
şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi, luminându-se îndeajuns şi cunoscând bine 
limbile greacă şi slavonă, s-a întors la Mănăstirea Putna. Acest cuvios era şi 
un iscusit lucrător al rugăciunii, duhovnic, dascăl de limbă română şi bun 
caligraf. 

Deci, luând sub conducerea sa şcoala Mănăstirii Putna, în puţină vreme a 
sporit atât de mult faima ei, încât nu era alta mai vestită în Ţara Moldovei. 
Căci veneau să înveţe carte de la arhimandritul Filotei zeci de călugări din 
Putna, Moldoviţa, Humor, Suceava şi numeroşi tineri, pentru preoţi la sate. 
Iar bunul dascăl şi slujitor al lui Hristos, ajutat de un alt iscusit dascăl, 
„Antonie protopsaltul" (1589), atât de mult s-a ostenit cu ucenicii săi, că mulţi 
dintre ei au deprins limbile greacă şi slavonă. Alţii au învăţat meşteşugul 
rugăciunii lui Iisus, iar alţii au ajuns vestiţi protopsalţi prin mănăstiri, iscusiţi 
caligrafi, scriitori şi împodobitori de cărţi bisericeşti 3 . 

Unul dintre ucenicii săi a fost şi „mult păcătosul pustnic Isaia" din 
Mănăstirea Moldoviţa. Acesta, după ce învaţă carte la Putna, ajunge pustnic şi 
scrie un Tetraevanghel (sfârşitul secolului XVI) pentru Moldoviţa. Pe prima 
filă scrie următoarea dedicaţie, în semn de recunoştinţă: „Atotluminatului şi 
preasfinţitului şi de Dumnezeu alesului şi dascălului nostru chir ieromonah 
arhimandrit Filotei din Putna" 4 . 

Acest dascăl al monahismului şi teologiei româneşti din secolul XVI a 
făcut din şcoala mănăstirească de la Putna o adevărată academie teologică. 
Refuzând să urce treapta arhieriei, a rămas în smerenia vieţii călugăreşti până 
la sfârşitul vieţii sale. Dar prin înţelepciunea şi trăirea sa, pe mulţi i-a luminat 
şi i-a zidit sufleteşte, pentru care era numit de toţi: „Prealuminatul şi 
preâsfinţitul şi de Dumnezeu alesul şi dascălul nostru". Numele său era 
cunoscut până la Pecersca, în Athos şi chiar la Patriarhia din Constantinopol şi 
se cucereau toţi de nevoinţa şi smerenia lui. 

Aşa s-a nevoit acest mare dascăl, duhovnic şi slujitor al Bisericii lui 
Hristos, ca la 50 de ani, mărturisind dreapta credinţă, învăţând pe călugări şi 
preoţi cunoştinţa Sfintei Evanghelii, deprinzând pe mulţi lucrarea cea de taină 
a rugăciunii şi născând numeroşi fii duhovniceşti. Apoi, simţindu-se chemat la 



3 Arhiva şi Pomelnicul Mănăstirii Putna 

4 Tetraevanghelul se păstrează în biblioteca Mănăstirii Dragomirna, sub nr. 1776/687. 



186 PATERICUL ROMÂNESC 



cele veşnice, a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu 
pace în Mănăstirea Putna, la începutul secolului XVII. 



CUVIOŞII PĂRINŢI EVLOGHIE, 

PIMEN, MISAIL, VASILE ŞI PAISIE 

Sihăstria Agapia Veche 

(secolele XVI-XVII) 

Intre „Muntele Scaunele" şi „Poiana lui Eufrosin" este o mică poiană „cu 
arbori bătrâni şi roditori", plantaţi de cei dintâi părinţi care au întemeiat 
Schitul Agapia Veche şi bisericuţa de lemn pe temelie de piatră. Locul acesta 
se cheamă până astăzi „Livada Părinţilor". 

în această livadă exista, prin secolele XVI-XVII, un cimitir în care se 
îngropau, atât călugării din „Mănăstirea lui Agapie", cât şi sihastrii care se 
ne voiau singuri prin pădurile şi munţii din împrejurimi. Aici, în „Livada 
Părinţilor", s-au găsit în morminte, prin săpături ocazionale, sicrie făcute din 
butuci de stejar tăiaţi pe lungimea mortului şi apoi scobiţi înăuntru ca o raclă, 
iar morţii din ele erau înfăşuraţi şi cu o cărămidă sub cap. La unii era şi câte o 
cruce de plumb legată de gât, cu numele mortului scris pe o latură, ori pe o 
muchie...". In tradiţia locului se spune că printre numeroşii sihastri din 
Munţii Neamţului, mai ales de la Agapia Veche, „se aflau între ei mulp 
bărbaţi cu viaţa sfântă, ale căror trupuri, îngropându-se acolo şi după multă 
vreme constatându-se de sfinte, au fost scoase şi duse ca moaşte prin alte ţări. 
ca: Rusia, Grecia...". 

între cuvioşii sihastri de la Agapia Veche, ale căror cinstite moaşte se 
odihnesc în cimitirul vechi din „Livada Părinţilor", s-au identificat în anul 
1838 cinci nume de schimonahi şi ieroschimonahi, anume: Evloghie, Pimen. 
Misail, Vasile şi Paisie. Trupurile acestor cuvioşi părinţi erau aşezate în sicrie 
din trunchiuri groase de stejar, cu cruci grele de plumb pe piept şi cu 
osemintele galbene şi bine mirositoare. Ei s-au nevoit la Agapia Veche, atât în 
obşte, cât şi în munţii din împrejurimi, până la jumătatea secolului XVIII, 
când schimonahii obişnuiau să poarte cruci grele de plumb pe piept şi se 
îngropau în sicrie scobite în tulpină de stejar. Pe unii dintre aceştia i-a 
cunoscut încă din viaţă mitropolitul Dosoftei, iar despre alţii numai a auzit. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 187 

precum singur mărturiseşte: „încă şi din români mulţi sunt cărora le-am văzut 
viaţa şi traiul lor, dar n-au fost căutaţi" 5 . 

Chipul în care s-au nevoit aceşti sfinţi sihastri şi faptele bune ce le-au 
săvârşit în viaţă, singur Dumnezeu Ie ştie, Care cercetează inimile şi rărunchii 
oamenilor. însă crucile grele de plumb şi sicriile în care se îngropau dovedesc 
nevoinţa aspră pe care o duceau. Căci toţi erau mari lucrători ai rugăciunii Iui 
Iisus şi trăiau în desăvârşită linişte şi bucurie dumnezeiască, păzindu-şi mintea 
curată de gânduri şi ostenindu-şi trupul cu înfrânarea şi privegherea. 

Astăzi, trupurile acestor cuvioşi părinţi şi rugători ai neamului nostru se 
odihnesc, uitate, în „Livada Părinţilor" de la Agapia Veche, iar sufletele lor 
cântă neîncetat cu îngerii în ceruri măririle lui Dumnezeu. 



CUVIOSUL DOSOFTEI DASCĂLUL 

Egumen în Schitul lui Zosima-Secu 

(1582-1606) 6 

Prima aşezare monahală atestată documentar pe valea Secului din ţinutul 
Neamţ a fost o mică sihăstrie din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, întemeiată 
de câţiva călugări pustnici din Mănăstirea Neamţ. Iar cel dintâi ctitor care 
zideşte aici lăcaş de rugăciune şi chilii, în a doua jumătate a secolului XVI, a 
fost vistiernicul Zosin (schimonahul Zosima). 

Printre cei dintâi egumeni ai acestui schit retras de lume a fost şi 
ieroschimonahul Dosoftei, mare dascăl şi povăţuitor de suflete, cu metania din 
Mănăstirea Neamţ. Timp de 40 de ani, cât a dăinuit Schitul lui Zosima, 
Cuviosul Dosoftei a stat ca un adevărat stâlp şi părinte duhovnicesc în fruntea 
obştii sale, formată din peste 50 de sihastri. El învăţa pe toţi frica de 
Dumnezeu, ascultarea, smerenia şi meşteşugul nevoinţei călugăreşti, căci era 
iscusit în tâlcuirea Sfintelor Scripturi şi vestit pentru înţelepciunea sa în toată 
Moldova, până la însuşi domnul ţării. Se spunea despre dânsul că era, de 
asemenea, bun cunoscător al limbilor greacă şi slavonă şi ştia, ca puţini alţii, 
dogmele Bisericii Ortodoxe. A întemeiat încă şi şcoală mănăstirească de 
învăţătură în obştea sa, unde învăţau călugări iubitori de carte. Pentru aceea şi 
dascăl sau „nastavnic" era numit de cei din vremea sa. 



5 Mitropolitul Dosoftei, op. cit., f. 152 

6 Alexandru I. Gonţa, Un aşezământ de cultură de la Alexandru Lăpuşneanu pe Valea 
Secului, înainte de ctitoria lui Nestor Ureche - Schitul lui Zosin, în rev. „Mitropolia Moldovei". 
1962, nr. 9-12, p. 694-712 



188 PATERICUL ROMÂNESC 

Unul din cei mai vestiţi ucenici ai egumenului Dosoftei a fost însuşi 
marele mitropolit Varlaam Motoc, care a vieţuit în Schitul lui Zosima mai 
mult de 25 de ani. înţelepciunea duhovnicească şi teologică a ucenicului arată 
măsura nevoinţei şi cunoştinţelor pe care le stăpânea dascălul său. 

Cuviosul Dosoftei era încă iscusit povăţuitor şi duhovnic al sihastrilor 
care se nevoiau în codrii de pe valea Secului. Totodată, el a ajutat mult la 
zidirea din nou a ctitoriei lui Nestor Ureche (1602), alături de Schitul lui 
Zosima, fiind cel dintâi stareţ al Mănăstirii Secu, între anii 1602-1606. Acest 
egumen face din obştea sa o adevărată lavră, vestită în toată Ţara Moldovei. 

La 21 august, 1606, Cuviosul Dosoftei Dascălul lasă egumen în locul său 
pe ieroschimonahul Andrei, unul din fiii săi duhovniceşti, iar el se mută în 
odihna lui Hristos, plâns de toţi ucenicii şi sihastrii de pe valea „pârâului Săc". 



CUVIOŞII VUCOL, GHEDEON ŞI GHERMAN 

Sihastri de pe Muntele Ceahlău 

(secolele XVI-XVII) 

Aceşti trei cuvioşi sihastri erau cu metania din sihăstria Ceahlăului şi din 
Mănăstirea Pionul, situate în apropierea acestui sfânt munte românesc. După 
ce mai întâi s-au deprins în obşte cu osteneala vieţii călugăreşti şi au îmbrăcat 
îngerescul chip al schimniciei, s-au retras la linişte în adâncul codrilor seculari 
de pe valea pârâului Durau, unde se nevoiau mulţi sihastri purtători de 
Hristos. Apoi şi-au săpat trei peşteri aproape una de alta, în stâncile de piatră 
de sub vârful Ceahlăului şi acolo se nevoiau în post, în rugăciune şi în dorire 
de Dumnezeu. 

Nevoinţa lor era aceasta: ziua şi noaptea îşi aveau mintea înălţată la 
Dumnezeu, prin neîncetată rugăciune şi nădejdea bunătăţilor celor viitoare. 
Toată săptămâna petreceau singuri în munte, nevăzând faţă de om, şi mâncau 
o dată pe zi, după apusul soarelui. în sărbători se adunau la chilia unui 
duhovnic sihastru şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Trupul şi 
Sângele Domnului. Iar cele de nevoie vieţii le primeau prin ucenicii lor de la 
mănăstirea de metanie. 

Aşa s-au nevoit Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman timp de 30 de ani. 
strălucind ca trei făclii pe Muntele Ceahlău şi neîncetat rugându-se pentru ei şi 
pentru mântuirea lumii. Apoi, ajungând la vârsta bătrâneţii şi bineplăcând lui 
Dumnezeu, s-au săvârşit cu pace în primele trei decenii ale secolului XVII ş: 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 189 

s-au numărat în ceata cuvioşilor părinţi 7 . Peşterile lor se vad până astăzi şi le 
poartă numele peste veacuri 8 . 

„Ceata pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumneze- 
iescul dor!" 



CUVIOSUL PANGRATIE ARHIMANDRITUL 

Mănăstirea Suceviţa 
(secolele XVI-XVII) 

Acest cuvios iubitor de Hristos era ucenic al mitropolitului Gheorghe 
Movilă, pe când era egumen în Mănăstirea Suceviţa (15647-1579). Apoi, 
râvnind vieţii pustniceşti, s-a făcut sihastru, cu binecuvântarea dascălului său, 
pe un deal din apropierea mănăstirii, numit până astăzi „Dealul lui Pangratie". 
Aici, tacându-şi un bordei în mijlocul pădurii, s-a nevoit Cuviosul Pangratie 
peste 20 de ani în neîncetată rugăciune, în post şi în priveghere, răbdând 
multe ispite de la diavolul. Numele lui devenise cunoscut în toate satele de pe 
valea Suceviţei şi mulţi credincioşi îl căutau pentru binecuvântare şi pentru 
cuvânt de folos. Avea încă şi darul vindecării bolilor, căci se tăcuse vas curat 
al Duhului Sfânt. 

în anul 1610, Cuviosul Pangratie a fost ales egumen şi părinte duhovni- 
cesc al Mănăstirii Suceviţa, pe care o povăţuieşte cu multă înţelepciune 15 
ani. Ca egumen, a înmulţit numărul monahilor la peste 50 de rugători, dintre 
care o parte trăiau în obşte, iar ceilalţi sihăstreau în pădurile din jurul 
Suceviţei. Pe toţi îi avea sub ascultare arhimandritul Pangratie, deprinzându-i 
frica de Dumnezeu, smerenia şi neîncetata rugăciune, care este maica tuturor 
faptelor bune. Cuviosul Pangratie s-a îngrijit şi de buna chivernisire a 
mănăstirii, înnoind chiliile monahilor şi ale sihastrilor şi făcând multe 
milostenii la sătenii din valea Suceviţei. Era încă foarte cinstit şi căutat de 
credincioşi, „având multă trecere în poporul de la sate". 

Săvârşind, astfel, călătoria acestei vieţi, după cuvântul Sfintei Evanghelii, 
s-a mutat la cereştile lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVII 9 . 



7 Pr. C. Matasă, Călăuza judeţului Neamţ, Bucureşti, 1939, p. 104; Idem, Palatul Cnejilor, 
Bucureşti, 1935, p. 1-46 

8 La câţiva km mai sus de Mănăstirea Durau, unde a fost şi un mic schit de sihastri, se găsesc mai 
multe peşteri şi urme de chilii sub stâncile Ceahlăului, printre care şi „Peştera Iui Vucol", „Peştera lui 
Ghedeon" şi „Peştera iui Gherman". 

9 Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 45, 102 



190 PATERICUL ROMÂNESC 



EPISCOPUL EFREM AL RĂDĂUŢILOR 

Mănăstirea Moldoviţa 
(f 1626) 

Evlaviosul episcop Efrem era cu metania din Mănăstirea Moldoviţa, iar 
cu locul naşterii din părţile Sucevei. Deci, auzind de buna nevoinţă a 
monahilor de aici, s-a făcut călugăr în a doua jumătate a secolului XVI. 
învrednicindu-se în puţină vreme de darul preoţiei. Apoi a fost mai mulţi ani 
eclesiarh şi duhovnic al obştii din Moldoviţa, crescând mulţi fii duhovniceşti 
şi zidind sufleteşte pe toţi cu smerenia, cu blândeţea şi cu înţelepciunea lui. 
Căci era deprins din copilărie cu citirea şi înţelegerea Sfintei Scripturi şi cu 
învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe care o deprinsese în şcoala mănăstirii de la 
dascăli iscusiţi. 

Spre sfârşitul secolului XVI, Cuviosul Efrem a fost ales egumen al 
Mănăstirii Moldoviţa, povăţuind duhovniceşte această obşte între anii 1595- 
1607 şi adunând în jurul său până la 60 de călugări. în această vreme, 
Mănăstirea Moldoviţa a cunoscut o epocă de aleasă înflorire duhovnicească şi 
culturală. Aici se formau duhovnici şi egumeni iscusiţi în povăţuirea sufletelor 
omeneşti, precum şi buni caligrafi care scriau cărţi de slujbă pentru biserici, 
printre care era şi Cuviosul Isaia pustnicul. în jurul Mănăstirii Moldoviţa se 
nevoiau, de asemenea, numeroşi sihastri care se bucurau de ajutorul lui. 
Numele egumenului Efrem era cunoscut domnului Moldovei, Ieremia Movilă, 
care îi acordă unele ajutoare pentru mănăstire şi „scrie rugăminte egumenului 
din Moldoviţa şi întregului sobor". 

Pentru înţelepciunea vieţii sale, Cuviosul Efrem a fost chemat de 
Dumnezeu la treapta arhieriei, fiind hirotonit episcop al Huşilor în anul 1607. 
După puţină vreme ajunge pe scaunul Episcopiei Rădăuţilor, bine păstorind 
turma lui Hristos 15 ani (1608-1614 şi 1616-1623). Prima lui grijă a fost să 
zidească biserici în toate satele şi să hirotonească preoţi buni şi ştiutori de 
carte, ca să poată povăţui poporul pe calea mântuirii. Se îngrijea, de 
asemenea, pentru întărirea vieţii duhovniceşti în mănăstirile şi schiturile din 
eparhia sa, rânduind egumeni luminaţi şi sporiţi în fapte bune. 

La mănăstirea de metanie, episcopul Efrem a zidit în anul 1612 o 
frumoasă „clisiarniţă", care se păstrează până astăzi. A mai dat mănăstirii sale 
câteva cărţi de slujbă, caligrafiate cu propriile sale mâini, şi anume un 
Evangheliar (1613), o Psaltire (1614) şi un „Anghelis" (Octoih). Pe acest 
manuscris se află următoarea însemnare: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 191 

şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul Domnului Dumnezeului meu. 
Efrem, episcop de Rădăuţi, am binevoit şi am dorit din toată inima şi am dat 
din agoniseala mea dreaptă, ca să se scrie sfântul Anghelis care stă de faţă 
celor ce-1 privesc, ca rugăciune a mea pentru mine şi părinţii mei şi l-am dat 
Sfintei Mănăstiri Moldo viţa...". 10 

Aşa nevoindu-se smeritul episcop Efrem şi mult ostenindu-se pentru 
mântuirea turmei sale, în anul 1623 s-a retras la mănăstirea de metanie. Apoi, 
pregătindu-şi dinainte mormântul, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 
anul 1626. Mormântul se află în gropniţa Mănăstirii Moldoviţa şi poartă 
următoarea inscripţie: „Acesta este mormântul presfinţitului nostru părinte Kir 
Efrem, episcop al Rădăuţiului (unde) este şi înmormântat, unde s-a făgăduit 
lui Dumnezeu şi Preacuratei Sale Maici, din tinereţe. Veşnica lui pomenire, în 
anul 1626". 



MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA 

al Moldovei şi Sucevei 
(f 1631) 11 

a. Viaţa 

Acest mare mitropolit al Moldovei s-a născut în Suceava, pe la jumătatea 
secolului XVI, din părinţi foarte iubitori de Hristos, anume Ioan şi Cristina. 
Din botez se chema Ilie. 

în timpul domniei lui Petru Şchiopul (1582-1591), tânărul Ilie Crimca a 
fost diac de cancelarie şi ostaş. Apoi, renunţând la cele pământeşti, s-a făcut 
călugăr la Mănăstirea Putna. După puţină vreme a ajuns egumen la Mănăstirea 
Galata din Iaşi. în anul 1600 a fost ales episcop la Rădăuţi. Dar în acelaşi an 
se retrage la Dragomirna unde zideşte o mică biserică de piatră şi întemeiază 
schit de călugări. 

în anul 1606 este ales episcop la Roman, iar în decembrie 1607 este ales 
mitropolit al Moldovei şi Sucevei, până în anul 1617, când se retrage din 
scaun la Mănăstirea Dragomirna, ctitorită de el în anul 1609. între anii 1619- 
1629 păstoreşte din nou Biserica Moldovei. Apoi, se retrage la ctitoria sa şi 
trece la cele veşnice, la 19 ianuarie, 1631. 



10 Prof. I. Zugrav, Trei manuscrise liturgice de la episcopul Efrem al Rădăuţilor, în rev. 
„M.M.", XXXIX (1963), nr. 7-8, p. 456-472 

11 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 343-345; Pr. prof. Mircea 
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 105-107 



192 PATERICUL ROMANESC 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Mitropolitul Anastasie a fost ales de Dumnezeu din braţele maicii sale 
să fie păstor duhovnicesc al Bisericii lui Hristos. Părinţii săi, Ioan şi Cristina. 
l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu, ca pe un odor de mare preţ, dându-i 
o educaţie creştinească cu totul aleasă. Astfel, tatăl său 1-a învăţat bărbăţia şi 
tăria sufletească, care îl fac pe om statornic şi îndelung răbdător în încercările 
de multe feluri ale vieţii; iar buna sa mamă 1-a învăţat să fie smerit, cu sufletul 
deschis spre dumnezeieştile frumuseţi, fierbinte în rugăciuni şi iubitor de 
oameni. 

2. în tinereţile sale, fiind ostaş în armata Moldovei, se spune despre 
dânsul că făcea adevărate vitejii în luptele cu cazacii, care prădau adesea 
satele şi mănăstirile. Ca, întărindu-se cu crucea lui Hristos şi fiind 
îndemânatic şi plin de curaj, biruia cu multa uşurinţă pe năvălitori. Pentru 
toate acestea a fost răsplătit de domnul Moldovei cu o mare întindere de 
pământ, unde mai târziu a zidit frumoasa Mănăstire Dragomirna. 

3. Rămânând în oaste câţiva ani, tânărul Ilie Crimca a fost îndemnat de 
Duhul Sfânt să se facă ostaş al lui Hristos. Deci, renunţând la cele 
pământeşti, a intrat în obştea Mănăstirii Putna, călugărindu-se cu numele de 
Anastasie. Aici a deprins monahul Anastasie meşteşugul cel cu multă 
iscusinţă al picturii în miniatură şi scrierea de cărţi. Aici, în şcoala 
Mănăstirii Putna, a învăţat ostaşul lui Hristos meşteşugul luptei duhovniceşti 
şi buna nevoinţă călugărească. 

4. Văzând părinţii smerenia şi isteţimea minţii monahului Anastasie, 
îndată l-au hirotonit preot şi, la cererea voievodului, l-au trimis egumen la 
Mănăstirea Galata de curând zidită. Şi atât de frumos a povăţuit acest sfânt 
lăcaş, încât toţi îl iubeau şi mulţi credincioşi îl aveau de părinte duhovnicesc. 
După ce a format la Galata o obşte bine organizată cu ucenici buni, în anul 
1600, arhimandritul Anastasie a fost hirotonit episcop de Rădăuţi. 

5. Retrăgându-se din scaun datorită vitregiilor vremii, episcopul 
Anastasie a sihăstrit 6 ani de zile la metocul său, Dragomirna. Aici a zidit o 
mică biserică, a adunat în jurul său câţiva ucenici şi se îndeletnicea cu citirea 
sfintelor cărţi, cu zugrăvirea de icoane şi cu scrierea de manuscrise, povăţuind 
multe suflete către Hristos. 

6. Pentru înţelepciunea şi smerenia sa, în anul 1607, episcopul Anastasie 
a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind Biserica lui Hristos timp de 20 de 
ani. Cea dintâi grija a sa a fost întărirea vieţii duhovniceşti prin mănăstiri şi 
sate şi zidirea de noi biserici. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 193 



în toate marile mănăstiri a rânduit egumeni din cei mai aleşi, sporiţi in 
fapte bune şi cunoscători de limbi străine. Cel mai vestit dintre toţi a fost 
egumenul Mănăstirii Secu, arhimandritul Varlaam. Prin oraşe şi sate a 
hirotonit preoţi ştiutori de carte, în stare să conducă poporul pe calea 
Evangheliei lui Hristos. Astfel, sub lunga păstorie a mitropolitului Anastasie, 
mănăstirile şi schiturile din Moldova au trăit o epocă de aleasă înflorire 
duhovnicească. De asemenea, în sihăstriile retrase din Carpaţi s-a înmulţit 
numărul sihastrilor, din care unii erau cinstiţi de popor, încă din viaţă, ca 
sfinţi şi făcători de minuni. 

7. în anul 1609, mitropolitul Anastasie înalţă, spre slava Preasfintei 
Treimi şi cinstea neamului, frumoasa Mănăstire Dragomirna, cu hramul 
Pogorârea Duhului Sfânt. Este, cu adevărat, cel mai măreţ altar de rugăciune 
şi de mângâiere pe care 1-a ridicat vreun ierarh pe pământul românesc. în 
această mănăstire a rânduit mitropolitul egumeni buni şi călugări cu viaţă de 
obşte, unde niciodată n-a încetat dumnezeiasca Liturghie. 

8. Biserica Mănăstirii Dragomirna, pe cât este de împodobită cu sculpturi 
de piatră în exterior, pe atât este de frumos pictată şi în interior. Căci în 
acelaşi an, mitropolitul ctitor a rânduit patru călugări zugravi din mănăstire, 
anume: „Popa Crăciun, Ignatie, Mătieş şi Grigorie", care au pictat altarul, 
bolta şi naosul bisericii. Mai târziu, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, 
rudenia mitropolitului, a construit zidul de cetate şi cele patru turnuri de 
apărare. Apoi, bunul păstor Anastasie a lăsat legământ ca nimeni şi niciodată 
să nu închine ctitoria sa altor mănăstiri din afara ţării. 

9. Acest fericit părinte al Moldovei, fiind din tinereţe neîntrecut caligraf 
şi pictor de icoane, a scris şi a donat ctitoriei sale 11 manuscrise împodobite 
cu frumoase miniaturi, cum nu sunt altele în ţara noastră. Cele mai alese 
manuscrise ale mitropolitului Anastasie dăruite Mănăstirii Dragomirna sunt: 

Un Evangheliar cu multe miniaturi din anul 1610, pe care ctitorul îl 
donează mănăstirii „spre pomenirea sa şi a părinţilor săi, Ioan şi Cristina"; un 
alt Evangheliar din anul 1614; două Liturghiere, din care unul este scris în 
anul 1609 şi altul în anul 1610; un Apostol, din anul 1610 (în prezent se 
păstrează la Viena); o Psaltire din anul 1614 şi alte câteva cărţi. Mitropolitul a 
mai dăruit Mănăstirii Dragomirna două epitafe lucrate de el în anii 1612 şi 
1626, o cruce mare îmbrăcată în metal preţios, vase sfinţite şi alte obiecte de 
cult. 

10. încă din primii ani, mitropolitul Anastasie a întemeiat la ctitoria sa o 
vestită şcoală de monahi caligrafi, zugravi şi miniaturişti, renumită în toată 
Moldova. în această şcoală s-au format caligrafi renumiţi, cum au fost: Popa 



194 PATERICUL ROMÂNESC 

Crăciun, Ignatie, Mătieş, Grigorie, diaconul Dimitrie Dumitraşcu şi alţii, ale 
căror frumoase lucrări s-au răspândit în celelalte mănăstiri, pentru 
împodobirea sfintelor biserici. 

11. Pentru a da mănăstirilor şi parohiilor din Moldova o rânduială de 
viaţă cât mai aleasă şi unitară, mitropolitul Anastasie a adunat la Suceava, în 
anul 1626, un sinod cu toţi episcopii şi egumenii de mănăstiri şi a întocmit un 
nou aşezământ bisericesc. Prin aceasta, el căuta să înlăture orice neorânduieli 
din Biserica Moldovei şi să întărească Ortodoxia. 

12. Pe lângă grija pe care o avea pentru împodobirea bisericilor şi 
mântuirea sufletelor, mitropolitul Anastasie s-a îngrijit şi de alinarea bolilor şi 
suferinţelor trupeşti. Astfel, în anul 1610 a înfiinţat o bolniţă la Mănăstirea 
Dragomirna, unde se îngrijeau, atât călugări, cât şi mireni. Iar în anul 1619 a 
înfiinţat un adevărat spital în oraşul Suceava, unde se vindecau numeroşi 
suferinzi. Urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, mitropolitul Anastasie 
este fondatorul celui dintâi spital public din ţara noastră. 

13. La Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mitropolitul 
Anastasie a zidit un paraclis de iarnă, adăugând şi alte înnoiri, căci sufletul 
său ardea pentru râvna casei Domnului. Aici se făceau frumoase slujbe şi 
procesiuni cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, mai ales vara, când se adunau 
zeci de mii de pelerini din Moldova şi Transilvania. Erau cele mai importante 
zile de rugăciune, de înălţare duhovnicească, de unitate şi înfrăţire în Hristos 
a tuturor românilor ortodocşi de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. 

14. în fiecare vară, mai ales la hramuri, românii din Transilvania făceau 
pelerinaje la toate mănăstirile din Moldova, întărindu-se astfel în dreapta 
credinţă, în iubire şi în păstrarea graiului românesc. La întoarcere duceau 
peste munţi cărţi bisericeşti copiate de călugări, icoane, cruci sculptate şi alte 
daruri mănăstireşti. Unii dintre ei cereau de la mitropolitul Anastasie călugări 
şi egumeni pentru mănăstirile şi schiturile din Ardeal şi Maramureş. Iar bunul 
păstor împlinea întotdeauna cererea românilor ortodocşi, ajunşi sub ocupaţie 
străină. Pentru aceea, ştiind ce mare rol au mănăstirile în viaţa neamului, 
mitropolitul Anastasie s-a împotrivit până la moarte obiceiului de a se închina 
aceste lăcaşuri mănăstirilor din afara ţării. 

15. în anul 1621, năvălind tătarii asupra Sucevei, mitropolitul Anastasie a 
luat noaptea moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi a căutat să fugă în munţi cu 
numeroşi credincioşi. Dar, văzând Dumnezeu lacrimile poporului, prin 
negrăită minune, moaştele s-au făcut atât de grele, încât carul cu boi nu se 
putea mişca din loc. Atunci marele ierarh a făcut litie şi priveghere de toată 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 195 

noaptea, a înconjurat cetatea cu racla Sfântului Mucenic Ioan, protectorul 
Moldovei, şi îndată au fugit păgânii ruşinaţi din ţară. 

16. O grijă deosebită avea mitropolitul Anastasie şi pentru mănăstirea de 
călugăriţe Pătrăuţi. Aici se nevoiau până la o sută de maici şi funcţiona, încă 
de pe vremea lui Ştefan cel Mare, o bolniţă întreţinută din vistieria ţării. 
Purtând o mare grijă de bolnavi, adeseori îi cerceta şi îi mângâia ca un bun 
păstor al Bisericii lui Hristos. în această mănăstire a adus mitropolitul şi pe 
mama sa, Cristina, pe care apoi a dăruit-o lui Hristos, tunzând-o în cinul 
monahal. 

17. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, proorocită de Duhul Sfânt 
prin gura împăratului David, şi împărţind toată averea la săraci şi bolnavi, 
milostivul mitropolit Anastasie al Moldovei a adormit cu pace la 19 ianuarie, 
1629, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Osemintele sale se odihnesc, 
până la învierea cea de obşte, în pronaosul bisericii din Mănăstirea 
Dragomirna. 

Doamne, numără în ceata sfinţilor Tăi ierarhi pe mitropolitul Anastasie! 



TESTAMENTUL 
MITROPOLITULUI ANASTASIE CRIMCA 

scris pe „Apostolul" de Ia Viena 

„în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Troiţă Sfântă, singură 
şi nedespărţită. Noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu şi 
Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Troiţe: Kir Anastasie Crimca, 
mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici şi fiul său Ionaşcu 
Stroici, Ioan Crimca şi Cristina şi toţi ctitorii sfintei mănăstiri din nou zidită 
numită Dragomirna, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu 
această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla cu moartea noastră, în 
oricare timpuri, vreo nevoie sfintei mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu 
să fie stăpânul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domnitori, 
ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau 
Ierusalimului sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei sau să pună egumeni 
dintr-o mănăstire străină; sa aveţi, cum am spus mai sus, sfânta mănăstire în 
toate în pace şi netulburată în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră şi 
alcătuirea noastră, acela să fie proclet şi triclet, anatema, maranata, de 
Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii, amin. în zilele fericitului domn Io 
Constantin Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghilă Voievod, în anul 
7118 (1610) luna martie în 16 zile". 



196 PATERICUL ROMANESC 

CUVIOSUL IOANICHIE SCHIMONAHUL 

Sihăstria Valea Chiliilor-Muscel 
(fl638) 

Pe Valea Dâmboviţei, între Târgovişte şi Câmpulung, se află un deal înalt 
numit „Dealul Cetăţuia" sau „Dealul lui Negru Vodă". Prima aşezare 
monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului XIV, 
când domnul Ţării Româneşti întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele 
de „Schitul Negru Vodă" (Cetăţuia). 

Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca şi pe valea 
pârâului Cetăţuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste româneşti, 
între secolele XIII şi XVIII, aici s-au nevoit mulţi sihastri cu viaţă sfântă, ale 
căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numeşte de sute de ani „Valea 
Chiliilor", din cauza numărului mare de sihastri trăitori aici. 

Unul din cei mai renumiţi sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în 
primele decenii ale secolului XVII, a fost Cuviosul schimonah Ioanichie. Se 
crede că era cu metania din Schitul Negru Vodă de alături, unde s-a nevoit la 
sfârşitul secolului XVI. Apoi, râvnind fericitei vieţi pustniceşti şi arzând 
pentru dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în 
peretele muntelui şi acolo s-a nevoit, neştiut de oameni, mai mult de 30 de 
ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine şi apă o dată pe săptămână, pe care o 
cobora până la gura peşterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. 
Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului. 

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce 
măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. însă, după o nevoinţă 
atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfinţeniei şi cunoscându-şi 
dinainte sfârşitul, şi-a săpat singur mormântul în fundul peşterii. Apoi, 
culcându-se în mormânt, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. 

Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a 
părăsit din cauza muntelui abrupt. în primele decenii ale secolului XX, 
coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit 
osemintele întregi ale acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul 
peşterii. Erau galbene, binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. 
Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie 
Schimonah, 1638". 

Preacuvioase Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 197 



SFANŢUL IERARH PETRU MOVILA 

Mitropolitul Kievului, Galiţiei şi a toată Rusia 

(f 1646) 

Sfântul ierarh Petru s-a născut la 21 decembrie 1596, la Suceava, în 
evlavioasa familie domnească a Movileştilor. Tatăl său, Simeon, era fratele 
domnitorului Ieremia Movilă şi a fost şi el domnitor al Munteniei (1601) şi al 
Moldovei (1607). Movileştîi au ctitorit Mănăstirea Suceviţa şi mulţi din 
familie au îmbrăţişat viaţa monahală, mitropolitul Gheorghe Movilă al 
Moldovei fiind frate cu tatăl său. Tot ei au ajutat mult şi „Frăţia Ortodoxă" 
din Lvov, în Polonia, unde Petru cu familia sa au fost nevoiţi să se refugieze 
în 1601. Aici şi-a continuat studiile începute la Suceava, învăţând mai multe 
limbi străine: slavonă, poloneză, ucraineană, lituaniană, franceză, greacă şi 
latina, iar prin cursurile făcute mai târziu la Sorbona, în Paris, el a devenit 
unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai vremii sale. Ca fiu de domn, a intrat 
apoi în armata poloneză, luptând cu turcii la Ţuţora-Iaşi (1620) şi Hotin (1621). 

în 1621, după încheierea păcii, regele polon recomanda sultanului pe 
tânărul Petru pentru domnia Moldovei, dar el s-a retras la moşia sa de lângă 
Kiev, unde a petrecut cinci ani în rugăciune şi lecturi duhovniceşti. în 1627 s-a 
călugărit în marea lavră Pecerska din Kiev, iar după câteva luni a fost numit 
egumen. Aici a început el nevoinţa care o va duce până la sfârşitul vieţii: 
făcea multe metanii cu lacrimi şi purta pe sub haine o cămaşă de păr aspru şi 
un brâu cu dinţi de fier, care îi provocau răni şi umflături. 

în acei ani, asupra ortodocşilor ucraineni erau mari prigoane din partea 
polonezilor ocupanţi, care-i sileau să treacă la uniaţie. Cel care a fost chemat şi 
înzestrat de Dumnezeu pentru salvarea ortodocşilor din Ucraina a fost marele 
Petru Movilă, care în 1633 a fost hirotonit mitropolit al Kievului, Galiţiei şi a 
toată Rusia. El şi-a pus toata ştiinţa şi puterea în slujba apărării Ortodoxiei 
ameninţate: a înfiinţat vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, a scris şi 
tipărit multe cărţi de întărire a poporului în dreapta credinţă - printre care şi 
vestita Mărturisire de credinţă Ortodoxă (1642) -, a obţinut recunoaşterea de 
către polonezi a drepturilor ortodocşilor. După 14 ani de rodnică păstorie, la 
22 decembrie 1646, se mută la Domnul. Timp de trei luni, trupul său a trebuit 
să rămână în catedrala Sfânta Sofia din Kiev, pentru a o apăra de pretenţiile 
uniaţilor, după care a fost înmormântat la 9 martie 1647, rară a fi atins de 
stricăciune. Canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, cu zi de prăznuire 22 
decembrie, a fost proclamată de Biserica Ortodoxă Română în anul 2002. 

Sfinte Ierarhe Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



198 PATERICUL ROMÂNESC 



CUVIOŞII SIHASTRI DANUL ŞI MISAIL 

întemeietorii Mănăstirii Turnu 
(secolul XVII) 

Aceşti doi cuvioşi sihastri, „Daniil duhovnicul" şi ucenicul sau, „Misail 
nacealnicul" (egumen), s-au nevoit mai întâi în Mănăstirea Cozia, la începutul 
secolului XVII. Şi era Daniil duhovnicul cel dintâi al lavrei şi al tuturor 
sihastrilor de pe Valea Oltului. Iar Misail era ucenicul său de chilie şi 
împreună-lucrător al poruncilor lui Hristos. Apoi, dorind să urmeze sfinţilor 
de demult, s-au retras peste Olt, sub Muntele Cozia, şi, săpându-şi alături 
două mici peşteri în stâncă, s-au închis în ele şi acolo s-au nevoit după voia lui 
Dumnezeu mai mult de 20 de ani. Aceste peşteri se văd până astăzi în curtea 
Mănăstirii Turnu şi sunt bine păstrate. 

Pe la jumătatea secolului XVII, adunându-se mai mulţi sihastri în jurul 
lor, ieroschimonahul Misail a ridicat alături o mică biserică de lemn cu hramul 
„Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", întemeind astfel „Sihăstria lui Daniil 
şi Misail". Apoi, Cuviosul Daniil duhovnicul răposând, ucenicul său Misail a 
devenit „nacealnic" şi părinte duhovnicesc al smeriţilor sihastri. 

După puţină vreme, mutându-se şi egumenul Misail Ia cele veşnice, 
Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti, a înălţat la Turnu o mică biserică de 
piatră în anul 1676, aşezând sub temelie moaştele celor doi cuvioşi. Deasupra 
sunt aşezate aceste inscripţii: „Daniil duhovnicul" şi „Misail nacealnicul". 

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel! 



CUVIOSUL NEOFIT SIHASTRUL 

Sihăstria Stânişoara-Argeş 

(secolul XVII) 

Se spune în tradiţia locului că, la începutul secolului XVII, au plecat la 
linişte şase călugări din Mănăstirea Cozia. Doi dintre ei, Daniil duhovnicul şi 
Misail ucenicul, s-au nevoit la poala Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au 
nevoit în peşteri, pe Muntele Stânişoara. 

Cel mai vestit dintre sihastrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. 
Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui „Sălbaticul" şi 
acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormită rugăciune timp de 30 
de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar Duminica cobora la 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 199 

sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie şi primea 
Trupul şi Sângele lui Hristos. 

Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi 
al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, 
în peşteră, neştiut de nimeni. După mai mulţi ani, osemintele Cuviosului 
Neofit au fost descoperite de un călugăr ce păştea vitele mănăstirii, pe care, 
aducându-le la Cozia, le-a îngropat egumenul alături de biserică. Noaptea 
însă, arătându-se cuviosul în vis egumenului, i-a poruncit să-i ducă oasele 
înapoi în peşteră. 

Aşa au ajuns osemintele Cuviosului Neofit în peştera sa. Apoi, auzindu-se 
despre aceasta, mulţi credincioşi veneau la peşteră şi primeau ajutor în 
necazurile lor. Cu timpul, osemintele lui au fost împărţite peste tot, încât 
astăzi se mai păstrează doar numele şi peştera acestui mare sihastru român 12 . 



CUVIOSUL MELETIE SIHASTRUL 

Sihăstria Stânişoara-Argeş 
(secolul XVII) 13 

Cuviosul Meletie era unul din cei şase sihastri plecaţi din obştea 
Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, 
la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind 
neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. 
Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase 
zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul 
de la Turnu şi primea Trupul Domnului. 

Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca 
să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi 
a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până 
astăzi „Izvorul lui Meletie". 

Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile 
Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Osemintele sale au fost 
mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera se păstrează până astăzi. Aici 
vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări. 

Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul 
dor! 



n Arhim. Grigore Uriţescu, Mănăstirea Stânişoara, Bucureşti, 1943, p. 9-12 
"Ibidem,p. 14-15 



200 PATERICUL ROMANESC 

SFÂNTUL IERARH IOREST MĂRTURISITORUL 

Mitropolit al Ardealului 

(fl657) 14 

Sfântul Ierarh Iorest era fiu de ţărani din Transilvania. Iubind din 
copilărie pe Hristos, s-a tăcut călugăr în obştea Mănăstirii Putna, schimbându-şi 
numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând şcoala duhovnicească din această 
lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte 
râvnitor la slujba Bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Pentru 
curăţia inimii sale, egumenul mănăstirii 1-a făcut ieromonah, şi era Cuviosul 
Iorest ca o făclie aprinsă în obştea părinţilor, săvârşind cele sfinte cu frică de 
Dumnezeu şi mângâind poporul cu alese învăţături creştineşti. 

Vestea despre aşezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul 
Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în 
toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales părinte şi întâistătător 
al Bisericii Transilvaniei Cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia 
în arhiereu de la mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh 
Iorest urcă pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia. 

Timp de trei ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a 
ostenit, ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credinţă ortodoxă de 
învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste 
tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi 
învăţând pe credincioşi ca un bun păstor al turmei lui Hristos. 

în anul 1643, blândul ierarh Iorest a fost aruncat în temniţă pentru râvna 
dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări. Iar sfântul răbda 
muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi 
mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos 
din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, 
între anii 1656-1657 a fost episcop la Huşi, păstorind bine Biserica lui Hristos 
şi lucrând la mântuirea fiilor săi duhovniceşti. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în 
braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor 
mărturisitori. Biserica Ortodoxă Română 1-a canonizat în anul 1955 şi se face 
pomenirea lui la 24 aprilie. 

Sfinte Ierarhe Iorest, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



14 Pr. prof. M. Păcurariu, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, în Sfinţi români..., op. cit., p. 385 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 201 



SFÂNTUL EPIFANIE DE LA VORONEŢ 
(secolul XVII) 15 

în obştea întemeiată de Cuviosul Daniil de la Voroneţ s-au nevoit mulţi 
călugări cu viaţa sfântă. Unii trăiau în chinovie, alţii se retrăgeau la linişte în 
preajma mănăstirii, iar alţii ajungeau sihastri desăvârşiţi în adâncul codrilor de 
sub Munţii Rarăului. 

în prima jumătate a secolului XVII a trăit în Mănăstirea Voroneţ un 
schimonah foarte îmbunătăţit, anume Cuviosul Epifanie. Era originar din 
părţile Sucevei. Acest iubitor de Hristos se silea în toate să urmeze nevoinţa 
marelui stareţ, Sfântul Daniil Sihastrul. Dar întrucât ostenelile cele ascunse 
ale sfinţilor singur Dumnezeu le ştie, tot aşa şi faptele cele bune ale 
Cuviosului Epifanie ne-au rămas necunoscute. în tradiţia locului se spune că 
era foarte ascultător şi blând, că avea darul lacrimilor şi era desăvârşit în 
dragoste. Iar în „Patericul Sfinţilor din Moldo-România", f. 14 b. se spune că 
a trăit prin anii 1660, „biruind desăvârşit pre toate cetele vrăjmaşilor celor 
nevăzuţi prin adânca smerenia sa". Era încă mare dascăl al rugăciunii şi 
iscusit povăţuitor de suflete, căci vedea aşezarea inimii fiecăruia şi cu numele 
lui Hristos izgonea duhurile rele dintre oameni. Pentru aceasta mulţi 
credincioşi îl căutau şi era ca un Avraam cu mulţi fii duhovniceşti. 

Deci, bine săvârşind alergarea vieţii pământeşti şi lui Hristos întru toate 
plăcând, s-a strămutat cu pace la cele veşnice, cinstindu-se de toţi ca un 
adevărat sfânt şi de minuni făcător. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Epifanie, roagă-te Iui Dumnezeu pentru noi! 



SFANŢUL IERARH 
IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ 

Mitropolit al Timişoarei 
(Î1656) 16 

Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, 
s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de 
creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa 



15 Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 37, 76; Mitropolitul Dosoftei, op. cit., fila 151-152 

16 Mănăstirea Partoş, Timişoara, 1971, p. 21-34; Pr. Ioan B. Mureşianu, Mănăstiri din 
Banat, 1976, p. 104-108; Episcop Timotei al Aradului, în Sfinţi Români..., op. cit., p. 362 



202 PATERICUL ROMANESC 

i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida sa 
înveţe carte. 

Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă 
călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se 
duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după 
aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip cu 
numele de Iosif. 

La Pantocrator, Cuviosul schimonah Iosif „Valahul" s-a nevoit mulţi ani 
de zile împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo 
a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de 
toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din 
împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învredni- 
cindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care 
se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul 
facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta 
era chemat în multe mănăstiri atonite şi vindeca pe călugări de grele suferinţe 
trupeşti. 

Văzându-1 umbrit de harul Duhului Sfânt, părinţii au chemat în obşte pe 
Cuviosul Iosif Valahul şi, facându-1 preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor 
din Muntele Athos. Şi era atât de iscusit povăţuitor de suflete, încât ajunsese 
vestit până la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit 
egumen la Mănăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol, pe care o conduce cu 
multă înţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş 
din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau 
mulţi călugări români şi macedoneni. 

După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage la linişte în 
preajma Mănăstirii Vatopedu. Dar, răposând mitropolitul Timişoarei, românii 
din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul 
Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit 
ca sfânt încă din viaţă. 

în anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al 
Timişoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, 
mângâind şi povaţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica 
Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi 
neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni, spre lauda lui Dumnezeu şi 
alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se 
pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de 
apus a Timişoarei. Căci, ieşind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale ş: 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 203 

rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins 
focul. 

în anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoş. 
Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 îşi dă sufletul în mâinile 
Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica 
Ortodoxă Română 1-a canonizat la 7 octombrie, 1956, şi se face pomenirea lui 
la 15 septembrie. 

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri! 



SFANŢUL MUCENIC IOAN VALAHUL 

(Românul) 
(fl662) 17 

Acest binecuvântat vlăstar al ţării noastre s-a născut într-o familie de 
ţărani evlavioşi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de 
mic în dreapta credinţă, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugăciunea şi 
ascultarea de părinţi. 

Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a fost ales şi întărit de harul 
Duhului Sfânt sa fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta. 

în toamna anului 1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre 
Ardeal, au făcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunăre şi au luat în robie 
mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând 
Dunărea, turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine 
voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc rău şi 
desfrânat. Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii 
creştini luaţi în robie trebuiau să sufere şi sete şi bătăi şi umilinţe de tot felul, 
iar la urmă să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii 
lor păgâni şi tirani. 

Văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către un turc, fericitul 
Ioan 1-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi urăşte necuratele 
patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul voia să-1 silească, dar tânărul 
creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, 1-a lovit pe tiran, care îndată a 
murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri şi aşa, după câteva luni de chinuri şi 
de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul şi neîntinatul 
Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca 
să-i fie slugă până la moarte. Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, 



17 Arhim. Bartolomeu V. Anania, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, în Sfinţi români..., p. 399 



204 PATERICUL ROMANESC 

îl trăgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-1 să se 
lepede de credinţa cea dreaptă în Hristos. 

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului 
să-1 întărească în mărturisirea dreptei credinţe şi să-1 izbăvească de ispita 
desfrânării, a spus cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a 
răstignit pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru 
Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine!" 

Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă şi apoi zdrobit cu 
cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condam- 
nat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui 
Hristos, la 12 mai, 1662, iar trupul său a fost aruncat la loc necurat. 

Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



MITROPOLITUL VARLAAM 

al Moldovei şi Sucevei 
(f 1653) 18 

a. Viaţa 

Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai 
Bisericii Ortodoxe Române, din întreaga sa istorie. S-a născut în judeţul 
Vrancea, în anul 1580, dintr-o familie de ţărani răzeşi foarte iubitori de 
Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat să slujească Biserica 
lui Hristos şi primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în obştea 
Mănăstirii Neamţ. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui 
Zosima şi de petrecerea sihastrilor de pe valea pârâului Secu, tânărul Vasile 
Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a 
fost întru toate ascultător dascălului său, egumenul Dosoftei, deprinzând de la 
el dragostea de Dumnezeu şi multă cunoştinţă de carte. 

în anul 1606, egumenul Dosoftei se mută din viaţa aceasta, iar în anul 
1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Mănăstirii Secu. în toamna 
anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al 
Moldovei în locul înaintaşului său Atanasie, atunci răposat, păstorind Biserica 
lui Hristos timp de 21 de ani. 



18 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, 1958, p. 18-24; Pr. Prof. Mircea Păcurariu. 
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 139-147; Episcop vicar Nestor Severineanul. 
Un manuscris necunoscut al duhovnicului Andronic: Istoria Mânăstirii Secu, în rev. „Mitropolia 
Moldovei", 1974, nr. 3-4, p. 180-196 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 205 

Apăsat de bătrâneţe, în anul 1653 se retrage la metanie, iar în 1657, la 19 
decembrie, se mută din viaţa aceasta şi este înmormântat alături de biserică. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului 
Sfânt şi înzestrat cu multa înţelepciune şi râvnă spre cele dumnezeieşti. Căci 
neavând părinţi bogaţi şi învăţaţi, s-a făcut părinte luminat al Moldovei, 
învăţând pe toţi frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă ortodoxă. 

2. în Schitul lui Zosima, tânărul Varlaam întrecea pe ceilalţi părinţi cu 
blândeţea, cu ascultarea şi cu sfinţenia vieţii lui, încât de toţi era iubit şi 
cinstit ca un adevărat călugăr şi părinte duhovnicesc. Se mai spunea despre 
dânsul că mereu cerceta pe marii sihastri ce se nevoiau atunci pe valea 
Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon şi Chiriac, ca şi pe cei 
din munţii Sihlei şi Agapiei, învăţând de la fiecare dragostea de Dumnezeu, 
rugăciunea lui Iisus, bunacredinţă şi săvârşirea a toată fapta buna. 

3. Dogmele credinţei ortodoxe, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi adâncul 
teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascălul său, egumenul 
Dosoftei, şi de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la 
dânşii a învăţat încă limbile greacă şi slavonă şi a luat binecuvântare să 
traducă şi să scrie cărţi în limba noastră românească. 

4. Ca egumen al Mănăstirii Secu, arhimandritul Varlaam a povăţuit cu 
multă înţelepciune duhovnicească această obşte timp de 24 de ani, reuşind să 
crească mulţi fii sufleteşti şi sa formeze pe valea Secului o adevărată lavră 
monahală, vestită în toată Moldova, Mănăstirea Secu devenind o vatră isihastă 
de rugăciune, de gândire şi de trăire ortodoxă. Prin anii 1625-1630, 
Mănăstirea Secu se număra alături de marile mănăstiri: Neamţ, Slatina, Putna, 
Bistriţa, Agapia, Probota, Moldoviţa şi Dragomirna. 

5. în obştea sa, egumenul Varlaam respecta întru totul aşezământul 
ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui 
Athos. După slujbele bisericeşti, monahii se îndeletniceau cu ascultarea în 
obşte şi cu lucrul mâinilor la chilii. Iar citirea Sfinţilor Părinţi şi rugăciunea 
lui Iisus erau obligatorii pentru toţi fiii săi duhovniceşti. 

6. Una din îndeletnicirile marelui stareţ era şi traducerea operelor 
Sfinţilor Părinţi din limbile greacă şi slavonă în grai românesc, ca să fie pe 
înţelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavonă, împreună 
cu câţiva ucenici, „Scara" Sfântului Ioan Scărarul, precum şi alte scrieri, ce 
se citeau zilnic la biserică, la trapeză şi la chilii. Prin aceasta, egumenul 



206 PATERICUL ROMANESC 

Varlaam făcea în Moldova primii paşi de înlocuire a limbilor străine, greaca şi 
slavona, cu limba vorbită a poporului. Leastviţa (Scara) Sfântului Ioan 
Scărarul este printre primele opere patristice filocalice traduse în limba 
română şi dovedeşte preocuparea duhovnicească a monahilor noştri pentru 
cunoaşterea şi imitarea Sfinţilor Părinţi. 

7. Acest smerit egumen ducea o viaţă duhovnicească atât de aleasă, încât 
în puţini ani se făcuse cunoscut peste tot, prin mănăstiri, prin sate şi târguri, 
la dregători, la episcopi şi chiar la însuşi domnul ţării, Miron Barnovschi 
(1626-1629), care îl avea de duhovnic. Zilnic alergau la el ţărani, sihastri, 
egumeni şi boieri pentru sfat şi spovedanie, căci era povăţuitor iscusit şi căutat 
de toţi. De asemenea, veneau la chilia lui săraci şi văduve de prin sate pentru 
milostenie, iar el îi ospăta la trapeză cu multa dragoste, îi mângâia părinteşte 
şi îi libera cu pace. 

8. Aceeaşi grijă părintească avea egumenul Varlaam şi de numeroşii 
sihastri ce se nevoiau în Munţii Neamţului şi mai ales pe valea Secului, la 
Sihla şi la Sihăstria. Căci prin aceste locuri străluceau pustnici mari şi foarte 
sporiţi în bunătăţi, cum erau Cuvioşii Rafail şi Partenie de la Agapia, 
Pahomie, Serghie şi Ioan, Visarion şi Ştefan, pustnici din Poiana Trapezei şi 
mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe „Valea Sihastrilor". Pe toţi aceştia îi 
cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie şi cerea de la ei 
binecuvântare şi cuvânt de folos. 

9. Vestea înţelepciunii sale atrăgea la Mănăstirea Secu numeroşi ucenici. 
Unii dintre ei au ajuns mai târziu călugări iscusiţi, buni slujitori ai Bisericii lui 
Hristos, duhovnici căutaţi de multă lume, traducători de cărţi în grai 
românesc, egumeni şi începători de obşte şi chiar episcopi în eparhiile 
Moldovei. Dintre aceştia pot fi amintiţi: mitropolitul Ghedeon, mai întâi 
episcop la Huşi, între anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, între anii 
1653-1659 şi 1664-1671, şi mitropolitul Sava, fost episcop la Huşi, Rădăuţi şi 
Roman, între anii 1653-1660, apoi mitropolit, între anii 1660-1664. Iar dintre 
egumeni, ucenici ai stareţului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem. 
Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie şi alţii. 

10. Pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru înţelepciunea cu care era înzestrat 
de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Mănăstirii Secu, a fost ales 
de tot poporul mitropolit şi păstor duhovnicesc al Moldovei, în toamna anului 
1632. La 23 septembrie acelaşi an a fost hirotonit arhiereu şi aşezat la cârma 
Bisericii în prezenţa a mii de credincioşi, călugări, egumeni şi dregători de la 
Iaşi, în frunte cu domnul şi toţi arhiereii. Şi a fost mare bucuria atunci peste 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 207 

toată Ţara Moldovei, căci toţi se foloseau de blândeţea, de smerenia şi de 
cuvintele lui cele pline de înţelepciune. 

11. Cea dintâi grijă a marelui ierarh a fost să-şi hrănească poporul cu 
cărţi de slujbă şi de învăţătură creştinească în limba românească. De aceea a 
întemeiat la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi prima tipografie din 
Moldova. Aici a tipărit mitropolitul Varlaam, în româneşte, trei cărţi din cele 
mai importante pentru acele timpuri, scrise de el în cinstea Preasfintei Treimi, 
şi anume: 

- Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice împărăteşti şi la 
sfinţii mari de pe tot anul, tipărită în anul 1643 cu numele de „Carte 
românească de învăţătură". în popor a fost numită cel mai obişnuit „Cazania 
lui Varlaam", cu 75 de predici în 500 de file; 

- Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644, cu 339 file; 

- Răspunsul la Catehismul calvinesc, tipărită tot la Iaşi, în anul 1647. 
Prin aceste trei cărţi, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toţi 

credincioşii români, un bun cunoscător şi exeget al Sfintei Scripturi, un 
adevărat dascăl de morală şi profund catehet şi un mare ierarh apărător al 
Ortodoxiei româneşti, renumit până în zilele noastre. 

12. Văzând păstorul cel bun al lui Hristos că turma sa nu înţelege slujbele 
Bisericii făcute în limbi străine, s-a nevoit să tălmăcească toate evangheliile de 
peste an, pe înţelesul credincioşilor, într-o frumoasă şi curată limbă 
românească. Căci se gândea nu numai la credincioşii din Moldova, ci şi la cei 
din Ţara Românească şi mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug 
străin şi mereu siliţi sa renunţe la credinţa ortodoxă şi la limba strămoşilor 
noştri. Tocmai de aceea, înţeleptul ierarh şi-a intitulat Cazania „Carte 
românească de învăţătură", căci era adresată „la toată seminţia românească" 
cu scopul de a-i uni pe toţi sub aceeaşi credinţă şi limbă părintească. 

13. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importantă carte veche 
de învăţătură duhovnicească, alături de Biblia lui Şerban din anul 1688. 
Datorită limbii sale atât de curgătoare şi învăţăturii ei dătătoare de viaţă, 
această carte a avut cea mai largă răspândire pe pământul ţării noastre, mai 
ales în Transilvania, unde se mai păstrează astăzi peste 350 de exemplare în 
manuscris. Setea de Hristos ca şi unitatea de credinţă, de limbă şi de simţire 
au tăcut pe mulţi credincioşi din Transilvania să o scrie cu mâna, pentru a 
circula mai uşor şi a fi citită din casă în casă. Cazania de la Iaşi a fost multă 
vreme pentru români cea dintâi carte de religie, de citire, de învăţătură şi de 
mângâiere duhovnicească, pe limba şi înţelesul tuturor. 



208 PATERICUL ROMANESC 

14. Auzind marele ierarh că în Transilvania se răspândea calvinismul, 
care schimba dogmele credinţei ortodoxe şi nu mărturisea cele şapte Taine şi 
înţelegând că unii români ardeleni sunt atraşi la calvinism, a scris o carte de 
învăţătură ortodoxă intitulată „Şapte Taine ale Bisericii". Prin această carte, 
mitropolitul Varlaam explica pe înţelesul poporului cele şapte Taine întemeiate 
de Hristos şi lăsate Bisericii Sale. Totodată, apăra sfinţenia şi rolul Bisericii şi 
îndemna pe toţi la pocăinţă, bineştiind că îndepărtarea de la dreapta credinţă şi 
de la faptele bune duce la pierderea mântuirii şi la dezbinarea neamului. 

15. Ajungând mitropolitul Varlaam cu solie de pace în Ţara Românească 
şi aflând că la Alba Iulia se tipărise în anul 1640 un catehism calvinesc „plin 
de otravă de moarte sufletească", s-a aprins cu mare râvnă pentru apărarea 
credinţei ortodoxe. Deci, întorcându-se în Moldova, a scris o carte de 
apărare a Ortodoxiei intitulată „Răspunsul la Catehismul calvinesc". Apoi a 
adunat la Iaşi, în anul 1645, sinod de ierarhi români din ambele ţări, care au 
aprobat „Răspunsul" scris de mitropolitul Varlaam şi au condamnat 
Catehismul calvinesc, declarându-1 „plin de otravă de moarte sufletească". 
Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii 
Ortodoxe Române şi cel dintâi ierarh, care convoacă un sinod local pe 
pământul ţării noastre. 

16. în „Răspunsul la Catehismul calvinesc", marele ierarh combătea cu 
multă îndrăzneală învăţăturile reformatorului Calvin, înlocuindu-le cu dogmele 
credinţei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi că adevărul se află numai 
în Biserica Ortodoxă întemeiată de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam 
s-a arătat un mare teolog ortodox şi un bun cunoscător al învăţăturii 
protestante, tacându-se vestit, atât în Ţările Române, cât şi în întreaga 
Ortodoxie. 

17. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvânt părinte duhovnicesc 
al tuturor românilor, căci era iubit de toţi şi se îngrijea, după a sa putere, 
pentru mântuirea şi unirea lor prin mărturisirea aceleiaşi credinţe în Iisus 
Hristos şi păstrarea fiinţei noastre străbune. Cele trei cărţi ale sale au fost 
scrise îndeosebi pentru românii din Transilvania, unde s-au şi răspândit cel 
mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintâi ierarh care a 
luptat pentru unitatea ţărilor române şi unul din principalii făuritori ai limbii 
scrise româneşti. 

18. înţeleptul păstor al Moldovei, la rugămintea mitropolitului Petru 
Movilă al Kievului, a organizat la Iaşi, în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei 
Ierarhi, în anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greacă, rusă şi română, 
în vederea aprobării Mărturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 209 

trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu 
punct, au îndreptat şi au aprobat Mărturisirea de Credinţă scrisă de 
mitropolitul moldovean Petru Movilă. Astfel, prin grija bunului păstor al 
Moldovei, a avut loc pentru prima dată în istorie un sinod inter-ortodox pe 
pământul ţării noastre. 

19. La îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit în Iaşi una 
din cele mai frumoase biserici din ţară, biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, 
pe care o sfinţeşte cu mulţi clerici în ziua de 6 mai, 1639. în această obşte se 
nevoiau ca la o sută de monahi din cei mai învăţaţi şi aleşi trăitori şi lucrători ai 
rugăciunii, slujitori, duhovnici, cateheţi, psalţi, tipografi şi traducători de cărţi. 
Aici, marele mitropolit a înfiinţat prima tipografie din Moldova, precum şi o 
vestită şcoală duhovnicească, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă, unde se 
tăceau cursuri în greacă, slavonă şi latină. Această şcoală a funcţionat 20 de ani. 

20. Plătindu-se din vistieria ţării toate datoriile Bisericii din Constantino- 
pol către turci, patriarhul şi sinodul dăruiesc Moldovei moaştele Cuvioasei 
Parascheva, spre mângâierea poporului binecredincios. Sfintele moaşte au fost 
aduse în ţară cu mult alai, însoţite de mare mulţime de clerici, călugări şi zeci 
de mii de credincioşi cu făclii aprinse în mâini. în întâmpinarea lor au ieşit la 
locul numit „Valea Vlădicăi" însuşi domnul şi mitropolitul Varlaam cu toată 
suita ţării. Iar în ziua de 13 iunie, 1641, au intrat în Iaşi cu mult popor, în 
sunet de clopote şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii 
Trei Ierarhi. De atunci se face în fiecare an pelerinaj la moaştele Cuvioasei 
Parascheva, în ziua de 14 octombrie. 

21. Mitropolitul Varlaam 1-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte 
mănăstiri şi biserici, precum: Mănăstirea Agapia Nouă (1644), prin dania 
hatmanului Gavril, fratele domnului; Mănăstirea Hlincea-Iaşi, Mănăstirea 
Golia-Iaşi, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Iaşi, biserica Sfântul Atanasie 
din Copou-Iaşi, biserica din satul Şerbeşti-Neamţ, biserica Stelea din 
Târgovişte, biserica Sfânta Parascheva din Liov şi numeroase danii la celelalte 
mănăstiri. Pe toate aceste lăcaşuri le-a sfinţit bunul păstor al Moldovei şi le-a 
împodobit cu călugări şi cu aleasă viaţă duhovnicească. 

22. Sub păstoria acestui mare ierarh, mănăstirile din Moldova au trăit o 
epocă de mare pace şi înflorire duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni 
luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în 
viaţa de obşte, ca şi al sihastrilor din schituri şi păduri. Mănăstirile cu cea mai 
înaltă viaţă duhovnicească, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfinţii Trei Ierarhi, 
Putna, Slatina, Moldoviţa, Voroneţ, Dragomirna, Neamţ, Secu, Agapia, 
Probota, Tazlău şi mai ales Bisericani, singura mănăstire din ţară cu regulă de 



210 PATERICUL ROMANESC 

viaţă achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studion din 
Constantinopol. în toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de 
caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de 
pustnici", în vremea sa. 

23. Auzindu-se până la Constantinopol de petrecerea şi înţelepciunea 
mitropolitului Varlaam, precum şi de înflorirea Bisericii din Moldova sub 
păstoria sa, Sinodul Marii Biserici 1-a propus, în anul 1639, printre cei trei 
candidaţi, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima şi 
ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh ecumenic. 

24. Acest venerabil păstor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de 
asemenea, şi un iscusit făcător de pace, după cuvântul Mântuitorului Hristos. 
Care zice: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema 
(Matei 5, 9). încă pe când era egumen la Secu, a fost trimis de Miron 
Barnovschi şi mitropolitul Anastasie Crimca în fruntea unei solii la ţarul 
Rusiei şi la mitropolitul moldovean Petru Movilă de la Kiev. în anul 1632 s-a 
dus iarăşi în fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un 
domn pământean pe scaunul Moldovei. 

în anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, în fruntea unei alte solii de pace. 
la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult în neînţelegere. Astfel, 
blândul mitropolit Varlaam a reuşit să împace pentru totdeauna pe cei doi 
domni şi Bisericile Ortodoxe surori, aducând în mijloc numele lui Iisus 
Hristos, Care se numeşte Domn al păcii şi amintind că şi unii şi alţii sunt fraţi 
de o credinţă, de o limbă şi de un neam. Ca semn al împăcării, mitropolitul 
Varlaam a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească biserica Stelea din Târgovişte. 
iar pe Matei Basarab, să zidească biserica Mănăstirii Soveja în ţinutul 
Vrancei, numită multă vreme Mănăstirea „Dobromira", adică „Bună pace". 

25. Grija marelui ierarh pentru mântuirea turmei sale era tot aşa de mare 
ca şi grija pentru luminarea „seminţiei româneşti" cu cărţi de învăţătură 
creştinească pe limba poporului, în cei 21 de ani de rodnică păstorie s-a 
străduit, după a sa putere, să zidească numeroase biserici prin sate şi oraşe şi să 
facă tot felul de danii şi înzestrări la schituri şi mănăstiri. în cele trei scaune 
episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlavioşi, iar la parohii a hirotonit 
preoţi învăţaţi, plini de frica de Dumnezeu, care în fiecare sărbătoare citeau 
predica zilei din cazanie, pe înţelesul credincioşilor. în felul acesta, călugării, 
preoţii şi ierarhii apărau dreapta credinţă, învăţau poporul să ducă o viaţi 
morală şi-1 ţineau unit şi strâns legat de Hristos, de Biserică şi de părinţi. 

26. Aşa a păstorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de 
ani, jertfindu-se, după a sa putere, pentru întărirea şi apărarea credinţe: 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 211 

ortodoxe în ţările române, pentru mântuirea turmei încredinţate lui de Hristos 
şi pentru unitatea şi luminarea poporului prin cărţi scrise în grai limpede 
românesc. Apoi, ajungând la bătrâneţe şi dorind să se pregătească de obştescul 
sfârşit, în anul 1653 s-a retras din scaun la Mănăstirea Secu, metania sa. 

27. Vechile documente mărturisesc că mitropolitul Varlaam a avut 
întotdeauna o deosebită grijă de mănăstirea sa de metanie, unde a crescut şi 
s-a format duhovniceşte. Că „orice agonisită dobândea, o dăruia Mănăstirii 
Secu". A mai dăruit obştii de aici un frumos sacos arhieresc în fir de argint, 
cărţi de cult, vase şi alte obiecte bisericeşti. La fel şi sora sa după trup, 
Ecaterina, fratele său şi nepotul său, preotul Ursul din satul Cofeteşti, ţinutul 
Putnei, au făcut preţioase danii Mănăstirii Secu, întru pomenirea lor şi a 
marelui mitropolit. 

28. în tradiţia locului se spune că mitropolitul Varlaam, cât a trăit la 
Secu, nu stătea fără lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserică, citea, 
traducea şi scria cărţi ziditoare de suflet. întrucât cunoştea pe mulţi sihastri şi 
călugări cu viaţă îmbunătăţită, se spune în tradiţie că mitropolitul a scris şi un 
pateric cu numeroase vieţi de cuvioşi părinţi, trăitori în codrii şi mănăstirile 
Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a păstrat un timp în 
manuscris în biblioteca Mănăstirii Secu. Mai târziu, un călugăr aghiorit 1-a 
înstrăinat, ducându-1 în Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut. 

29. în toamna anului 1657, marele ierarh şi părinte al Moldovei, 
mitropolitul Varlaam, simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a împărţit toată 
averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Mănăstirii 
Neamţ, şi a primit Preacuratele Taine. Apoi, dând tuturor sărutarea cea mai de 
pe urmă, şi-a dat sufletul în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, împăcat cu 
sine, cu Biserica şi cu neamul său. Aşa a trăit şi aşa s-a nevoit pentru mântuirea 
turmei sale mitropolitul Varlaam! 

Doamne, numără în ceata Sfinţilor Ierarhi pe bunul păstor al Moldovei, 
Varlaam! 



CUVIOSUL ATANASIE IEROSCHIMONAHUL 

Mănăstirea Sihăstria 
(secolul XVII) 

In poiana unde se află astăzi Mănăstirea Sihăstria s-a nevoit, în prima 
jumătate a secolului XVII, un sihastru vestit, anume ieroschimonahul 
Atanasie. Era cu metania din Mănăstirea Neamţ. După mai mulţi ani de 



212 PATERICUL ROMANESC 

ascultare în obşte, s-a retras cu totul departe de lume, la câţiva kilometri mai 
sus de Mănăstirea Secu, pentru a vorbi neîncetat cu Dumnezeu. în această 
epoca, valea Sihăstriei, munţii şi pădurile seculare din împrejurimi formau una 
din cele mai vestite vetre isihaste din Moldova. 

Făcându-şi o colibă din lemn şi pământ, Cuviosul Atanasie s-a nevoit 
mulţi ani în această poiană, ajungând duhovnic al tuturor sihastrilor din 
împrejurimi şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus. Vestea numelui său s-a 
răspândit peste tot în centrul Moldovei, ajungând cunoscut mitropolitului 
Varlaam şi chiar domnului ţării. 

Prin anul 1650, marele sihastru Atanasie ieroschimonahul s-a mutat la 
cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă numeroşi ucenici. Locul în care s-a nevoit se 
numeşte până astăzi „Poiana Sihastrului" sau „Poiana lui Aftănas". în această 
poiană au întemeiat ucenicii săi mai târziu Schitul Sihăstria 19 . 



SIHASTRII IOSIF, PARTENIE ŞI PAVEL 

cu ucenicii lor 

întemeietorii Mănăstirii Sihăstria 

(1655) 

Pe la mijlocul secolului XVII se ne voiau numeroşi sihastri în pădurile 
seculare de pe valea Sihăstriei şi în Munţii Sihlei. Dintre ei, unii erau cu totul 
sporiţi în post, în rugăciune şi în bucuria Duhului Sfânt. Singura lor întristare 
era lipsa unui schit în apropiere, unde să asculte Sfânta Liturghie şi să se 
împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. 

în anul 1655, şapte ieroschimonahi bătrâni cu metania din Mănăstirea 
Neamţ, ucenici ai Cuviosului Atanasie Sihastrul, care se nevoiau în apropiere, 
s-au sfătuit să întemeieze un schit de lemn în „Poiana lui Aftănas", în cinstea 
Maicii Domnului, spre mângâierea tuturor sihastrilor. 

Deci, făcând priveghere de toată noaptea şi alegând locul pentru biserică, 
au pus icoana Maicii Domnului într-un brad şi, îngenunchind în faţa ei, i-au 
cerut ajutor şi binecuvântare de începerea lucrului. Apoi s-au rugat Preasfintei 
Fecioare să fie ocrotitoarea acestui sfânt lăcaş şi a tuturor sihastrilor ce se vor 
nevoi aici în plăcere de Dumnezeu, izbăvindu-i cu rugăciunile ei de foc, de 
primejdie, de dezbinare şi de toate ispitele diavolului. La urmă au pus acest 
legământ: „Să nu îngăduie Maica Domnului în locul acesta pe cei ce vor 



19 Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie..., p. 112; Pomelnicul Mănăstirii Sihăstria 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 213 

săvârşi păcate trupeşti, pe cei ce vor avea pungă osebită şi pe cei ce vor 
îndrăzni să mănânce carne în acest schit" . 

Legământul celor şapte sihastri a fost întărit în acelaşi an de episcopul 
Ghedeon de Roman, care a înălţat aici o mică biserică de lemn cu hramul 
„Naşterii Maicii Domnului". Aşa a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria în mijlocul 
acestei vestite vetre isihaste, ca o adevărată oază duhovnicească. Primii 
vieţuitori în acest schit au fost înşişi cei şapte sihastri cu ucenicii lor: Iosif, 
Partenie şi Pavel. Mai târziu s-au adăugat şi alţi iubitori de linişte. 

în schit se ducea o desăvârşită viaţă de obşte, cu pravilă după rânduiala 
Sfântului Munte. Duminica şi în sărbători se făcea priveghere de toată noaptea 
şi se săvârşea dumnezeiasca Liturghie. Atunci se adunau sihastri din toată 
partea locului, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. După ce luau masa 
împreună, primeau pâine pentru o săptămână şi iarăşi se întorceau la bordeiele 
lor. Sihastrii desăvârşiţi şi cei bolnavi coborau mai rar în schit. Pe aceştia, 
părinţii din obşte îi cercetau la chilii şi le duceau Sfânta împărtăşanie şi cele 
de nevoie. Iar pe cei neputincioşi îi aduceau în obşte şi îi îngrijeau cu dragoste 
până la obştescul sfârşit. Toţi petreceau în linişte, în tăcere şi în neîncetată 
rugăciune. 

Aceasta era rânduiala lăsată de cei şapte ieroschimonahi, cu ucenicii lor, 
sihăstriei întemeiate de ei. După mai mulţi ani de nevoinţă în smerenie şi în 
plăcere de Dumnezeu, aceşti fericiţi sihastri s-au strămutat la cereştile lăcaşuri 
şi au fost înmormântaţi lângă altarul bisericii întemeiate de ei. 



SFANŢUL RAFAIL DE LA AGAPIA 
(secolele XVI-XVII) 20 

Unul dintre cei mai cinstiţi cuvioşi români, care au strălucit pe pământul 
Moldovei în secolul XVI, este Sfântul Rafail de la Mănăstirea Agapia Veche. 
Fiind născut în ţinutul Neamţ şi auzind de marele sihastru Eufrosin, a părăsit 
cele pământeşti şi, urcându-se în munte, i s-a făcut ucenic. Deci, facându-se 
călugăr prin mâinile lui, atât de mult a sporit Cuviosul Rafail în rugăciune şi 
post, încât a ajuns pe dascălul său. 

După mai mulţi ani de viaţă pustnicească pe Muntele Scaunele, s-a 
coborât apoi în schitul întemeiat de Cuviosul Eufrosin. Aici, sporind şi mai 
mult în dragostea lui Hristos, în privegheri de toată noaptea şi în rugăciuni cu 



20 Pr. Liviu Stan, Sfinţi români. Sibiu, 1945, p. 48; Pr. N. Dărângă, Istoria Mănăstirii Agapia. 
Iaşi, 1908, p. 22-41; Diac. Ioan Ivan Sfinţi români..., op. cit., p. 357 



214 PATERICUL ROMANESC 

lacrimi, smerindu-se înaintea tuturor prin ascultare, s-a învrednicit de li 
Dumnezeu de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Căci izgonea duhurile 
necurate, cunoştea gândurile oamenilor şi vedea dinainte cele viitoare. Era 
încă neîntrecut dascăl al rugăciunii lui Iisus şi părinte duhovnicesc al tuturor 
cuvioşilor sihastri. Deci, săvârşind îngereşte călătoria acestei vieţi şi lăsând in 
urmă mulţi ucenici, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Apoi, facându-se 
unele minuni la mormântul său şi încredinţându-se părinţii că 1-a proslăvii 
Dumnezeu, i-au scos din sicriu trupul întreg şi plin de bună mireasmă şi l-au 
aşezat în biserică, spre închinarea tuturor. 

Auzind de aceasta marele mitropolit al Moldovei, Dosoftei, a venit cu to: 
clerul său şi s-a închinat la moaştele Cuviosului Rafail de la Agapia. Iar ir 
anul 1686, când a tipărit Vieţile Sfinţilor la Iaşi, însuşi a mărturisit despre el. 
zicând: „Dară tocmai şi din rumâni mulţi sunt (sfinţi) care am văzut viaţa ş: 
traiul lor, dară nu s-au căutat, tară numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de li 
Agapia (şi) am sărutat şi sfintele (lor) moştii..." 21 . 

Mai târziu, datorită vitregiei vremurilor, s-au îngropat moaştele Sfântului 
Rafail la un loc tăinuit şi nu s-au mai aflat până în ziua de astăzi. 

Prea Cuvioase Părinte Rafail, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFANŢUL PARTENIE DE LA AGAPIA 

(fl660) 22 

Acest cuvios vrednic de laudă era ucenic al marilor sihastri din Muntek- 
lui Agapie. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, s-a făcut călugăr iz 
Mănăstirea Agapia Veche, la începutul secolului XVII. Apoi, deprinzând fnci 
de Dumnezeu şi rugăciunea cea din inimă, s-a retras la linişte în Munteie 
Scaunele. 

Acolo, mult nevoindu-se cu postul şi cu privegherea de toată noaptea ş 
biruind cumplitele ispite ale vrăjmaşului diavol, s-a învrednicit a primi de a. 
Dumnezeu darul tămăduirii şi al izgonirii duhurilor necurate. Şi nu puţia 
bolnavi de prin sate alergau la chilia lui şi primeau mângâiere şi sănătate. 
Apoi, Mănăstirea Agapia rămânând fără povăţuitor, Cuviosul Partenie a primit 
darul preoţiei şi a ajuns vestit egumen al sihastrilor din obşte. Astfel, pe ton ± 
păstorea cu smerenie şi cu înţelepciune, făcându-se pe sine pildă tuturor, ark 
celor din schit, cât şi celor din pustie. 



21 Mitropolitul Dosoftei, op. cit., f. 152 

22 Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 54; Mitropolitul Dosoftei, op. cit., f. 152 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 215 

în anul 1660, Cuviosul Partenie de la Agapia s-a strămutat la cereştile 
lăcaşuri, iar trupul său a fost îngropat în „Livada Părinţilor". Mai târziu, 
cinstindu-se de părinţi în ceata cuvioşilor şi făcându-se unele minuni la 
mormântul său, moaştele lui s-au aşezat în biserică spre închinare, pe care le-a 
sărutat şi însuşi mitropolitul Dosoftei. Apoi, năvălind turcii peste Ţara 
Moldovei, moaştele Cuviosului Partenie au fost ascunse în munte şi au rămas 
acolo, neştiute de nimeni până în zilele noastre. 

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Partenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



SFANŢUL CHIRIAC DE LA BISERICANI 

(U660) 23 

Preacuviosul Părintele nostru Chiriac de la Bisericani este numărat printre 
cei mai mari asceţi şi cuvioşi ai Bisericii Ortodoxe Române. El s-a nevoit la 
începutul secolului XVII în obştea Mănăstirii Bisericani, care număra pe 
atunci peste 100 de călugări. Apoi, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, s-a 
retras la pustie într-o peşteră din Muntele lui Simon şi acolo s-a nevoit singur 
în cea mai aspră osteneală zeci de ani. Iar nevoinţa lui era aceasta: vară şi 
iarnă petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, slăvind neîncetat 
pe Dumnezeu şi biruind desăvârşit, cu darul lui Hristos, neputinţele firii şi 
ispitele diavolului. 

Pe acest mare sihastru şi purtător de Dumnezeu 1-a cunoscut încă din 
viaţă mitropolitul Dosoftei, căruia mai târziu i-a sărutat şi sfintele moaşte, 
precum însuşi scrie: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi 
podvig (nevoinţa) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de 
Bisericani, gol (petrecând) şi ticăloşit în munte 60 de ani...". 

Despre acest sfânt se scriu următoarele în Patericul sfinţilor din Moldo- 
România: „în anul 1660, Preacuviosul Părintele nostru Chiriac, din tânără 
vârstă îmbrăţişând viaţa monahicească în Sfânta Mănăstire Bisericani şi 
sporind întru adâncă smerenie şi întru îndelungă răbdare şi iubind sărăcia lui 
Hristos de bunăvoie, s-au îndepărtat cu totul de petrecerea cea împreună cu 
oamenii şi s-au sălăşluit prin munţi şi prin stâncile cele înfricoşate de pe lângă 
râul Bistriţa şi acolo, cu trupul gol, s-au nevoit în singurătate, în ger şi în 
arderea soarelui, şasezeci de ani până la sfârşitul său... şi se serbează la 31 
decembrie". 



23 Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 54; Pr. N. Dărângă, op. cit., p. 41; Mitropolitul 
Dosoftei, op. cit., f. 152 



216 PATERICUL ROMANESC 

Sfântul Chiriac de la Bisericani a ajuns cu nevoinţa pe marii sihastri din 
pustiul Egiptului şi în special pe Cuviosul Onufrie, a cărui petrecere s-a 
ostenit s-o urmeze. Trupul său gol a fost împodobit de Dumnezeu cu peri de 
sus până jos şi umbrit de darul Duhului Sfânt, încât nici frigul, nici foamea, 
nici diavolii nu-1 vătămau. El este unul din cei mai mari sihastri din Carpaţi. 
care aduce la noi o asemenea îngerească nevoinţa: trăirea în desăvârşită 
lepădare de sine, în golătate şi în neîncetată rugăciune. 

Ajungând la măsura desăvârşirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul şi-a dat 
sufletul său în braţele lui Hristos şi a fost numărat în ceata sfinţilor români, 
fiind canonizat de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, 
ce se păstrează până astăzi şi în care s-a făcut mai târziu un mic paraclis pictat 
în cinstea lui. Apoi, din cauza deselor tulburări din ţară, credincioşii au 
împărţit moaştele între ei. 



SFÂNTUL CHIRIAC DE LA TAZLĂU 

(U660) 24 

Cel mai mare pustnic, care s-a nevoit în jurul Mănăstirii Tazlău, a fost 
Cuviosul Chiriac Sihastrul. Acest bărbat purtător de Hristos era fiu de ţărani 
din partea locului. Apoi, intrând în obştea Mănăstirii Tazlău, a întrecut pe 
ceilalţi călugări cu smerenia, cu rugăciunea şi cu sfinţenia vieţii. Pentru 
aceasta, deşi nu voia să primească darul preoţiei, s-a făcut multora dascăl şi 
povăţuitor către Hristos. 

Deci, dorind să ajungă la măsura desăvârşirii, s-a retras la linişte pe 
Muntele numit „Măgura Tazlăului" şi acolo, împreună cu alţi sihastri, s-a 
nevoit zeci de ani în plăcere de Dumnezeu şi petrecere îngerească. Acest 
cuvios în puţină vreme a sporit atât de mult, că ajunsese la măsura marilor 
părinţi isihaşti. Căci se ruga neîncetat cu priveghere de toată noaptea şi cu 
izvoare de lacrimi şi se hrănea doar cu pesmeţi şi cu fructe de pădure. Pentru 
aceea, din tinereţe se odihnea întru el darul Sfântului Duh şi se învrednicise a 
cunoaşte cele viitoare şi a izgoni duhurile cele rele din oameni. 

Văzându-se înconjurat de mulţi ucenici, Cuviosul Chiriac a înălţat pe 
munte, alături de chilia sa, un mic altar de rugăciune, în care se ruga ziua şi 
noaptea şi unde mărturisea pe fiii săi duhovniceşti. Căci, atât călugării, cât şi 
credincioşii, îl cinsteau încă din viaţă ca pe un sfânt şi tacător de minuni şi 



24 Mitropolitul Dosoftei, op. cit., f. 152; Diac. I. Ivan, Cuviosul Chiriac de la Tazlău, în 
Sfinţi români..., op. cit., p. 394 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 217 

alergau cu evlavie la chilia lui. Cuviosul acesta a contribuit mult la 
dezvoltarea isihasmului şi a vieţii de linişte în Moldova. Munţii Tazlăului, ai 
Nechitului şi Tarcăului adăposteau nu puţini ucenici ai acestui mare dascăl al 
liniştii. 

Astfel, îngereşte vieţuind şi ajungând la adânci bătrâneţi, Sfântul Chiriac 
Sihastrul şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, lăsând în urmă mulţi fii 
duhovniceşti. Cinstitele sale moaşte s-au aşezat de ucenici într-o peşteră pe 
Măgura Tazlăului şi multe minuni de vindecare se tăceau prin ele. Pe acest 
cuvios 1-a cunoscut încă din viaţă şi smeritul mitropolit Dosoftei şi i-a sărutat 
moaştele, precum însuşi mărturiseşte: „Apucat- am în zilele noastre părinţi 
înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac 
de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău". Iar în Patericul Sfinţilor moldo- 
români, din anul 1888, se scrie despre acest cuvios: „Asemenea, tot întru 
această vreme, în anii 1660 s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte 
Chiriac, de la Schitul Tazlăul, şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor 
celor nevăzuţi şi desăvârşit i~a biruit şi se prăznuieşte (la) decembrie 31 de 
zile". 

Spre sfârşitul secolului XVII, abătându-se asupra Moldovei grele 
primejdii şi pădurile umplându-se de oameni în bejenie, moaştele Sfântului 
Chiriac s-au împărţit între credincioşi, după tradiţie, pentru a nu fi profanate 
de păgâni. Astfel, peştera de pe Muntele Măgura s-a lipsit de un odor sfânt ca 
acesta. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Chiriac, roagă- te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL 

Sihăstria Mănăstirii Tazlău 

(secolul XVII) 25 

Perioada de aur a vieţii isihaste din jurul Mănăstirii Tazlău-Neamţ a 
culminat cu secolul XVII. Unul din cei mai vestiţi sihastri ai Mănăstirii Tazlău 
din acest secol a fost şi Cuviosul Onufrie Sihastrul. Acesta, după ce deprinde 
în obşte meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, devine ucenic al Sfântului Chiriac 
de la Tazlău, slujindu-1 cu multă credinţă până la obştescul sfârşit. Apoi, 
învrednicindu-se de darul preoţiei, se retrage la pustnicie aspră pe o obcină de 
munte, mai sus de lavră, numită până astăzi „Dealul lui Onufrie". 



25 Pr. Gh. Vârtolaş, Istoricul parohiei Tazlău, mss. 



218 PATERICUL ROMANESC 

Aici s-a nevoit Cuviosul Onufrie peste 30 de ani, sporind mult în post, in 
rugăciune şi smerenie, ajungând înaintevăzător şi făcător de minuni. Căci. 
pentru sfinţenia vieţii lui, cunoştea gândurile oamenilor şi spunea cele 
viitoare. Era încă iscusit părinte duhovnicesc, cu mulţi fii şi ucenici şi nu era 
altul mai vestit în vremea aceea în Munţii Tazlaului ca pustnicul Onufrie. La 
el se mărturiseau toţi sihastrii din partea locului, călugări din obşte şi 
credincioşi de prin sate, căci era vestit dascăl al rugăciunii şi era umbrit de 
darul Duhului Sfânt. Veneau la el şi bolnavi de prin sate şi se vindecau cu 
rugăciunea şi binecuvântarea lui. 

Aşa nevoindu-se Cuviosul Onufrie şi lăsând în urmă mulţi sihastri şi fii 
duhovniceşti, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata 
cuvioşilor părinţi 26 . 



CUVIOŞII SILVESTRU, IOV ŞI AGATON 

Sihăstria Mănăstirii Tazlău 
(secolul XVII) 

Pustnicii Silvestru, Iov şi Agaton erau ucenici ai Sfântului Chiriac de la 
Tazlău. Ei s-au nevoit mai întâi în lavră, smerindu-se tuturor şi deprinzând 
frica de Dumnezeu şi darul rugăciunii. Apoi, rănindu-şi inimile cu dragostea 
lui Hristos, s-au retras la pustie în adâncul muntelui, la locul numit până 
astăzi „Măgura Tazlaului". Aici au trăit sihastri numeroşi încă din secolul 
XIV, fiind un loc foarte prielnic vieţii pustniceşti. Urme de chilii se întâlnesc 
până azi în partea locului. 

în acest munte, Cuvioşii Silvestru, Iov şi Agaton şi-au făcut chilii din 
piatră şi lemn şi s-au nevoit mai mult de 30 de ani, răbdând grele ispite de la 
diavoli. Căci şi frigul îi supăra, şi foamea îi chinuia, şi duhurile rele prin 
gânduri şi năluciri îi luptau. însă, bunii ostaşi ai lui Hristos le răbdau pe toate 
cu bărbăţie, în nădejdea vieţii de veci, fiind înarmaţi cu sabia neîncetatei 
rugăciuni. Iar când slăbeau în lupta cea duhovnicească, chemau ajutorul 
Sfântului Chiriac, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 
pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Chiriac, miluieşte-ne pe noiî" 
Apoi îndată îi cerceta bucuria Duhului Sfânt. 

Aceşti cuvioşi, ca şi ceilalţi sihastri din Munţii Tazlaului, coborau 
noaptea la Utrenie în mănăstire cu făclii în mână, apoi iar se urcau la chiliile 



26 într-un hrisov domnesc din anul 1617 sunt amintiţi mai mulţi sihastri din Mânăstirei 
Tazlău, printre care şi Cuviosul Onufrie. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 219 

lor. La bătrâneţe s-au învrednicit de darul izgonirii duhurilor necurate şi mulţi 
îi cercetau şi doreau măcar sa se atingă de hainele lor. 

Deci, bine nevoindu-se şi ajungând purtători de Hristos, Cuvioşii 
Silvestru, Iov şi Agaton s-au strămutat la cele veşnice şi s-au numărat în ceata 
cuvioşilor părinţi. 



SFÂNTUL IERARH SAVA MĂRTURISITORUL 

Mitropolit al Ardealului 
(U683) 27 

Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinţi 
binecredincioşi, Ioan şi Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce 
învaţă carte şi deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge 
protopop şi slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârşind cele sfinte 
cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu. Apoi, rămânând văduv, iar mama sa 
îmbrăcând haina monahală, în anul 1656, fericitul Simeon este ales mitropolit 
şi păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la Mitropolia din 
Târgovişte, cu numele de Sava. Apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost aşezat cu 
cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia, în locul răposatului ierarh 
Simeon Ştefan. 

Ca păstor şi părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul 
mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe 
şi un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani, cât a fost 
mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credinţă, a 
combătut învăţăturile greşite calvineşti, a întărit unitatea românilor în jurul 
Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase lăcaşuri prin sate şi oraşe, a rânduit 
peste tot preoţi devotaţi şi a mângâiat pe ţăranii ardeleni, întărindu-i în 
credinţă şi nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia şi bisericile jefuite şi 
stricate de răufăcători. 

Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credinţa 
ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă şi răzbunare 
împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în 
anul 1680 1-a scos din scaun. Apoi, aruncându-1 în temniţă, timp de trei ani de 
zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit şi chinuit ca un martir pentru 



27 Pr. prof. M. Păcurariu, Sfântul Sava, Mitropolitul Transilvaniei, în Sfinţi români... op. 
cit., p. 406 



220 PATERICUL ROMANESC 

dreapta credinţă, fiind silit la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu 
tărie pe Hristos, apărând dogmele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe. 

După grele suferinţe, în anul 1683 a fost scos din temniţă, dar, fiind 
slăbit de chinuri, îndată şi-a dat sfântul sau suflet în braţele lui Hristos. Pentru 
sfinţenia vieţii lui, credincioşii l-au numărat încă din viaţă în ceata sfinţilor. 
Biserica Ortodoxă Română 1-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955. 
ca mărturisitor al dreptei credinţe şi se face pomenirea lui la 24 aprilie. 

Sfinte Ierarhe Sava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



FERICITUL MITROPOLIT DOSOFTEI 

al Moldovei şi Sucevei 

(1624-1693) 28 

a. Viaţa 

Preaînvăţatul şi vrednicul de pomenire mitropolit Dosoftei (Barilă) este 
numărat printre cei mai aleşi ierarhi pe care i-a avut vreodată Biserica 
Ortodoxă Română. 

Acest blând şi cuvios mitropolit s-a născut în părţile Sucevei din părinţi 
foarte credincioşi. De mic a fost dat la învăţătura cărţii la cei mai buni dascăli 
ce se aflau atunci în Moldova. Apoi s-a dus la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din 
Liov, unde a învăţat limbile greacă, latină, slavonă şi polonă, precum şi 
teologia ortodoxă. 

în anul 1649 a primit tunderea monahală în Mănăstirea Probota. în anul 
1658 a fost ales episcop de Huşi, fiind în vârstă de 34 de ani. între anii 1660- 
1671 a fost episcop de Roman, iar între anii 1671-1686 a fost mitropolit al 
Moldovei. în anul 1686 s-a refugiat în Polonia, la Zolkiev. După 7 ani de 
pribegie a murit acolo, în anul 1693. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Blândul şi smeritul mitropolit Dosoftei a fost dăruit de Dumnezeu din 
copilărie cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. Pe lângă învăţătura cea 
din afară adunată de la mulţi dascăli, învăţătura cea duhovnicească a deprins-o 
în şcoala Mănăstirii Probota. Aici a deprins rugăciunea, blândeţea, ascultarea. 



28 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 74-84; Mitropolitul Dosofir. 
- 350 de ani de la naştere, edit. de Mitropolia Olteniei - Craiova, 1974; Dosoftei - Psaltirea ir 
versuri - editată de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 221 

smerenia şi osârdia spre cele cereşti. Astfel, văzând părinţii din mănăstire 
nevoinţa lui, l-au făcut călugăr în anul 1649. 

2. în puţină vreme, Cuviosul Dosoftei a sporit aşa de mult în dragoste şi 
rugăciune, încât s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii 
de la Probota. Timp de mai mulţi ani, învăţatul egumen a călăuzit pe monahi 
către Hristos, întărindu-i în buna nevoinţa şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. 
De asemenea, a dezvoltat mult şcoala Mănăstirii Probota şi a crescut mulţi 
ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească. 

3. Ca episcop la Huşi şi la Roman, blândul păstor al turmei lui Hristos a 
rânduit peste tot preoţi buni şi a înnoit numeroase biserici şi mănăstiri, zidind 
duhovniceşte pe fiecare prin smerenia şi bunătatea lui. Că nu era preot şi 
egumen mai răbdător, mai blând şi mai milostiv ca dânsul în toată eparhia. 

4. Ajungând părinte duhovnicesc şi păstor al întregii Moldove, marele 
ierarh uimea pe toţi cu blândeţea, cu smerenia şi cu înţelepciunea sa, precum 
îl înfăţişează însuşi cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu 
era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazil, preaînvăţat; multe 
limbi ştia: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, 
deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. în ţara noastră pe-ceastă vreme 
nu este om ca acela... Cantemir-Vodă să mâniase pe (a)cel mitropolit şi-i 
făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic 
oamenii că-i sfânt" 29 . 

5. Primele cărţi tipărite de mitropolitul Dosoftei au fost Psaltirea în 
versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev - 1673), cele mai alese 
cărţi de rugăciuni preţuite de români. Deci, ştiind el că poporul iubeşte mai 
mult rugăciunea rimată decât cea obişnuită, a versificat Psaltirea, făcând din 
ea cea dintâi carte românească cu imne de laudă închinate lui Dumnezeu. 
Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet şi imnograf al neamului 
nostru. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei a circulat în Ţările 
Române peste două secole, mângâind şi alinând inimile credincioşilor. Căci 
unii ştiau psalmii versificaţi pe de rost, alţii îi copiau pe manuscrise, iar alţii îi 
cântau prin case şi prin biserici. 

6. însă cel dintâi lucru pe care 1-a făcut mitropolitul Dosoftei a fost 
întemeierea unei tipografii la Iaşi, pentru tipărirea cărţilor de slujbă şi 
învăţătură pe înţelesul tuturor, în limba românească. în această tipografie, 
marele ierarh a tipărit şase cărţi. Prin aceste cărţi, mitropolitul Dosoftei 
devine ctitorul limbii româneşti în cultul Bisericii din Moldova. El traduce 



29 Ion Neculce, Letopiseţul Ţârii Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 89 



222 PATERICUL ROMÂNESC 

pentru prima data Liturghierul, Psaltirea şi Octoihul, cărţile de bază ale 
cultului ortodox, în limba noastră străbună, renunţând la limbile greacă şi 
slavonă considerate în trecut sacre, pentru a înţelege toţi dumnezeieştile 
slujbe. 

7. Acest evlavios ierarh moldovean a tradus şi tipărit, de asemenea, 
pentru prima dată în grai românesc, o altă carte foarte preţuită la români. 
„Vieţile Sfinţilor pe tot anul" (1682-1686). Redactată în patru volume în 
formă prescurtată, această operă aghiografică conţine şi vieţile unor sfinţi 
români nevoitori în mănăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut 
personal şi le-a sărutat sfintele moaşte, precum singur mărturiseşte: „...Dară 
tocmai şi din rumâni mulţi sunt (sfinţi) care am văzut viaţa şi traiul lor, dară 
nu s-au căutat, Iară numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia (şi) am 
sărutat şi sfintele (lor) moştii...". 

Astfel, mitropolitul Dosoftei este cel dintâi aghiograf român care s-a 
ostenit să hrănească sufletele credincioşilor cu cărţi de laudă lui Dumnezeu şi 
cu vieţi de sfinţi. 

8. în timpul păstoriei sale, viaţa duhovnicească în mănăstiri era destul de 
înaltă, iar pădurile şi sihăstriile erau pline de sihastri. însuşi mitropolitul 
Dosoftei, vestit ascet şi lucrător al rugăciunii, vizita mănăstirile şi sihăstriile 
din eparhia sa şi cerceta pe cuvioşii părinţi din pustie, folosindu-se mult de 
smerenia, de răbdarea şi sfinţenia vieţii lor. încă săruta cu evlavie cinstitele 
lor feţe şi le trimitea cele de nevoie la chiliile unde se osteneau. Despre 
aceasta însuşi spunea: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi 
podvig (nevoinţa) şi plecaţi la smerenie adâncă" 30 . 

9. Cel mai de preţ odor al Moldovei, la care mitropolitul Dosoftei ţinea 
foarte mult, erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Pe acestea, 
mutându-le în catedrala de la Iaşi, bunul păstor le păzea cu mare sfinţenie şi la 
vreme de primejdie făcea cu ele litanie prin ţară şi multe minuni şi semne se 
făceau spre mângâierea poporului binecredincios. în anii 1686-1687, fiind 
mare tulburare şi neaşezare în ţară, mitropolitul a luat sicriul cu sfintele 
moaşte şi s-a dus cu ele în Polonia, la Zolkiev. 

10. Acolo, în ţară străină, a stat Cuviosul mitropolit Dosoftei cu ucenicii 
săi şapte ani de strajă lângă sfintele moaşte, rugându-se ziua şi noaptea cu 
nădejdea întoarcerii în pământul străbun. Şi venea multă lume la moaştele 
Sfântului Mucenic Ioan şi nu puţini se vindecau şi se foloseau de sfaturile 
blândului ierarh. încă scria şi cărţi de folos şi făcea multe fapte bune. 



30 Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, Vieţile Sfinţilor, Iaşi, 1686, voi. IV, f. 152 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 223 

Aşa ostenindu-se acest mare păstor, aghiograf şi imnograf al Bisericii 
Ortodoxe Române, la sfârşitul anului 1693 s-a săvârşit cu pace, departe de 
ţară, dându-şi sufletul în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos. 



SFANŢUL IERARH MUCENIC TEODOSIE 

Mănăstirea Brazi 

(t c. 1694) 31 

Acest sfânt ierarh s-a născut în prima jumătate a veacului al XVII-lea, într-o 
localitate vrânceană de pe apa Zăbrăuţiului, în împrejurimile Panciului. Din 
tinereţe a luat asupra sa chipul vieţii monahiceşti, iar mai apoi a fost ales egumen 
al Mănăstirii Bogdana de lângă Oneşti, pe care marele logofăt Solomon 
Bârlădeanu o ctitorise la îndemnul său în jurul anului 1660. De aici a fost chemat 
să păstorească Episcopia Rădăuţilor în anul 1669. în 1671, episcopul Dosoftei al 
Romanului fiind pus în fruntea Mitropoliei Moldovei, Sfântului Teodosie i se 
încredinţează scaunul vlădicesc de la Roman. Aici stă vreme de trei ani, până în 
1674, când, după refugierea mitropolitului Dosoftei în Polonia, a fost ridicat la 
cârma mitropoliei fără să vrea, mai mult silit, de către domnitorul Dumitraşcu 
Cantacuzino. 

Erau vremuri foarte nestatornice, cu multe schimbări de domnii şi cu multe 
jafuri din partea oştirilor străine care bântuiau prin ţară. După cum scrie 
cronicarul Ion Neculce, însuşi domnitorul Dumitraşcu Vodă chemase în apărarea 
sa pe tătari, care au lăsat poporul „numai cu sufletele, bătuţi şi zdruncinaţi, cum 
era mai rău şi mai amar, cum nu se poate nici a scrie, nici a povesti caznele şi 
ucisurile lor, ce au avut". Deci, ridicându-se cu îndrăzneală împotriva acestor 
nedreptăţi ce aveau loc în ţară, mitropolitul Teodosie a avut de suferit din partea 
lui Dumitraşcu Vodă, astfel încât nu a rămas mult timp în scaunul mitropolitan, ci 
după numai un an de păstorie a fost îndepărtat de acelaşi domnitor. S-a retras 
atunci în locurile natale, vieţuind atât în mănăstirea Bogdana, unde era al doilea 
ctitor, cât şi în mănăstirea Sfântului Ioan din Focşani. 

Aici a fost cunoscut de tot poporul ca un om al lui Dumnezeu, foarte 
râvnitor pentru cele sfinte. Au rămas şi multe documente care îl atestă ca un 



31 Pr. Grigore Popescu şi Gion D. Ionescu, Contribuţii la Istoria Bisericii Ortodoxe Române. 
Date noi despre mitropolitul Teodosie al II-lea al Moldovei, în rev. „B.O.R.", nr. 5-6, 1986, p. 
94-101; Tomosul Sinodal de canonizare. Viaţa şi Slujbele Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la 
Mănăstirea Brazi, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2003; Ene Ionel, Teodosie al II-lea, un 
mitropolit martir al Moldovei (secolul al XVII-lea), în „Studia historica et theologica. Omagiu 
Profesorului Emilian Popescu", Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 671-683. 



224 PATERICUL ROMANESC 

părinte duhovnicesc de încredere, a cărui autoritate era neîndoielnică în mijlocii 
credincioşilor, astfel încât câteodată judeca felurite pricini între aceştia, iar alteoo 
semnătura lui întărea învoielile dintre ei. 

Revenind în obştea sa de la Bogdana, el nu a mai vrut să-şi recapete 
vredniciile arhiereşti din care fusese îndepărtat, ci vreme de aproape două decenii 
şi-a îndreptat toată osârdia numai spre ctitorirea de noi lăcaşuri sfinte spre slava 
lui Dumnezeu, după cum scrie şi în diata sa din 1691: „Facem ştire tuturor cui se 
cuvine a şti, pentru orânduiala vieţii noastre, că am avut noi mare râvnă către 
zidirea sfintelor biserici şi pe unde, cum şi ce am putut zidi, Dumnezeu ştie" 
încă de pe când era episcop la Roman, acest ierarh iubitor de viaţă călugărească 
s-a îngrijit îndeaproape de mănăstirile din Ţara de Jos: Soveja, Mera, Lepsa- 
Buluc, Scânteia. După întoarcerea sa în locurile natale, numele său este legat es 
certitudine de înfiinţarea mai multor mănăstiri din această zonă: Brazi, Trotuşanu, 
Muşinoaiele, Bogdana, pe care le-a ctitorit sau care au fost ctitorite la îndemnui 
sau, sau cărora le-a făcut felurite danii. 

Mănăstirea Brazi - numită şi „de la Cruce" -, de lângă oraşul Panciu, a fost 
cea mai iubită ctitorie a sa. Aici s-a ostenit cel mai mult, ajutat fiind şi de 
ucenicul său, Lavrentie, episcopul Rădăuţilor, şi aici a avut de înfruntat şi multe 
oprelişti.. în 1688 a fost răpit de trimişii Iui Şerban Cantacuzino şi dus în Ţara 
Românească, unde a fost închis şi chinuit vreme de 10 săptămâni. încă vreme 
îndelungată a fost împiedicat cu silnicie de un fost postelnic sa construiască 
biserica care voia să o facă pentru mănăstire, dar, fiind acela apoi lovit de o boală 
nemiloasă, a recunoscut că a prigonit pe nedrept pe cuviosul ierarh şi şi-a lăsar 
prin testament toate moşiile sale ctitoriei Sfântului Teodosie. Iar acesta, fără a 
ţine minte răul, a primit ca fostul postelnic să fie îngropat în curtea bisericii şi s-a 
rugat pentru iertarea păcatelor lui. Deci, trecând peste toate încercările, a ridicat 
o nouă biserică şi chilii şi a rânduit un egumen care vieţuise în Muntele Athos. 

Dar râvna fostului mitropolit nu s-a oprit aici, căci voia să mai ridice şi alte 
lăcaşuri sfinte. însă Dumnezeu, care cunoaşte adâncurile inimilor oamenilor şi 
ceea ce este de folos fiecăruia, a rânduit pe de o parte ca sfârşitul Sfântului 
Teodosie să fie încununat prin mucenicie, iar pe de altă parte n-a trecut cu 
vederea nici dorinţa lui fierbinte de a ridica şi alte biserici. Deci 1-a înştiinţat din 
vreme pe robul Său despre sfârşitul ce i se apropia şi i-a arătat şi calea pe care se 
vor săvârşi ctitoriile sale. Aşadar, Sfântul Teodosie a îngropat într-o pădure banii 
care îi pregătise, lăsând şi o însemnare „că cine va găsi aceşti bani este îndatorat 
să zidească din ei o mănăstire şi trei schituri" şi că „la terminarea de zidit a celui 
din urmă, al treilea schit, va afla şi moaştele mele" 32 . 



Viaţa Sfântului Antipa Românul (Athonitul), Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 9 




Sfînta Mînăs+ire Moldovifa (secolul XV) 
Simtă Mînăstire Probota (secolul XV) 








Sfînta Mînăstire Slatina (secolul XVI) 




Sfînta Mînăstire Rîşca 
(secolul XVI) 




Sfînta Mînăstire Sucevifa (secolul XVI) 



Sfînta Mînăstire Dra- 
gomirna (secolele XVI — XVI I ) 





Sfînta Mînăstire Secu (secolele XVI— XVII) 




Mitropolitul Moldovei Varlaam (+1657) 






.1* 







- 

■ ■■■■y:VMi;-& 
■ 



Sfînia Mînăstire Căldărusani (secolul XVII) 
Sfînta Mînăstire Govora (secolul XVII) 





Mitropolitul Moldovei Dosoftei ( — 



-*1 




Sfînta Mînăstire Hureii (secolul XVII) 



Sfînta Mînăstjre Brîncoveanu-Făgăraş (secolul XVII) 





Sfînta Mînăstire Agapia din Vale (1644) 
Sfînta Mînăstire Sihăstria (secolul XVII) 



^^VS 



*-di.i ,B sr:-?:; 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 225 

Nu mult după aceasta, o ceată de tătari a venit la Mănăstirea Brazi şi 1-a 
chinuit pe bătrânul Teodosie ca să spună unde îşi are ascuns avutul. Iar sfântul 
nevrând să destainuie unde era zestrea sfintelor lăcaşe pe care voia să le 
construiască, tătarii i-au tăiat capul. Astfel, râvnitorul mitropolit s-a învrednicit a 
dobândi cununa de mucenic în mănăstirea „de la Cruce" şi a fost îngropat 
noaptea de nişte ucenici în lăcaşul pustiit de năvălitori. 

După mai mult de o sută de ani de la aceste întâmplări, un pustnic din Munţii 
Buzăului, călăuzit de Dumnezeu, descoperea vasul cu bani ascuns în pădure de 
mitropolitul Teodosie şi însemnarea pe care acesta o lăsase. Minunându-se de 
lucrarea dumnezeiască săvârşită prin această descoperire, pustnicul Dimitrie s-a 
apucat de lucru cu toată râvna şi a dus la bun sfârşit dorinţa mitropolitului 
Teodosie. El a reconstruit Mănăstirea Brazi, unde a şi fost pus egumen, şi încă 
trei schituri, după porunca lăsată de sfântul mucenic. La sfârşit, în anul 1842, în 
timp ce îşi pregătea propriul mormânt în curtea bisericii ultimului schit, a aflat 
moaştele Sfântului Teodosie, după cum scria chiar el mai târziu: „La sfârşit, am 
vrut să-mi fac mormântul meu în ţintirim la Brazi tocmai în locul unde a fost 
biserica veche. Şi săpând adânc de şase palme, am găsit locul unde la picioarele 
răposatului mitropolit Teodosie, ctitorul Mănăstirii Brazi, se găsea capul 
mormântului meu. Şi, săpând în sus, am găsit tot trupul deplin, înşirate oasele, 
iar capul l-am găsit cu gura în jos, precum este ştiut că a fost tăiat de tătari şi 
îngropat noaptea" . 

Toate acestea sunt descrise în viaţa Sfântului Antipa de la Calapodeşti, care, 
auzind de faima arhimandritului Dimitrie şi de minunatele descoperiri ale lui, s-a 
îndreptat spre Brazi, ca să primească sfat duhovnicesc de la un bătrân iscusit în 
cele duhovniceşti ca acesta. Aici s-a închinat el însuşi la moaştele Sfântului Ierarh 
Mucenic Teodosie, după cum spunea mai târziu ucenicilor săi: „M-am învrednicit 
eu însumi să văd şi să sărut aceste moaşte din care ieşea un parfum foarte 
mirositor". în prezenţa acestor sfinte moaşte a fost călugărit Sfântul Antipa de 
stareţul Dimitrie, care 1-a binecuvântat să plece la Athos, pe drumul la capătul 
căruia şi noul monah se va învrednici sa fie numărat în ceata sfinţilor. 

Descoperirea minunată a moaştelor Sfântului Teodosie stă mărturie a locului 
pe care el 1-a dobândit în rândul sfinţilor şi a înălţimii duhovniceşti la care 
ajunsese, căci el a proorocit cu peste o sută de ani înainte rânduiala dumnezeiască 
prin care avea să se împlinească visul său de a se construi cele patru sfinte 
lăcaşuri şi cum aveau să fie găsite osemintele sale. El a luat cununa mucenicească 
apărând bunurile Bisericii, preferând să-şi dea viaţa decât să destăinuiască locul 
unde se aflau acestea şi să le dea în mâinile necredincioşilor. Această jertfa şi 
viaţa sa curată şi sfântă au tăcut ca el să fie cinstit de credincioşi încă de la 
aflarea sfintelor sale moaşte. în anul 2003, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 



226 PATERICUL ROMANESC 

Române a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la 
Mănăstirea Brazi, ziua sa de praznuire fiind 22 septembrie, dată la care a trecut la 
cele veşnice. Sfinte Ierarhe Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

CUVIOSUL LAZĂR SIHASTRUL 

Schitul Sihăstria Putnei 
(secolele XVII-XVIII) 

Acest cuvios era originar din Transilvania. în tinereţile sale a fost ucenic 
şi ascultător al blândului mitropolit Dosoftei, care 1-a călugărit şi 1-a hirotonit 
preot. Apoi, plecând mitropolitul în pribegie în ţara Poloniei (1686), ucenicul 
său, ieromonahul Lazăr, s-a făcut pustnic la Sihăstria Putnei. Găsind schitul 
pustiu şi biserica risipită, şi-a făcut acolo o chilie de lemn şi se nevoia singur 
în post şi rugăciune, lăudând neîncetat pe Dumnezeu. 

După câţiva ani s-au adunat în jurul său câţiva sihastri iubitori de linişte, 
dar nu aveau biserică unde să aducă jertfa cea fără de sânge. Deci, auzind 
egumenul Lazăr că vistiernicul Ilie Cantacuzino de la Iaşi este milostiv, 1-a 
rugat sa înnoiască biserica schitului, ceea ce cu mare bucurie a făcut. în jurul 
bisericii cu hramul Buna- Vestire, cei câţiva sihastri şi-au făcut chilii de lemn 
şi petreceau acolo împreună în desăvârşită iubire, sub povăţuirea egumenului 
Lazăr, rugându-se ziua şi noaptea pentru mântuirea oamenilor şi răbdând nu 
puţine lipsuri şi ispite de la diavolul. 

După o nevoinţa duhovnicească de peste 20 de ani, Cuviosul Lazăr şi-a 
dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1710, lăsând în urma sa câţiva 
sihastri sporiţi în fapte bune 33 . 



CUVIOASA CASIANA SCHIMONAHIA 

Schitul Casiana-Ceahlău 
(secolul XVII) 34 

Această schimonahie era cu metania din Mănăstirea Topoliţa-Târgu 
Neamţ. Deci, retrăgându-se pe Valea Bistriţei cu câteva ucenice, a sihăstrit 
mai întâi în pădurile Hangului. Apoi, adunând mai multe călugăriţe în jurul ei, 



33 Egumenul Sila, Istoricul Sihăstriei din secolul XVIII, editat de Teodor Bălan, Cernăuţi, 1936; 
Arhiva şi Pomelnicul ctiîoricesc al Mănăstirii Putna 

34 Pr. C. Matasă, Călăuza judeţului Neamţ, Bucureşti, 1929, p. 99-104; Idem, Palatul 
cnejilor, Bucureşti, 1935, p. 39 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVI-XVII 227 

>chimonahia Casiana a întemeiat un mic schit de lemn pe valea pârâului 
Buhalniţa, numit „Schitul Casiana", pe care 1-a povăţuit duhovniceşte până la 
obştescul ei sfârşit. Nevointa maicilor din această sihăstrie era aceeaşi ca în 
roate sihăstriile din jurul Ceahlăului. Zilnic cântau cele şapte laude, în chilii 
citeau Psaltirea, mâncau o data pe zi şi petreceau permanent în tăcere şi 
smerenie. Numele acestei schimonahii era cunoscut în toate satele de pe Valea 
Bistriţei, căci era o vestită maică duhovnicească şi rugătoare pentru toţi şi 
fiecare se folosea de nevointa ei. 

Către jumătatea secolului XVII, Cuvioasa Casiana egumena s-a mutat în 
odihna lui Hristos, lăsând în urmă numeroase ucenice. 

CUVIOASA SOFIA SCHIMONAHIA 

Schitul Sofia-Ceahlău 
(secolul XVII) 

Schimonahia Sofia a fost crescută duhovniceşte în obştea Mănăstirii 
Topoliţa-Târgu Neamţ. Apoi, retrăgându-se pe valea râului Bistriţa, a sihastrit 
mulţi ani cu ucenicele ei în partea de răsărit a Muntelui Ceahlău, deasupra 
satului Răpciune. 

Văzându-se înconjurată de numeroase ucenice, a fost îndemnată de 
Dumnezeu să întemeieze un schit de călugăriţe, căci erau multe maici care 
sihăstreau în pădurile de sub Ceahlău, dar nu aveau nici o mănăstire unde să 
slăvească pe Hristos. Astfel, Cuvioasa Sofia a înălţat aici o mică biserică de 
lemn cu hramul Sfântul Ioan Teologul, a făcut chilii de jur-împrejur, a adunat 
peste 20 de călugăriţe şi a pus rânduială de nevointa pustnicească. 

Acest sfânt lăcaş s-a numit „Schitul Sofia" şi a dăinuit în Ceahlău 
aproape două secole. Schimonahia Sofia a fost maică duhovnicească în această 
sihăstrie peste 30 de ani, crescând multe călugăriţe alese. Unele dintre ele se 
retrăgeau cu timpul în pustie şi acolo se jertfeau până la moarte în post şi 
rugăciune. Altele se nevoiau la linişte numai în sfintele posturi, apoi iar 
coborau în schit. 

Cuvioasa aceasta era cinstită în partea locului pentru sfinţenia vieţii ei, 
atât de mireni, cât şi de călugări, căci era umbrită de darul lui Dumnezeu şi 
era plina de înţelepciune duhovnicească. Către sfârşitul secolului XVII, 
schimonahia Sofia s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă o 
vestită sihăstrie de călugăriţe. La începutul secolului XIX, Schitul Sofia rămâ- 
nând aproape pustiu, biserica de lemn a fost mutată la Mănăstirea Durau 35 . 



'Pr. C. Matasă, Călăuza jud. Neamţ.,., p. 104-105 



228 PATERICUL ROMÂNESC 



CUVIOASA MELANIA SCHIMONAHIA 

Sihăstria Durău-Ceahlău 
(secolul XVII) 

Pe lângă Schiturile Casiana şi Sofia, a mai existat la vest de Muntele 
Ceahlău încă o sihăstrie de călugăriţe, numită „Sihăstria Melaniei" sau 
„Sihăstria Durau", după numele pârâului ce curge din munte. Acest schit 
pustnicesc a fost întemeiat în prima jumătate a secolului XVII de Cuvioasa 
Melania schimonahia, care a sihăstrii mulţi ani în acest loc. 

în tradiţie se spune că Melania, numită din botez Mariana, era fiică de 
domn din Iaşi. Deci, dorind să se facă mireasă a lui Hristos, a plecat pe 
ascuns din casa părintească cu două slujitoare credincioase şi s-au tăinuit 
singure sub vârful Muntelui Ceahlău, mai sus de actuala Mănăstire Durau. 
Aici, fericita Melania s-a făcut schimonahie şi a sihăstrit cu ucenicele ei mulţi 
ani, neştiută de nimeni. Apoi, mai adunându-se şi alte călugăriţe ce se nevoiau 
în partea locului, au întemeiat un mic schit şi biserică de lemn, cu hramul 
Buna-Vestire, denumit „Sihăstria Melaniei". 

Aceasta a fost cea mai aspră sihăstrie de călugăriţe din Muntele Ceahlău, 
în jurul egumenei Melania s-au adunat ca la 30 de călugăriţe din mănăstiri şi 
sihăstrii, formând o vestită aşezare isihastă de femei din Moldova. Unele se 
nevoiau în obşte, iar altele se linişteau singure în bordeie de lemn în preajma 
schitului. Numai biserica o aveau în comun. Până astăzi se păstrează aici două 
denumiri de la smeritele rugătoare ale Ceahlăului de altădată: „Piciorul 
Maicilor" şi „Şipotul Maicii". 

Schimonahia Melania era vestită maică duhovnicească în Muntele Ceahlău 
şi lucrătoare a rugăciunii lui Iisus. Ea a crescut multe ucenice în dragoste de 
Hristos, mângâindu-le în vreme de ispite şi povăţuindu-le pe calea 
desăvârşirii. Apoi, ajungând la măsura marilor sihastri, a dat ucenicelor ei 
sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace în Hristos 36 . 

Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul 
dor! 



36 După adormirea Cuvioasei Melania, sihăstria ei s-a numit „Sihăstria Durau". In anul 
1779-1780, stareţul Paisie a adunat aici toate călugăriţele şi pustnicele din partea locului, sub 
egumenia schimonahiei Nazaria şi a Cuviosului Iosif pustnicul. Din anul 1830, Schitul Durau s-a 
transformat în mănăstire de călugări. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 



din secolele XVII-XVIII 



CUVIOSUL PAVEL SIHASTRUL 

Duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla 

(a doua jumătate a secolului XVII) 1 

Acest părinte minunat şi sfânt a fost duhovnic de taină al Cuvioasei 
Teodora de la Sihla. El s-a nevoit mai întâi în ohştea Schitului Sihăstria, în a 
doua jumătate a secolului XVII, şi era tuturor sihastrilor sfetnic şi părinte 
duhovnicesc. Apoi, sosind în schit fericita Teodora şi dorind viaţă pustni- 
cească, Cuviosul Pavel a dus-o, cu porunca egumenului, în Munţii Sihlei şi a 
aşezat-o într-o colibă părăsita. Acolo o împărtăşea bătrânul în taină cu Trupul 
şi Sângele lui Hristos şi îi aducea pesmeţi pentru hrană. 

Mai târziu, râvnind vieţii marilor părinţi, ieroschimonahul Pavel s-a 
retras şi el la pustie, în pădurile seculare dintre Sihla şi Râpa lui Coroi. Aici 
este un loc tăinuit şi binecuvântat de Dumnezeu, unde s-au nevoit cei mai mari 
sihastri din Munţii Sihlei. Şi nimeni, afară de cei aleşi şi iubiţi de Duhul 
Sfânt, nu putea să vadă pe aceşti cuvioşi, nici să le descopere bordeiele lor. 

în acest loc pustnicesc s-a nevoit Cuviosul Pavel mai mult de zece ani, în 
neştiute osteneli şi bucurii duhovniceşti. în jurul său se nevoiau zeci de 
sihastri iubitori de Hristos şi toţi îl aveau de părinte duhovnicesc, căci era plin 
de darul Duhului Sfânt, înţelept în cuvânt şi înaintevăzător. Apoi, bineplăcând 
lui Dumnezeu şi ajungând la măsura părinţilor de demult, şi-a dat sufletul în 
mâinile Domnului, pe când stătea la rugăciune sub o stâncă. Timp de peste 
două secole, osemintele sale au zăcut acolo, neaflate de nimeni. Iar în vara 
anului 1930, la 20 iulie, sfintele sale moaşte s-au descoperit prin minune unui 
ierodiacon iubitor de Hristos, anume Cristofor, cu metania din Mănăstirea 
Frasinei, ce se liniştea în pădurile Schitului Sihla. Căci, întorcându-se de la 
schit şi adormind puţin pe cale, i s-a arătat în vis Cuviosul Pavel, îmbrăcat în 
rasă de şiac, cu barba albă, cu părul lung şi cu faţa luminată. Apoi, cu voce 
blândă, i-a zis: 

„Părinte Cristofor, mergi la dreapta o sută de paşi şi vei găsi acolo, sub 
stâncă, alături de tulpina unui brad, trupul meu neîngropat, al smeritului Pavel 
ieroschimonahul, care m-am nevoit cândva în pădurile acestea. Osemintele 
mele să le îngropi acolo sub pământ, iar craniul să-1 porţi de binecuvântare cu 
sfinţia ta în toată viaţa!" 



1 Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, op. cit., p. 112 



232 PATERICUL ROMÂNESC 

Apoi, cuviosul facându-se nevăzut, ierodiaconul Cristofor i-a afla: 
cinstitele moaşte sub o pânză de păianjen la locul arătat. Erau galbene ş 
răspândeau bună mireasmă. Deci, sarutându-le şi făcând rugăciuni, le-* 
îngropat acolo, iar sfântul său cap 1-a luat cu sine la chilie. Mai târziu i 
coborât cu acest preţios odor în Mănăstirea Sihăstria. îl purta într-o traisiî 
însemnată cu chipul Sfintei Cruci. Deci, spunând egumenului taina, 1-a aşezat 
în altar pe Sfânta Masă şi a slujit trei zile Sfânta Liturghie. Apoi, sărutând ioc 
soborul acel sfânt cap al Cuviosului Pavel, ierodiaconul Cristofor s-a întors \t 
pustie şi nu 1-a mai întâlnit nimeni până astăzi. 

„Cât de minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor 
noştri!" 



CUVIOSUL VARSANUFIE SIHASTRUL 

Egumen al Schitului Sihăstria 

(secolele XVII-XVIII) 2 

Acest cuvios egumen a povăţuit obştea Schitului Sihăstria-Neamţ sprr 
sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII. Avea o viaţă cu tonii 
aleasă şi era cinstit, atât de părinţii din schit, cât şi de sihastrii din 
împrejurimi. Tuturor le era egumen şi părinte duhovnicesc. 

Egumenul Varsanufie a primit în schit pe fericita Teodora, pe care apoi a 
încredinţat-o ieroschimonahului Pavel, ca s-o aşeze la pustie în pădurile 
Sihlei. Tot el odihnea în obştea sa pe sihastrii din pădure, cărora le dădea 
Trupul şi Sângele Domnului, precum şi cele de nevoie. Alteori îi cerceta la 
colibele lor şi trimitea fraţi din schit să îngrijească pe cei bolnavi şi să le duci 
de mâncare. 

La începutul secolului XVIII, uitându-se cu totul numele Cuvioase: 
Teodora de la Sihla, egumenul Varsanufie a fost singurul ales de Dumnezeu 
ca să descopere peştera ei. Văzând păsările cerului ducând fărâmituri de pâine 
de la trapeză către Sihla, a trimis doi fraţi să meargă după păsări, până an 
aflat pe plăcuta lui Dumnezeu, Cuvioasa Teodora. Apoi, îndată a rânduit un 
duhovnic ca s-o împărtăşească şi s-o îngroape la Sihla, în peşteră. Sub 
povăţuirea acestui fericit egumen, Schitul Sihăstria a trăit cea mai aleasă epoca 
de înflorire duhovnicească din istoria sa, fiind numărat alături de marile 
sihăstrii din Moldova, ca: Pocrovul, Vorona, Agapia Veche, Rarăul, Sihăstria 
Ceahlăului şi altele. La începutul secolului XVIII, Schitul Sihăstria număra 



2 Ierom. loanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, op. cit., p. 22 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 233 

peste 20 de sihastri. Toţi duceau desăvârşită viaţă de obşte, în post, tăcere, 
iseultare şi neîncetată rugăciune. 

Deci, bineplăcând lui Dumnezeu şi crescând mulţi ucenici, Cuviosul 
Varsanufie s-a săvârşit cu pace şi a fost îngropat lângă biserică. 



SFÂNTA TEODORA DE LA SIHLA 
(secolele XVII-XVIII) 3 

a. Viaţa 

Cuvioasa Teodora de la Sihla este cea mai aleasă călugăriţă sfântă pe care 
au odrăslit-o mănăstirile româneşti. S-a născut în satul Vânători-Neamţ, în 
prima jumătate a secolului XVII. Tatăl ei, Ştefan Joldea, era armaş al cetăţii 
Neamţului. După moartea surorii sale Maghiţa (Marghiolita?), Teodora a fost 
căsătorită cu un tânăr din Ismail. Dar, neavând copii, s-au dus amândoi la 
mănăstire. Fericita Teodora a îmbrăcat haina călugărească la Schitul 
Yărzăreşti-Râmnicu Sărat, iar soţul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, 
cu numele de Elefterie. 

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a făcut pustnică în Munţii 
Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ţinutul Neamţ, a sihăstrit singură ca la 30 de 
ani într-o peşteră din Munţii Sihlei, asemenea Cuvioasei Măria Egipteanca. 
Deci, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat din viaţa aceasta în primele 
decenii ale secolului XVIII şi a fost îngropată în peşteră. 

în primele decenii ale secolului XIX, moaştele Cuvioasei Teodora de la 
Sihla au fost luate de familia boierilor Sturza, ctitori ai acestui schit, şi duse la 
biserica zidită de ei în satul Miclăuşeni-Iaşi. Iar în anul 1856 au fost date 
Mănăstirii Pecersca din Kiev, unde se află şi astăzi, în schimbul mai multor 
rânduri de veşminte de fir. 

b. Fapte şi cuvinte de folos 

1. Acest fericit vlăstar al monahismului românesc a fost din pruncie ales 
şi sădit în casa lui Dumnezeu. Căci, fiind însoţită cu bărbat, fericita Teodora 
nu a găsit odihnă sufletului ei până nu s-a făcut mireasă lui Hristos. Astfel, 
neavând ea copii, a părăsit cele trecătoare şi a îmbrăcat haina pocăinţei în 
Schitul Vărzăreşti din ţinutul Buzău. 



3 Viaţa şi petrecerea Cuvioasei Teodora de la Sihla, mss. de la începutul secolului XIX, în 
posesia fam. Fărcăşanu, Tg. Neamţ; Pr. Liviu Stan, Sfinţi români..,, Sibiu, 1945, p. 76; Pr. prof. 
C. Galeriu, Cuvioasa Teodora de la Sihla, în Sfinţi români..., op. cit., p. 432 



234 PATERICUL ROMÂNESC 

2. Aici a sporit atât de mult fericita Teodora, în tăcere, în rugăciune şi 
ascultare, că în puţini ani a ajuns la măsura celor bătrâni, învrednicindu-se a 
se ruga din inimă şi a cunoaşte mulţimea ispitelor vrăjmaşului. Pentru aceea, 
toate maicile o iubeau şi se foloseau de smerenia, de nevoinţa şi de râvna ei. 

3. Năvălind turcii pe Valea Buzăului şi arzând schitul lor, Cuvioasa 
Teodora s-a ascuns în munţi cu maica ei duhovnicească, schimonahia Paisia. 
Acolo s-au nevoit în post şi priveghere câţiva ani, răbdând bărbăteşte foamea, 
frigul şi alte negrăite ispite de la diavoli. Căci, întrarmându-se fericita cu 
rugăciunea cea de foc a inimii, pe toate le răbda şi se împărtăşea de 
mângâierile cele de taină ale Duhului Sfânt. 

4. Răposând în munte maica ei duhovnicească, prin anii 1670-1675. 
Cuvioasa Teodora a fost călăuzită de Dumnezeu către Munţii Neamţ, în patria 
ei. Aici, închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din 
Mănăstirea Neamţ, a fost trimisă pentru sfat la egumenul Schitului Sihăstria, 
ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, înţelegând că doreşte viaţă pustnicească 
şi cunoscând cu duhul virtutea ei, a împărtăşit-o cu Trupul şi Sângele lui 
Hristos. Apoi, dându-i călăuza pe duhovnicul Pavel, i-a spus: 

- Du-te la pustie pentru un an de zile, în pădurile din Munţii Sihlei. De 
vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea şi ispitele cele cumplite ale 
pustiei, rămâi acolo până la moarte. Iar de nu vei putea răbda, retrage-te la o 
mănăstire de călugăriţe şi-ţi lucrează în smerenie mântuirea sufletului tău. 

5. Căutând Cuviosul Pavel o chilie pustnicească părăsită pentru fericita 
Teodora şi negăsind, a întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile 
Sihlei. Acesta, fiind văzător cu duhul, a zis: 

- Nevoieşte-te, maică Teodora, în chilia mea, căci eu mă duc în al: 
bordei pustnicesc. Deci, aşezând ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora 
în Munţii Sihlei şi binecuvântând-o, s-a întors din nou la schit. 

6. în această chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora aproape 30 de 
ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi biruind prin răbdare, rugăciune ş: 
smerenie toate cursele vrăjmaşului. Căci, fiind întărită cu putere de sus, n-& 
mai coborât din munte, nici ajutor omenesc de la nimeni n-a mai primit. 
Numai singur fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca uneori la chilia ei cu 
Preacuratele Taine şi cele de nevoie vieţii pământeşti. în această îngerească 
nevoinţa atât de mult a sporit cuvioasa, încât făcea priveghere de toată noaptea 
cu mâinile înălţate la cer, până se revărsau zorile şi se lumina la faţă cu 
lumină de sus, apoi se odihnea două ore şi iar începea. Hrană primea nunu: 
după două zile, puţini pesmeţi cu ierburi de pădure, ferigă şi măcriş, num:: 
„Măcrişul Sfintei Teodora". Iar apă aduna din ploi, într-o scobitură deasupra 






SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 235 

_nei stânci, numită până azi „Fântâna Sfintei Teodora". Şi, adevărată minune, 
ci apa din stâncă nu seca niciodată. 

Mai târziu, răposând Cuviosul Pavel, fericita Teodora a rămas numai în 
gnia lui Dumnezeu. 

7. Odată, năvălind turcii asupra satelor şi mănăstirilor din ţinutul Neamţ, 
s-au umplut codrii de săteni şi de călugări. Atunci au ajuns câteva călugăriţe şi 
Ia chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis fericita: 

- Rămâneţi voi în chilia mea, căci eu am alt loc de adăpost. Din ceasul 
acela s-a dus într-o peşteră mică din apropiere şi acolo se nevoia singură, 
neştiută de nimeni, iar noaptea se odihnea puţin pe lespedea de piatră care se 
vede până astăzi în fundul peşterii. 

8. Odată, rătăcind o ceată de turci prin Munţii Sihlei, din lucrarea 
satanei, au dat de peştera Cuvioasei Teodora. Deci, năvălind asupra ei ca s-o 
ucidă, sfânta a căzut în genunchi şi, înălţându-şi mâinile către cer, a strigat: 

- Izbăveşte-mă, Doamne, de mâinile ucigaşilor! în clipa aceea s-a deschis 
prin minune peretele din fundul peşterii, iar mireasa lui Hristos, ascunzându-se 
în pădure, s-a izbăvit de moarte. 

9. Fiind cu totul uitată de oameni şi neavând pe nimeni la bătrâneţile ei, 
şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Astfel, părăsind chilia, Sfânta 
Teodora se nevoia în peşteră ca un înger în trup. Acum, nici frigul, nici 
foamea nu le mai simţea, nici diavolul n-o mai chinuia. Ci se ruga neîncetat 
lui Dumnezeu cu mâinile înălţate la cer, până se răpea cu mintea la cele 
cereşti, iar cu trupul se ridica deasupra pământului. Atunci i se lumina faţa 
prin harul Duhului Sfânt, iar din gura ei se înălţa în sus rugăciunea ca o 
văpaie de foc, asemenea marilor sfinţi. Că ajunsese fericita Teodora la 
rugăciunea cea mai înaltă, în extaz, şi se îndulcea în chip negrăit de cele 
dumnezeieşti. 

10. Hainele Sfintei Teodora ajunseseră acum nişte zdrenţe, care cu greu îi 
acopereau trupul slăbit de aspră nevoinţă. încă şi hrana terminându-se, 
păsările cerului, la porunca Ziditorului, îi aduceau zilnic fărâmi turi şi coji de 
pâine de la trapeza Schitului Sihăstria. Iar fericita se ruga neîncetat pentru 
lume şi se bucura de apropierea mutării din trup. însă, timp de 40 de zile 
înainte de obştescul sfârşit s-a rugat lui Dumnezeu sa-i trimită un preot, ca 
să-i aducă Preacuratele Taine. Iar Domnul nu a trecut cu vederea dorinţa 
sufletului ei . 

11. Odată, a observat egumenul Sihăstriei, Varsanufie, stoluri de păsări 
ducând către Sihla fărâmituri în cioc. Deci, cugetând în sine că trăieşte acolo 



236 PATERICUL ROMÂNESC 

vreun sihastru sfânt, a trimis doi fraţi să vadă unde se opresc acele păsări. 
Astfel mergând ei, i-a cuprins noaptea şi, rătăcind prin pădure, se rugau şi 
aşteptau să se facă ziuă. Apoi, observând înaintea lor o rază de lumină ce se 
ridica la cer, s-au apropiat şi au văzut o femeie luminată la chip, înălţată de la 
pământ şi rugându-se cu mâinile în sus. Era Sfânta Teodora. 

- Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai ascultat!, a zis fericita. Apoi a 
adăugat către cei doi fraţi: 

- Nu vă temeţi, fraţilor, căci sunt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai 
întâi aruncaţi-mi o haină să mă îmbrac, că sunt cu trupul gol! 

Apoi, chemându-i, le-a spus viaţa şi sfârşitul ei apropiat şi le-a poruncit, 
zicând: 

- Coborâţi la schit şi spuneţi egumenului să trimită pe duhovnicul 
Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie la mine cu Trupul şi Sângele lui Hristos. 

- Cum să ajungem la schit noaptea, au răspuns fraţii, căci nu cunoaştem 
drumul? 

- Mergeţi după lumina care se vede înaintea voastră şi numaidecât veţi 
ajunge! 

12. Auzind egumenul de Sfânta Teodora, în zorii zilei a trimis la Sihla 
pe duhovnicul Antonie cu ierodiaconul şi cu cei doi fraţi şi au aflat pe Sfânta 
Teodora la rugăciune pe cetină de brad dinaintea peşterii. Deci, mai întâi 
cuvioasa şi-a mărturisit taina vieţii ei şi a primit dezlegare de la duhovnic. 
Apoi a rostit Crezul, a primit dumnezeieştile Taine şi, cerând binecuvântare 
de la preot, a zis: 

- Slava Ţie, Doamne, pentru toate! în clipa aceea, Sfânta Teodora şi-a dat 
fericitul ei suflet în braţele lui Hristos, iar trupul ei purtător de bună mireasmă 
a fost prohodit şi aşezat cu cinste de părinţi în peştera în care s-a nevoit. 

13. Vestea despre viaţa şi mutarea Sfintei Teodora de la Sihla s-a 
răspândit repede în toate mănăstirile şi satele din Moldova şi chiar dincolo de 
hotarele ei. De aceea alergau la moaştele ei din peşteră călugări şi credincioşi 
de prin sate şi mai ales cei bolnavi, şi se vindecau de suferinţă. Căci trupul ei 
preamărit cu neputrezirea era izvorâtor de bună mireasmă şi făcea minuni. 
Unii sărutau sfintele ei moaşte, alţii îşi atingeau bolnavii de sicriu, iar alţii se 
spălau cu apă din fântâna ei şi primeau ajutor şi mângâiere. 

14. Sfântul trup al Cuvioasei Teodora de la Sihla, numită şi „Pămân- 
teană", a stat la Sihla în peşteră peste o sută de ani, bucurându-se de o 
profundă venerare, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi români. De la adormirea 
ei până astăzi, merg în pelerinaj la Schitul Sihla, anual, mii de credincioşi şi-i 
cer ajutorul. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 237 

Prin anii 1830-1835, moaştele Sfintei Teodora au intrat în posesia 
familiei Sturza, care le-a aşezat în sicriu de argint şi le-a dus în biserica din 
satul Miclăuşeni-Iaşi. Iar în anul 1856 au fost dăruite Mănăstirii Pecersca din 
Kiev, în schimbul unor veşminte de fir şi depuse în catacombele ei, unde se 
află şi astăzi, cu numele „Sfânta Teodora din Carpaţi", iar în ruseşte „Sveti 
Teodora Carpatina". Sufletul ei însă se roagă neîncetat înaintea Preasfintei 
Treimi pentru noi şi pentru toată lumea. 

Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL ELEFTERIE SIHASTRUL 

Schitul Sihla 4 

(secolele XVII-XVIII) 

Cuviosul Elefterie era de loc din Ismail. în tinereţe a fost soţul Cuvi- 
oasei Teodora de la Sihla, cu care a trăit în legiuită căsnicie câţiva ani. 
Apoi, neavând copii şi plecându-i soţia în viaţa călugărească la Mănăstirea 
Vărzăreşti şi de acolo retrăgându-se la pustie în Munţii Buzăului, el s-a făcut 
călugăr la un schit din ţinutul Buzăului. Acolo, deprinzând bine meşteşugul 
ne voinţei duhovniceşti de la marii isihaşti din această vestită sihăstrie, Cuviosul 
Elefterie s-a învrednicit de darul preoţiei şi slujea ziua şi noaptea în biserică. 

Mai târziu, înţelegând că fericita Teodora s-ar fi retras la pustie în Munţii 
Neamţ, ieroschimonahuJ Elefterie a fost îndemnat de Dumnezeu să meargă pe 
urmele ei. Deci, ajungând la Schitul Sihăstria şi rătăcind pe la pustnicii ce se 
nevoiau în Munţii Sihlei, a dat şi de peştera Cuvioasei Teodora, care nu de 
mult se mutase la iubitul său Mire, Iisus Hristos. 

Astfel, mult suspinând fericitul Elefterie după sfânta lui soţie, nu s-a mai 
întors la mănăstirea de metanie. Ci, construindu-şi o mică chilie sub stâncile 
Sihlei, aproape de peştera Cuvioasei Teodora, a ajuns sihastru vestit în părţile 
acestea. Ziua şi noaptea priveghea în rugăciune cu post şi lacrimi fierbinţi, 
săvârşind dumnezeiasca Liturghie, şi aştepta slobozirea de legăturile trupului. 

Deci, nevoindu-se în această pustie ca la zece ani şi bineplăcând lui 
Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace în primele decenii ale secolului XVIII şi a fost 
îngropat în cimitirul sihastrilor din poiană. După puţini ani, familia boierilor 
Cantacuzino a înălţat un schit de lemn pe mormântul Cuviosului Elefterie, în 
cinstea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. 

Aşa a luat fiinţă Schitul Sihla, înainte de anul 1741. 



1 Pomelnicul Schitului Sihla şi tradiţia locală 



238 PATERICUL ROMÂNESC 

EPISCOPUL MITROFAN DE BUZĂU 

(tl702) 5 

învăţatul episcop Mitrofan era de loc din ţinutul Neamţ, iar cu metania de 
la Mănăstirea Bisericani, vestită vatra de trăire şi cultură duhovnicească din 
Moldova. După ce învaţă de la dascălii mănăstirii limbile greacă şi slavonă, 
precum şi adâncul Sfintei Scripturi, monahul Mitrofan se învredniceşte de 
darul preoţiei şi devine ucenic apropiat şi tipograf al marelui mitropolit 
Dosoftei. 

între anii 1673-1683, ieroschimonahul Mitrofan conduce tipografia 
mitropolitului Dosoftei, de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, 
contribuind mult la traducerea şi tipărirea cărţilor de slujbă în limba română 
ale marelui ierarh, printre care se numără şi Vieţile Sfinţilor (1682-1686). 

Pentru înţelepciunea şi aşezarea lui duhovnicească cu care era înzestrat de 
Dumnezeu, ieromonahul Mitrofan a fost ales şi hirotonit episcop de Huşi, în 
anul 1683, de blândul mitropolit al Moldovei. Timp de patru ani cât a păstorit 
turma lui Hristos la Huşi s-a dovedit întru toate blând, înţelept, iubitor de 
oameni şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci. Apoi, surghiunindu-se 
mitropolitul Dosoftei în Polonia, a părăsit şi episcopul Mitrofan scaunul său, 
ajungând conducătorul tipografiei mitropolitane din Bucureşti. în această 
ascultare a stat episcopul Mitrofan aproape cinci ani de zile, fiind cel mai 
iscusit tipograf al Ţării Româneşti şi formând numeroşi meşteri tipografi, 
printre care şi pe învăţatul mitropolit Antim Ivireanul. Totodată, a contribuit 
mult la traducerea Bibliei din 1688 şi mai ales la tipărirea ei, care a fost 
încredinţată întru totul în mâinile sale. 

în anul 1691, episcopul Mitrofan este aşezat pe scaunul vacant de la 
Buzău, eparhie pe care o păstoreşte 11 ani de zile cu multă râvnă şi frică de 
Dumnezeu. Pe lângă grija Bisericii şi a turmei încredinţate, învăţatul ierarh a 
întemeiat la Buzău o nouă tipografie, unde tipăreşte numeroase cărţi de slujbă, 
ca: Mineiele pe tot anul (1698), Molitfelnicul (1699), Triodul (1700), 
Octoihul (1700), Penticostarul (1701) şi Liturghierul (1702). 

Aşa ostenindu-se episcopul Mitrofan pentru lauda Bisericii lui Hristos şi 
mântuirea turmei sale, în vara anului 1702 s-a mutat cu pace la cereştile 
lăcaşuri, lăsând în urmă mulţi ucenici. 



' Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, 1957, Bucureşti, p. 113-114 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 239 

CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL 

şi ucenicii săi 

Schitul Sihăstria Ceahlăului 

(tl704) 

Una din cele mai vechi aşezări monahale de pe Valea Bistriţei a fost 
Sihăstria Ceahlăului, schit situat aproape de vârful muntelui, întemeiat după 
tradiţie de primul descălecat - Dragoş Vodă. în acest schit de lemn, cu hramul 
Schimbarea Domnului la Faţă, s-au nevoit sute de ani cei mai aleşi sihastri ai 
Ceahlăului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. 

Intre anii 1650-1704, a vieţuit în această mică sihăstrie un cuvios renumit 
între sihastrii Ceahlăului, anume ieroschimonahul Simeon. Acesta a fost la 
început pustnic sub vârful muntelui, răbdând acolo multe ispite pentru 
dragostea lui Hristos şi ajungând lucrător vestit al rugăciunii lui Iisus. Apoi a 
fost ales de călugări egumen al Schitului Sihăstria Ceahlăului, pe care îl 
povăţuieşte cu duhovnicească înţelepciune mai mult de 30 de ani. 

Cuviosul Simeon a reînnoit biserica de lemn şi adună în jurul său 20 de 
ucenici. Rânduiala schitului era aceasta: în fiecare zi se cântau cele 7 laude, 
cu Utrenia la miezul nopţii, iar în sărbători se săvârşea Sfânta Liturghie, când 
veneau şi ceilalţi sihastri din munte. Spovedania şi împărtăşania se făceau 
săptămânal, iar masa se dădea o dată pe zi. în posturi, călugării se retrăgeau 
la bordeiele lor din munte, unde se nevoiau singuri, după voia lui Dumnezeu, 
până la marile praznice. Apoi coborau iarăşi în schit. Călugării iubeau cel mai 
mult tăcerea, smerita cugetare, postul şi neîncetata rugăciune. Sufletul acestei 
sihăstrii era, desigur, Cuviosul Simeon, vestit dascăl al rugăciunii şi părinte 
duhovnicesc pentru toţi. Mai presus de orice el învăţa pe ucenicii săi să se 
iubească unii pe alţii şi să se roage pentru mântuirea oamenilor. 

Astfel nevoindu-se egumenul Simeon cu ucenicii săi şi ajungând la vârsta 
de 90 de ani, i-a rânduit Dumnezeu un sfârşit mucenicesc ca acesta: în 
primăvara anului 1704, chiar în noaptea de înviere, pe când toţi părinţii erau 
la biserică, s-a pornit de pe Ceahlău o mare avalanşă de zăpadă asupra 
schitului. Atunci unul dintre ei cu viaţă aleasă a strigat: 

- Părinţilor, să luăm repede icoana Maicii Domnului şi să fugim pe 
obcină, că vine muntele peste noi! 

Ceilalţi, crezând că aiurează, nu l-au ascultat. Atunci, smeritul sihastru a 
luat singur icoana Maicii Domnului şi a fugit din biserică. îndată, avalanşa de 
zăpadă a acoperit schitul, biserica ^i părinţii, după ce Cuviosul Simeon a citit 



240 PATERICUL ROMÂNESC 

Evanghelia Sfintelor Paşti, dându-şi cu toţii duhul în mâinile lui Dumnezeu 
Celui ce a înviat din morţi. 

Aşa s-a mutat Cuviosul Simeon din viaţa aceasta cu toată sinodia (obştea) 
sa în lumina lui Hristos. A scăpat cu viaţă numai acel călugăr cu icoana Maicii 
Domnului. A doua zi a fost găsit egumenul sub zăpadă, adormit cu Evanghelia 
la piept şi cu toţi ucenicii lângă el 6 . 

Doamne, numără în ceata sfinţilor pe Cuviosul Simeon cu ucenicii săi! 



CUVIOŞII PATAPIE ŞI NICANDRU 

Sihastri din Muntele Ceahlău 

(secolele XVII-XVIII) 

Aceşti doi sihastri s-au nevoit în partea de nord- vest a Muntelui Ceahlău, 
ajungând vestiţi în satele de pe Valea Bistriţei. Schimonahul Patapie era cu 
metania din Mănăstirea Cerebuc, iar ieroschimonahul Nicandru din 
Mănăstirea Pionul. 

Deci, râvnind fericiţilor sihastri ce se linişteau în jurul muntelui şi fiind 
întăriţi cu darul lui Hristos, s-au retras în pădurile nepătrunse din jurul 
Ceahlăului. Cuviosul Patapie şi-a făcut un mic bordei de lemn pe marginea 
unui pârâu şi acolo s-a nevoit cu ucenicul său peste 20 de ani, lăudând pe 
Dumnezeu ziua şi noaptea. Nevoinţa lui era foarte aspră: post îndelungat, 
citirea zilnică a Psaltirii, metanii şi priveghere de noapte. Pentru smerenia 
inimii lui ajunsese vestit rugător pentru cei suferinzi, dintre care nu puţini se 
vindecau cu rugăciunile lui. 

Cuviosul Nicandru şi-a avut chilia într-o mică poiană, puţin mai sus de 
Mănăstirea Durau, unde s-a nevoit singur mulţi ani de zile. Apoi a ajuns vestit 
taumaturg pentru cei bolnavi de prin sate, încât mulţi urcau în munte la chilia 
lui şi se vindecau. Căci îi punea să postească desăvârşit până la trei zile, îi 
mărturisea, le citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi, cu darul lui Hristos. 
se întorceau sănătoşi la casele lor. Acest cuvios era şi duhovnic vestit pentru 
sihastrii din Muntele Ceahlău şi pentru toţi care ajungeau la chilia lui. însuşi 
Cuviosul Patapie era unul din ucenicii lui. 

Aşa nevoindu-se ieroschimonahul Nicandru şi schimonahul Patapie şi 
mult sporind în dragostea lui Dumnezeu, s-au mutat la cele veşnice spre 
sfârşitul secolului XVIII. Numele lor sunt legate până astăzi de toponimia 



' Pr. C. Matasă, op. cit., p. 90-106 şi tradiţia locală 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 241 

jxului: „Pârâul lui Patapie", „Pârâul lui Nicandru", „Poiana lui Nicandru" 
mi., in grai popular, „Padina lui Nicandru" 7 . 



MITROPOLITUL TEODOSIE 

al Ţării Româneşti 

(c. 1620-1708) 

Acest mitropolit era fiu de ţărani din judeţul Argeş. Luând din tinereţe 
jugul lui Hristos, s-a călugărit în Mănăstirea Cozia, apoi a ajuns egumen la 
Mănăstirea Curtea de Argeş, pe care o povăţuieşte cu duhovnicească înţelep- 
ciune peste zece ani. Aici s-a dovedit tuturor un vrednic slujitor al Bisericii lui 
Hristos, cuvios, blând şi bun cunoscător al Sfintei Scripturi. 

Pentru nişte daruri ca acestea, în anul 1668, arhimandritul Teodosie este 
ales mitropolit şi părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, în locul răposatului 
mitropolit Ştefan. Deci, ajutându-1 Dumnezeu, a păstorit Biserica Ungrovla- 
hiei timp de aproape 40 de ani, silindu-se întru toate să mărturisească dreapta 
credinţă, să tămăduiască neputinţele poporului, sa zidească noi lăcaşuri de 
rugăciune, să tipărească şi cărţi bisericeşti pe limbă românească şi să mângâie 
pe săraci şi pe orfani. Pentru toate acestea era iubit, atât de domnii Ţării 
Româneşti, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, al căror sfetnic şi 
duhovnic era, cât şi de tot poporul ortodox. 

Din cărţile tipărite cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, cea mai 
importantă este Biblia de la Bucureşti, din anul 1688. Printre cei dintâi ctitori 
ai primei Biblii româneşti este numărat şi acest venerabil păstor al Ţării 
Româneşti. De asemenea, a mai tipărit un Liturghier slavo-român (1680), 
Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683), ambele îm limba românească, spre 
mângâierea poporului binecredincios. Pe lângă grija Bisericii din Ţara 
Românească, mitropolitul Teodosie se îngrijea şi de Biserica Ortodoxă din 
Transilvania, hirotonind în timpul păstoriei sale cinci mitropoliţi ai Ardealului 
şi acordând numeroase ajutoare bisericilor de peste Carpaţi. 

Ajungând la vârsta de aproape 90 de ani, evlaviosul mitropolit Teodosie 
şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 ianuarie, 1708, şi a fost 
înmormântat lângă altarul Catedralei mitropolitane din Bucureşti 8 . 



7 Pr. G. Matasă, Călăuza judeţului Neamţ..., p. 104; Idem, Palatul cnejilor, p. 1-46 

8 Pr. prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, 1980, p. 60-64 



242 PATERICUL ROMÂNESC 

SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL 

(c. 1650-1716) 9 

a. Viaţa 

Venerabilul mitropolit Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Părinţii săi. 
Ioan şi Măria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungând din tinereţe rob 
la turci, a stat mulţi ani în Constantinopol, învăţând limbile greaca, araba şi 
turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. 

Prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de voievodul martir 
Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la episcopul 
Mitrofan, iar după câţiva ani se călugăreşte şi este hirotonit preot. 

între anii 1691-1694 conduce tipografia domnească de la Bucureşti şi 
tipăreşte trei cărţi. între anii 1694-1696 întemeiază o nouă tipografie la 
Mănăstirea Snagov. între anii 1696-1701 este egumen al acestei mănăstiri 
tipărind 14 cărţi, dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile 
greacă, slavonă şi arabă. între anii 1701-1705 a condus din nou tipografia 
domnească din Bucureşti, tipărind 15 cărţi, îndeosebi cărţi de slujbă. 

între anii 1705-1708 a fost episcop la Râmnicu-Vâlcea, întemeind aici 
prima tipografie. Timp de trei ani a tipărit la Râmnic 10 cărţi, dintre care 7 în 
româneşte. între anii 1708-1716 a fost mitropolit al Ţării Româneşti, înteme- 
ind noi tipografii şi tipărind încă 19 cărţi, dintre care 12 cărţi în româneşte. 

în toamna anului 1716 a fost închis, la porunca turcilor, caterisit şi trimis 
în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost 
martirizat de ostaşi şi aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol. în prezent se 
crede că ar fi fost înecat în lacul Snagov. 

b. Fapte şi cuvinte de folos 

1. Acest fericit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind de mic 
înstrăinat din pământul părinţilor săi şi după ce suferi grele ispite între 
păgâni, a fost călăuzit de Hristos în pământul românesc. Astfel, aici şi-a 
găsit a doua patrie, cu părinţi şi fraţi şi toată mângâierea Duhului Sfânt. 

2. Luând jugul lui Hristos la Mănăstirea Snagov, ieromonahul Antim a 
ajuns călugăr iscusit şi tipograf neîntrecut în Ţara Românească. Timp de 15 
ani, până a fost făcut episcop, a întemeiat două tipografii şi a tipărit zeci de 
cărţi bisericeşti în limbile română, greacă, arabă şi slavonă, dovedindu-se cel 



9 Pr. Prof. Ionlonescu, Sfinţi români..., op. cit., p. 640; G. Ştrempel, Antim Ivireanul, Buc. 
1972; Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 193-201 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 243 

mai mare tipograf al ţării noastre în secolele XVII şi XVIII. Cărţile lui s-au 
răspândit în toate provinciile româneşti, ajungând până în Athos, în Grecia, la 
Constantinopol, Ierusalim şi Sinai, în Siria şi Iviria, căci era un devotat 
slujitor al lui Hristos şi apărător al Bisericii Ortodoxe. 

3. Pentru sfinţenia vieţii sale, egumenul Antim Ivireanul a ajuns episcop 
al Râmnicului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Ca păstor de suflete şi 
părinte duhovnicesc al tuturor, marele ierarh a fost o făclie în sfeşnic pentru 
:oţi, de la domn până la credincios. Era bărbat înţelept, insuflat de Duhul 
Sfânt, statornic în credinţă, tare în nădejde, iscusit în cuvânt, smerit la inimă 
şi plin de dumnezeiască dragoste. 

4. Dorind mântuirea oamenilor şi săvârşirea slujbelor în limba română, 
mitropolitul Antim a înmulţit numărul tipografiilor, traducând şi tipărind în 
grai strămoşesc principalele cărţi de cult, începând cu Ceaslovul şi 
Liturghierul. Din cele 64 de cărţi tipărite de el şi de ucenicii lui, 24 s-au 
tipărit în limba română. 

Astfel, mitropolitul Antim rămâne ctitorul limbii liturgice în Biserica 
Ortodoxă Română. De la dânsul, serviciul divin a început a se face în toată 
ţara numai în limba română, spre mângâierea şi pe înţelesul tuturor. 

5. Bunul păstor al Bisericii lui Hristos, după ce împodobi slujbele cu cărţi 
în limba poporului, adăugă şi alte înnoiri. Astfel, a zidit din nou biserici la 
sate şi oraşe, a fondat din temelie Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor" din Bucureşti 
(1713-1715), astăzi numită „Antim", făcând şi alte danii şi înnoiri 
mănăstireşti. A ridicat mai mulţi ucenici tipografi şi a dat multe milostenii 
celor săraci şi iubitori de carte. Pentru învăţătura şi apărarea dreptei credinţe a 
scris şi tipărit numeroase predici, numite „Didahii", fiind iscusit teolog, 
ierarh şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii. 

6. Iată câteva din multele sale învăţături: Aceste două virtuţi întemeiază şi 
întăresc Biserica: credinţa în Dumnezeu şi buna ascultare de păstorii Bisericii. 

7. Ce lucru este mai iubit robului, spunea bunul păstor, decât slobozirea 
lui? Şi ce este mai drag străinului, decât întoarcerea la patria sa? 

8. Cuvine-se omului să se bucure de bunătatea cea mare a lui Dumnezeu 
şi să se teamă cu cutremur de mărirea Lui. încă să ceară ajutorul şi mila Lui 
cea bogată. Ca, fără de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mântuirea 
sufletelor noastre. 

9. Fără aceste trei bunătăţi - credinţa, nădejdea şi dragostea - nu este cu 
putinţă cu nici un mijloc să se mântuiască creştinul, căci acestea sunt temeliile 
creştinătăţii. 



244 PATERICUL ROMÂNESC 

10. Zicea iarăşi fericitul mitropolit Antim: 

- Precum nu este cu putinţă a trăi cineva pe pământ fără de hrană 
trupească, fără îmbrăcăminte şi fără somn, aşa nu poate trăi nici fără aceste 
trei bunătăţi, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea. 

11. Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima 
omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu se deznădăjduiască niciodată de 
darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat că va lua, prin pocăinţă, iertarea 
păcatelor şi orice altă cerere trecătoare sau veşnică. 

12. Apoi adaugă şi acestea: 

- Nădejdea este de două feluri: una bună şi alta rea. Bună este aceea când 
nădăjduieşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce voieşte si 
facă, cum zice David: cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu, mila îl va înconjura 
(Ps. 31, 11). Nădejdea este rea când nădăjduieşte cineva în om să-i facă vreun 
bine sau vreo îndemnare la lucrurile cele trecătoare ale lumii. Această nădejde 
este mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăşi David: Nu va nădăjduiţi spre 
boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Ps. 145, 3). 

13. Dragostea este o unire a multora într-aceeaşi cale către Dumnezeu şi 
vârf al tuturor bunătăţilor. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiască, alta 
firească şi alta pătimaşă şi rea. 

14. Altă dată, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea: 

- Fiind orbiţi de deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm de altceva 
rară numai de lucrurile întunericului veacului acestuia. Că suntem porniţi cu 
toţii spre răutăţi, ca o roată când scapă la vale şi nu se poate opri. Şi acestea 
toate nu se trag din alta, fără numai din necredinţa noastră. Că ni s-au 
împietrit inimile întru răutăţi asemenea lui faraon şi umblăm ca nişte cai sirepi 
(sălbatici), fără de zăbală şi fără de ruşine, până vom cădea în vreo prăpastie 
şi vom pieri. 

Deci vă zic, iubiţii mei, şi vă învăţ cu frica de Dumnezeu, ca un părinte 
sufletesc şi păstor ce vă sunt, să vă veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile cele 
necuvioase, că Dumnezeu este milostiv şi, dacă va vedea întoarcerea noastri 
şi pocăinţa cea bună, ne va ierta. Că zice prin gura Proorocului Isaia: 
Intoarceţi-vă către Mine şi mă voi întoarce şi Eu către voi (Isaia 45, 22). 

15. Apoi adăuga şi acestea: 

Precum nu pot fi oile fără de păstor, aşa nici poporul fără de arhiereu şi 
oricine se va îngriji de cele sufleteşti să alerge la mine ca la un părinte, că l 
voi vindeca cu ajutorul lui Hristos. Că în seama mea v-a dat stăpânul Hristo* 
să va pasc sufleteşte, ca pe nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu spânzuri 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVI1I 245 

srăetele voastre şi de la mine o să vă ceară pe toţi, până când vă voi fi păstor, 
ar nu de la alţii. 

16. Precum cere împăratul dăjdii de la noi, aşa ne cere şi Dumnezeu 
credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos în Evanghelie: Daţi cezarului cele ale 
zezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17). 

17. Să nu socotiţi că îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne ierte pentru 
că avem nevoi, dacă nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, că ne va 
imnca de unde nu vom putea să mai ieşim. Ci să lăsăm năravurile cele rele şi 
obiceiurile cele necuvioase, că doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră sa 
ne ierte şi sa ne chivernisească cu mila Lui cea bogată. 

18. La începutul Postului Mare, aşa învăţa pe fiii săi duhovniceşti: 

- De păcatele ce se fac cu pricepere (cu ştiinţă şi voinţă), fiecare să se 
ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. Că mai rea moarte nu este 
alta, decât a fi cineva despărţit de Dumnezeu prin păcat, că zice Ioan: Cel ce 
face păcatul, de la diavolul este, că din început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3,8). 

19. In toate zilele ce sunt în grădina anului, fiecare să mănânce cele ce 
sunt rânduite spre hrana trupului, cu socoteală şi fără de vicleşug. Iar postul 
cel hotărât pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastră îl putem face 
bine sau rău, nimeni să nu-1 strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri, 
căci calcă porunca lui Dumnezeu. Şi mai rea moarte decât a călca cineva 
porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Că va fi izgonit de Dânsul din grădina 
Bisericii, ca şi Adam din rai. 

20. Vrând noi a face această călătorie asupra vrăjmaşului sufletelor 
noastre, trebuie să luăm împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca merinde la 
vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugăciunea, postul, 
milostenia şi dragostea. 

21. Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea 
duhovnicilor noştri cu frică şi cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înşine, ca 
înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricina pe alţii, sau să zicem că de nevoie 
sau din neputinţă am făcut păcatul, ca nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a 
folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-1 aducă la pocăinţă, în loc de a-şi 
cunoaşte greşeala şi a-şi mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că 
i-a dat femeie. 

22. Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta 
Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând: Mai mare este 
vina mea decât a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea şi Iuda, măcar că s-a 



246 PATERICUL ROMÂNESC 

mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la 
nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde. 

23. Spovedania sa o facem cu gândul ca să nu mai greşim de aici înainte. 
Că faraon, deşi s-a mărturisit zicând greşit-am Domnului (leş. 10, 16), dar n-a 
folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăţi. Pentru aceea a şi pierit. Iar 
noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată şi cu gând să 
nu mai greşim, ne va ierta Dumnezeu şi vom auzi ca David: Domnul a mutat 
păcatul tău, nu vei muri (II Regi 12, 13). 

24. Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, 
că ne-o va da, după cum singur Hristos zice: Cereţi şi se va da (Matei 1,1). 
Că rugăciunea ce se face cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile şi intră în 
urechile lui Dumnezeu. 

25. Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne 
bucurăm sufletul, ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar postul 
trebuie să-1 facem cu rugăciuni amestecat. Că, precum nu sunt dulci bucatele 
fără sare, aşa nici postul rară rugăciune. 

26. Precum sunt păzitori sfinţii îngeri celor ce postesc şi îi feresc de toate 
primejdiile, aşa şi celor ce nu postesc sunt păzitori dracii şi îi îndeamnă la 
multe păcate. Să ne ostenim, deci, ca să nu avem părtăşie cu diavolul. Că nu 
s-a făcut nimeni ucenic bunătăţilor, din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după 
pofta lor. Nici din cei ce iubeau răsfăţările nu s-a făcut (nimeni) părtaş 
împărăţiei cerurilor. 

27. Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste din milă 
agonisitele noastre cele drepte lipsiţilor, săracilor, străinilor, bolnavilor şi 
celor ce sunt în închisori. Atunci vom fi şi noi miluiţi de Dumnezeu, după 
cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da milă din jafuri, mai multă osândă 
vom câştiga. 

28. Cu dragoste să ne încredinţăm, că de vom iubi pe vecinii noştri, după 
porunca lui Dumnezeu, ca pe noi înşine şi le vom face bine, vom fi şi noi 
asemenea Lui şi ai Celui de sus, după cum zice David. Că dragostea este 
singur Dumnezeu şi cel ce rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne şi 
Dumnezeu într-însul (I Ioan 4, 16). 

29. Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-1 umplea 
de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să 
fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos 
este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce 
folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sum 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 247 

niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se 
feresc de cele oprite. 

30. Când intrăm în sfânta biserică, zicea marele ierarh, să ne curăţim 
întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu conştiinţă 
întreagă să ne facem vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, 
cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre. 

31. Altă dată, iarăşi spunea: 

- Patru sunt bunătăţile cele sufleteşti: vitejia (bărbăţia), înţelepciunea, 
dreptatea şi curăţenia. Patru sunt şi bunătăţile cele trupeşti: tăria, întregimea, 
frumuseţea şi sănătatea. Dintre aceste bunătăţi, ale sufletului şi ale trupului, se 
nasc alte patru bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia. 

32. Fără de credinţă nu este cu putinţă să ne mântuim. Locaşul ei este 
inima omului şi viaţa ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul 
Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, aşa şi credinţa este 
moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26). 

33. Smerenia este sfârşitul, legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor, că de 
ar face cineva toate bunătăţile lumii şi smerenie nu ar avea, toate sunt 
pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic şi osteneala lor este în deşert, 
pentru că smerenia este maica tuturor bunătăţilor. 

34. Precum maica pune multă nevoinţă, din firească dragoste ce are, de 
hrăneşte copiii săi ca să-i crească şi îi fereşte de toate, ca să nu li se întâmple 
vreo primejdie şi sa-i piardă, aşa şi smerenia hrăneşte bunătăţile (faptele bune) 
ca să crească şi le fereşte de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul 
cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o şi 
a născut-o singur satana. 

35. Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în 
pământ, de unde şi este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să 
meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca, că Dumnezeu este foc 
mistuitor şi pară de foc subţire, precum 1-a văzut Proorocul Ilie. 

36. Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte şi haine şi când iese 
din casă pune lacăt şi încuie, ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure şi să se 
păgubească, aşa şi smerenia încuie ca un lacăt toate bunătăţile, ca să nu 
meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să i le fure, şi se va păgubi de osteneala 
pe care a făcut-o. 

37. Zicea iarăşi: Credinţa, rezemându-se pe dragoste, creşte, se măreşte şi 
face toate roadele bunătăţilor, că pământul credinţei este dragostea. 



248 PATERICUL ROMÂNESC 



38. De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit întru atâta 
osândă neamul omenesc. Şi noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi întru 
atâtea scârbe şi nevoi. 

39. Iar către cei ce nu iartă pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim: 

- Tu, cel ce urăşti pe fratele tău atât cât nici în ochi nu vrei să-1 vezi, ci 
îi porţi pizmă şi îl zavistuieşti pe la unii şi pe la alţii, ca să-i faci pagubă şi 
să-1 supui şi să-1 sărăceşti, tu, cu adevărat, nu eşti creştin, nici om pe pământ, 
ci eşti singur satana, care a pârât pe Dumnezeu la Adam. 

40. Apoi iarăşi adăuga: Care preot este acela ce te spovedeşte şi te lasă pe 
tine, cel ce pâraşti pe fratele tău, să te cumineci? Acela cu adevărat nu este 
preot, ci este singur Iuda şi vânzător al lui Hristos şi nu i se va ierta nici popei, 
nici aceluia, măcar de ar face oricâte alte bunătăţi. Că zice Hristos: Milă voiesc, 
iar nu jertfă (Matei 12, 7). 

41. Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe 
neputinţe şi nevoi ale noastre, ce ne vin întotdeauna din valurile lumii, măcar 
Duminicile şi sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. 
Una, pentru ca să ne odihnim şi noi şi dobitoacele noastre de trudele şi de 
ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulţumim 
şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele şi nespusele faceri de bine ce le- 
a arătat către noi şi le arată întotdeauna ca un milostiv. A treia, ca să auzim 
cântările şi slujbele ce se fac pentru folosul sufletului, 

42. Precum nu poate trăi trupul omului rară de hrană simţitoare, aşa nici 
sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui 
Dumnezeu, după cum zice Hristos în Evanghelie: Nu numai cu pâine va trăi 
omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; Luca 4, 4). 

43. Când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi; ci să facem cum face 
ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură 
viţa de cad boabele jos şi se rostogoleşte pe dânsele de se înfig în ghimpii lui 
şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor şi 
celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie! 

44. Pocăinţa atunci este pocăinţă, când merge cineva de bunăvoia sa, fără 
de nici un fel de pricină (silă), să se spovedească la duhovnicul lui, cu 
umilinţă, cu înfrângere de inimă, cu lacrimi fierbinţi şi cu gând desăvârşit, ca 
să se părăsească de păcate. Căci acestea sunt temeliile pocăinţei. 

45. Taina pocăinţei este întocmai în cinste şi în lucrare cu Sfântul Botez. 
Căci, precum acesta spală păcatul strămoşesc şi face pe om fericit, sfânt, 
desăvârşit şi fiu al lui Dumnezeu după har, aşa şi sfânta pocăinţă face pe om 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 249 

din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit şi sfânt şi, din fiul 
neascultării, fiul lui Dumnezeu. 

46. Altă dată zicea iarăşi: 

Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei 
bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem 
păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât cei simpli. Iar 
greşelile ce le facem, mai mult prin ştiinţă le facem, şi, de nu ne vom pocăi, 
vom avea mai multă osândă decât cei ce greşesc prin neştiinţă, după cum zice 
la Sfânta Evanghelie că, cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i 
s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48). 

47. Nu este cu putinţă să ajungă cineva la liniştea mântuirii - zicea bunul 
păstor -, de nu va trece întâi prin uşa răbdării. Nu este cu putinţă să se suie la 
cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu 
putinţă să se înalţe în ceata sfinţilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în 
cetatea celor pământeşti. 

48. Nu este cu putinţă să împărătească cineva împreună cu Hristos la cer, 
de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinţă a-i 
rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele şi necuvioase. 

49. în trei chipuri greşeşte omul: din slăbiciune, neştiinţă sau din firea 
(voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci 
Tatăl se cheamă atotputernic. Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, că 
Fiul lui Dumnezeu se cheamă înţelepciune. Păcatul din voia cea rea este 
împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă bun. 

50. Pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă îl va ierta 
Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că aşa zice David: Păcatele tinereţii şi ale 
neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greşeşte din firea 
(voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne 
păcatul. Că aşa zice Domnul: Tot păcatul şi hula se vor ierta oamenilor, iar 
hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28-29). 

51. Se cade omului celui sufletesc, adică bisericesc, să fie mai cu omenie 
decât mireanul, pentru ca să ia pildă şi învăţătură fiecare de la el, văzând 
faptele lui cele bune. Că nu se mânie Dumnezeu atâta pe omul cel prost 
(simplu) când face păcat, cât se mânie pe omul cel bisericesc şi pe omul cel de 
cinste. Pentru aceea i se cade să fie numai cu omenie, iar nu să facă păcat. 

52. Sunt mulţi în lume ce se numesc pe sine păstori şi zic cum că poartă 
grijă de oi. Ei zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe cât e 
cerul de pământ. Căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci se nevoiesc 



25 <> PATERICUL ROMÂNESC 



numai pentru folosul lor, cărora nu se cuvine să le zică cineva păstori, ci 
năimiţi, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari, că lasă oile lor de le mănâncă 
lupii şi ei sar pe aiurea în turmele cele străine, să fure şi să junghie şi să 
piardă. 

53. Păstorului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credinţa 
curată; a doua, înţelepciune întreagă; şi a treia, să aibă toiag în mână. 

Cu credinţa cea curată să caute pururea binele şi folosul oilor lui, nu 
numai al celor sănătoase şi zdravene, ci şi al celor bolnave şi zdruncinate. Cu 
înţelepciunea să păstorească pe oameni, dând învăţătură fiecăruia după vârsta 
şi rânduiala lui. Iar cu toiagul ce ţine în mână, adică cu stăpânirea şi cu darul 
Duhului Sfânt, să pedepsească (mustre), atât pe oi, cât şi pe lupii cei de gând 
şi pe fiarele cele sălbatice, ce vin asupra oilor. Căci, cu adevărat, cu cât 
rămân oile nepedepsite, cu atât cad în mai multe şi nenumărate patimi. 
Asemenea şi lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de 
nici o frică şi le mănâncă. Pentru acest toiag zice David în psalm: Toiagul Tău 
şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Ps. 22, 5). 

54. Precum sunt boli de multe feluri în trup şi nu se pot vindeca cu un 
singur fel de doctorii, aşa nici păstorul cel bun cu un singur fel de învăţătură 
nu poate odihni, nici îndrepta toate firile omeneşti. Ca altă învăţătură trebuie 
bărbatului Şi âltâ femeii: altă îndreptare trebuie bătrânului şi alta tânărului; 
altă povăţuire trebuie bogatului şi alta săracului; altă mângâiere trebuie celui 
vesel şi alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos şi alta celui bolnav; 
altă înfruntare trebuie stăpânului şi alta slugii; altă îndemnare trebuie celui 
îndrăzneţ şi alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând şi alta celui 
mânios; altă vorbă trebuie celui învăţat şi alta celui neînvăţat. 

55. Păstorul care va voi să păstorească după lege şi după dreptate, trebuie 
pururea să ţină toiagul în mână, adică dojana şi înfruntarea, şi după vremi să 
pedepsească pe oi şi să izgonească fiarele. Căci acesta este sfârşitul cel bun al 
păstoriei sale, ca să ţină oile şi să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică 
cu învăţătură. 

56. Când a înviat Hristos pe Lazăr, întâi a poruncit să ridice piatra de pe 
mormânt, apoi 1-a înviat. Pentru ca să înţeleagă păcătoşii că, de nu vor ridica 
de deasupra lor piatra obiceiului celui rău, prin a lor voie, cu neputinţă este să 
învieze şi să se căiască. 

57. Cine are ascultare, acela are împreună toate darurile şi toate 
bunătăţile. Acela este întreg la minte, acela este răbdător, acela este smerit, 
acela este blând, acela este iertător, acela este iubitor de străini, cucernic, 
paşnic şi, în scurt, acela este lăcaşul tuturor bunătăţilor. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 251 

58. Dumnezeu este Tată de obşte al tuturor. Pe toţi ne iubeşte ca pe nişte 
adevăraţi fii ai Lui şi nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni 
sa ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ci numai aşteaptă rugăciunea 
noastră. Ia aminte să audă glasurile noastre, stă pururea cu urechile deschise 
ca să ne asculte îndată ce vom chema numele Lui cel sfânt. 

59. Care este tatăl acela ce dă pâine feciorilor lui fără a-i cere? Aşa şi noi 
poftim să ne ajute Dumnezeu şi să ne facă milă, însă fără a-L ruga. Săracul 
trufaş l-a urât sufletul Meu, zice Domnul prin înţeleptul Sirah (Sirah 25, 4). 
Că nu poate răbda Dumnezeu nici cu un mijloc pe cei ce sunt lipsiţi, ticăloşi şi 
nenorociţi, apoi se înalţă şi stau îngâmfaţi întru ale lor şi nu vor să arate cum 
că au trebuinţă. Şi cine socotiţi să fie aceştia? Noi suntem cu toţii, care 
pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpănă (îndoială). Pierim de 
nevoi, de nenorociri şi, cu toate acestea, nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, 
nu ne plecăm cerbicea de trufia cea multă ce avem şi nu alergăm cu suspine şi 
cu lacrimi să cerem ajutor de la Dumnezeu. 

60. Când este răutatea şi pedeapsa de obşte, se cuvine să fie şi rugăciunea 
de obşte. Toţi să ne rugăm, toţi să cerem ajutor, precum au făcut şi Apostolii 
în corabie, când era învăluită de valuri, că au strigat toţi cu o gură şi cu o 
inimă: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim! (Marcu 4, 38). Iar nu unul să se 
roage şi altul nici să gândească; unul să plângă şi altul să râdă; unul să se 
întristeze şi altul să se bucure. Atunci, cu adevărat, nu ne ascultă Dumnezeu. 

61. Vă poftesc, fiii mei, să vă rugaţi pururea şi toţi deodată. Şi mai ales 
în acele vremi când se înmulţesc nevoile şi pe toţi dimpreună ne înconjoară 
din toate părţile nenorocirile, necazurile şi scârbele. Ne va asculta pururea 
Dumnezeu, când toţi cu inimă curată îl vom ruga şi ne va mântui de toate 
primejdiile şi din toate nevoile. Că zice David: Voia celor ce se tem de El va 
face şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pe dânşii (Ps. 144, 19). 

62. Mai înainte de patima lui Hristos noi eram înconjuraţi de cinci 
vrăjmaşi nebiruiţi, care stăteau de-a pururea împotrivă şi ne aduceau la mare 
şi nevindecată stricăciune: păcatul, moartea, iadul, diavolul şi trupul. 

Păcatul l-a stins prin vărsarea preascumpului Său sânge şi nu poate nimic 
să ne strice de nu ne va stăpâni vreo răutate. Moartea, care s-a născut din 
păcat, cu moartea Lui a omorât-o. Iadul, care este plata cea desăvârşită a 
păcatului, prin pogorârea Lui într-însul l-a deşertat şi l-a sfărâmat. Pe 
diavolul, ca pe un începător al tuturor păcatelor şi muncitor al sufletelor 
noastre, l-a legat şi l-a aruncat în prăpăstiile cele mai adânci ale iadului. Iar 
trupul, prin patimile Sale şi prin răstignirea cea de pe cruce, de patimi l-a 
domolit şi l-a curăţit. 



252 PATERICUL ROMANESC 

63. Precum este mai fericit corăbierul acela, pe care vântul cel tare îl 
aduce cu grabă la linişte, decât acela ce călătoreşte cu mare linişte şi rara 
vânt, aşa mai fericit este acela ce, fără vreme, de moarte grabnică se mută la 
liniştea dumnezeieştii fericiri. 

64. La toate simţurile a pătimit Domnul: la vedere, la auz, la miros, la 
pipăit şi la gust. Tot aşa, la toate simţurile, este cu dreptate să pătimească cine 
este creştin şi următor al Mântuitorului. 

Ochii lui să verse lacrimi, pentru ca să-şi plângă păcatele. Urechile lui 
să asculte cu răbdare în toate zilele citirile, cântările şi slujbele bisericeşti. 
Cu mirosul să nu miroase alta, rara numai mirosul cel duhovnicesc ce iese 
din sfintele cuvinte şi din darul Duhului Sfânt. Gustul să păzească post 
desăvârşit şi ţinere cu pâine şi cu apă, numai să împlinească trebuinţa, şi nu 
cu bucatele cele de multe feluri şi cu băuturile cele multe. Pipăirea, iarăşi, 
pentru că este decât celelalte simţuri mai vinovată, se cuvine să se smerească 
mai mult decât celelalte cu neodihna, cu metanii şi cu alte osteneli, cu câte 
se înfrânează trupul. 

65. Mare este cu adevărat darul pocăinţei, din care poate cunoaşte fiecare 
mai ales dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi, creştinii, şi dorinţa 
ce are să ne vadă mântuiţi; de vreme ce numai pentru noi a rânduit-o, numai 
pentru noi a dat-o, numai pentru noi, oamenii, a vrut să fie pocăinţă în lume. 

66. După ce face omul păcatul, rămâne mort. Mort, pentru că pierde 
darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu care este 
viaţa cea adevărată. Iar patimile şi poftele trupului său îl duc să-1 îngroape 
afară de cetate, afară de pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicelor 
munci. 

67. Mare este puterea pocăinţei, de vreme ce înviază sufletul cel mort al 
păcătosului, îi dă iarăşi podoaba dumnezeiescului dar ce 1-a pierdut, îi 
deschide uşile cerului, pe care i le-a închis păcatul, îl face soţie fericiţilor 
îngeri, îl face moştean, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei 
dumnezeieşti. 

68. Pentru ca pocăinţa să poată săvârşi aceste lucruri preaslăvite, se 
cuvine să fie pocăinţă adevărată, iar nu mincinoasă; pocăinţă curată, iar nu 
vicleană; pocăinţă a inimii, iar nu a gurii. Ca, precum este aur adevărat şi 
aur mincinos, aşa este şi pocăinţă adevărată şi pocăinţă mincinoasă. Că 
pocăinţa lui David era pocăinţă adevărată, cu duh umilit şi inimă înfrântă şi 
smerită, iar pocăinţa lui Saul era mincinoasă şi vicleană, numai din gură, iar 
nu şi din inimă. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 253 

69. Fiecare creştin are trei naşteri. Prima naştere este trupească, din tată 
şi din mamă. A doua naştere este sufletească (duhovnicească) şi nu este la toţi 
oamenii, ci numai la cei ce s-au născut duhovniceşte din baia Sfântului Botez. 
Iar a treia naştere, a morţii, este mântuitoare, fără greşeală şi fără de primej- 
die la omul cel drept şi credincios, că nu poate să mai păcătuiască după moarte. 

70. Mare dar şi milostivă vindecare s-a dat omului de la Dumnezeu ca să 
moară, să se strice acest trup al păcatului şi să învieze la învierea cea de obşte 
alt trup duhovnicesc, fără stricăciune şi rară moarte. Că mare dobândă aduce 
omului moartea, zice Sfântul Grigorie Teologul, că se taie păcatul, ca să nu 
rămână răutatea nemuritoare. 

71. în predoslovia Aşezământului său lăsat Mănăstirii tuturor Sfinţilor, 
zidită de el în Bucureşti, marele ierarh Antim spunea: 

- Nici un lucru nu este atât de primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de 
bine ce se fac la săraci şi la sfintele biserici. Pentru aceasta vedem în Sfânta 
Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos nu face pe alţii moştenitori ai 
cereştii Sale împărăţii, fără numai pe acei ce au făcut faceri de bine întru 
această lume. Adică, pe cei ce au miluit pe cei săraci, au săturat pe cei 
flămânzi, au adăpat pe cei însetaţi, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pe cei 
străini şi au căutat pe cei bolnavi şi închişi. 

72. In Aşezământul său, mitropolitul Antim a rânduit să se facă din 
venitul mănăstirii multe milostenii cu cei săraci şi anume: să se înveţe carte 
gratuit trei copii, timp de patru ani; cei morţi, care sunt lipsiţi, să fie îngropaţi 
gratuit şi să fie pomeniţi la slujbe timp de 40 de zile; în cele 52 de sâmbete de 
peste an să se dea milostenie la cei închişi câte 20 de bani, iar Duminica să se 
împartă la săraci câte 13 bani; în Joia Mare să se îmbrace trei copii şi trei fete 
sărace; în fiecare an, la 27 octombrie, să se dea unei fete sărace ajutor pentru 
măritat, cât va avea nevoie, precum şi alte milostenii. 

73. De asemenea, a hotărât evlaviosul păstor al Bisericii lui Hristos să se 
facă cuvenite rugăciuni, în anumite zile de peste an, pentru domn, pentru 
binefăcători, pentru egumeni şi pentru fericiţii ctitori şi miluitori. Iar în luna 
noiembrie a poruncit să se facă liturghie de o săptămână, precum singur zice 
în Aşezământul său: 

- Luni, pentru toţi dascălii şi învăţătorii mei şi să se împartă la săraci 40 
de bani. 

- Marţi, pentru toţi duhovnicii mei câţi m-au înduhovnicit în viaţă. Să se 
dea la săraci 40 de bani. 

- Miercuri, pentru toţi câţi mi-au fost cunoscuţi în această lume şi pentru 
toţi prietenii şi făcătorii mei de bine. Să se dea şi la săraci 40 de bani. 



254 PATERICUL ROMÂNESC 

- Joi, pentru toate slugile câte m-au slujit în viaţă, atât mireni, cât şi 
călugări. Sa se dea şi la săraci 40 de bani. 

- Vineri, pentru toţi cei ce i-am amărât sau i-am necăjit, sau îi voi fi 
năpăstuit, sau îi voi fi grăit de rău. Şi să se împartă şi la săraci 40 de bani. 

Această slujbă şi această milostenie las cu legământ să se facă necontenit 
în toţi anii, cât va sta biserica. 

74. Aşa s-a ostenit pentru mântuirea turmei sale acest sfânt şi prea 
înţelept părinte al Ţării Româneşti, învăţând, mustrând şi mângâind pe toţi, 
timp de 26 de ani. Apoi, fiind rânduit de Dumnezeu să moară pentru adevăr, a 
fost greu chinuit şi înecat de turci, dându-şi sufletul în braţele lui Hristos. 

Pentru viaţa sa aleasă şi faptele sale deosebite, cât şi pentru sfârşitul său 
mucenicesc, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 1-a trecut pe fericitul 
Mitropolit Antim Ivireanu în rândul sfinţilor, fiind canonizat la 20 iunie, 1992, cu 
zi de prăznuire la 27 septembrie. 

Sfinte Ierarhe Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



EPISCOPUL PAHOMIE AL ROMANULUI 
(1671-1724) 

a. Viaţa 

Episcopul Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie şi al prezbiterei 
Ana din satul Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud. Din botez se chema Petru. în 
anul 1697 a primit tunderea monahală în obştea Mănăstirii Neamţ, iar între 
anii 1702-1704 a fost stareţ al marii lavre. 

După ce vizitează Mănăstirea Pecersca şi pe Sfântul Dimitrie al Rosto- 
vului, se întoarce la metanie şi se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 
ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după şapte ani se retrage din 
nou în pustie şi întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii 
Domnului". 

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegeşte în Transilvania, 
apoi se stabileşte la Mănăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 şi este 
înmormântat în paraclisul Sfântul Ştefan din această lavră. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de 
Dumnezeu şi în dragoste pentru Sfânta Biserică, fiind hrănit permanent din 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 255 

Sfintele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pentru aceasta, din 
tinereţe şi-a ales nevoinţa vieţii călugăreşti. 

2. Luând jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit întru toate să 
urmeze sfatul marilor duhovnici din Mănăstirea Neamţ, încât în puţini ani a 
ajuns la măsura dascălilor săi. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei şi 
ajungând duhovnic vestit, a fost ales stareţ al marii lavre. 

3. Ca stareţ, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reînnoire 
duhovnicească în obştea Mănăstirii Neamţ. Astfel, a adunat pe toţi călugării 
risipiţi pe la metoace şi prin păduri din cauza deselor războaie şi a pustiirii 
mănăstirilor, formând o obşte de peste 300 de călugări. Apoi a rânduit 
duhovnici buni, spovedania săptămânală şi slujbele după rânduială. A rânduit 
călugări luminaţi să traducă din operele Sfinţilor Părinţi pentru hrana 
duhovnicească a soborului şi a încurajat foarte mult viaţa isihastă în jurul 
Mănăstirii Neamţ, că în acele timpuri de nelinişte se nevoiau mai mulţi 
călugări în sihăstrii şi prin păduri decât prin mănăstiri. 

4. Văzând cuviosul deşertăciunea acestei vieţi şi iubind mult viaţa 
pustnicească, s-a retras la linişte în pădurile seculare din jurul Muntelui 
Chiriacu, unde a sihăstrit doi ani în post şi rugăciune. Şi atât de mult a sporit 
cu darul lui Hristos, că ştia cele viitoare şi înţelegea adâncul Sfintei Scripturi. 
Era încă mare lucrător al rugăciunii lui Iisus şi ales povăţuitor de suflete. 

5. în toamna anului 1706, au poposit la Mănăstirea Neamţ câţiva boieri 
din sfatul ţării, rude ale domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir. A doua zi, 
umblând prin păduri după vânat, au rătăcit şi au dat de chilia Cuviosului 
Pahomie. Deci, rămânând peste noapte la chilia lui, s-au rugat împreună şi au 
vorbit multe cuvinte despre credinţă din Sfintele Scripturi, încât s-au uimit 
boierii de înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui. Apoi i-au adăugat: 

- Se cuvenea, părinte, să fii episcop şi păstor de suflete, iar nu să stai ca 
o făclie ascunsă în pustia aceasta! 

- Ei, fraţilor, eu sunt om păcătos şi nu sunt vrednic de asemenea cinste, a 
răspuns sihastrul. 

A doua zi, petrecându-i, cuviosul i-a binecuvântat şi le-a zis: 

- Mergeţi înainte cu Hristos şi numaidecât în poiană veţi afla destul 
vânat! Şi cu adevărat, au aflat vânat din belşug. 

6. Rămânând vacant scaunul Episcopiei de Roman, se sfătuia mitropolitul 
cu domnul Moldovei pe cine anume să pună episcop, că nu găseau un părinte 
vrednic de o cinste ca aceasta. Atunci, boierii care fuseseră la Mănăstirea 
Neamţ au spus: 



256 PATERICUL ROMÂNESC 

- Noi ştim un sihastru sfânt ce se nevoieşte în Munţii Neamţ, vrednic de 
a fi episcop, dar cum să-1 aducem aici, că fuge de orice dregătorie? 

- Mergeţi, a zis mitropolitul, şi-1 îndemnaţi să vină la Iaşi, spunând că 
pentru oarecare întrebări de dogme este chemat şi credem în Dumnezeu că va 
veni. 

Aducându-1 boierii la mitropolie pe Cuviosul Pahomie, la începutul anului 
1707, după Bobotează, îndată mitropolitul, adunând pe sfetnicii săi, 1-a 
chemat la sine pe sihastru şi i-a zis: 

- Te-am chemat, părinte, să ne ajuţi la apărarea dreptei credinţe, că avem 
pe oarecare ce învaţă greşit dogmele Bisericii Ortodoxe. Spune-ne, aşadar, 
cum trebuie înţeleasă dogma Sfintei Treimi? Dar dogma întrupării Domnului 
din Sfânta Fecioară? Şi prin ce mijloace lucrează harul la mântuirea omului? 

Deci, punându-i mitropolitul şi alte multe întrebări din Sfintele Scripturi 
şi uimind pe toţi cu răspunsurile lui, îndată au ieşit de sub perdea sfetnicii 
domnului care erau tăinuiţi şi au strigat: 

- Cuviosul Pahomie sa fie episcop la Roman! Şi într-un glas toţi au 
răspuns: „Amin!" 

Atunci, arhimandritul Pahomie, nemaiputând scăpa, îndată a fost hirotonit 
episcop şi aşezat în scaunul vacant de la Roman. 

7. Timp de 7 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, episcopul Pahomie s-a 
dovedit un mare păstor de suflete. Căci hirotonea numai preoţi cu viaţă aleasă, 
cunoscători ai Sfintei Scripturi, iar prin mănăstiri şi schituri rânduia egumeni 
şi duhovnici iscusiţi, spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea credincioşilor. 
Apoi scria şi cărţi de învăţătură, cerceta pe toţi, făcea milostenii la săraci şi se 
nevoia mult cu cele duhovniceşti. 

8. în anul 1714, episcopul Pahomie, simţindu-se bolnav şi râvnind viaţa 
duhovnicească de altădată, s-a retras din scaun la iubita linişte, în Muntele 
Chiriacu, unde se nevoiau mulţi sihastri aleşi. Acolo, rugându-se 
Mântuitorului Hristos şi făcând priveghere de toată noaptea, a înălţat în poiană 
o biserică de lemn cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului", a făcut 
chilii şi a adunat în jurul său peste 30 de sihastri. Apoi a rânduit aşezământ de 
viaţă pustnicească, mai aspră ca în toate celelalte mănăstiri şi schituri din 
Moldova, lăsând cu legământ arhieresc ca Mănăstirea Neamţ să nu se 
amestece cu nimic în treburile Schitului Pocrov. 

9. Aşezământul episcopului Pahomie de la Schitul Pocrov cerea nevoinţă 
sihăstrească cu desăvârşire, în permanentă tăcere, în post şi neîncetată 
rugăciune. Cinci zile pe săptămână se mânca o dată pe zi, tară vin şi ulei, iar 
sâmbăta şi Duminica se dezlega la vin, ulei, brânză, ouă şi lapte. în timpul 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 257 

Postului Mare şi peste săptămână, călugării, îndeosebi schimonahii, aveau 
voie să se retragă în pădure, la colibele lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu în 
singurătate. In fiecare miez de noapte, călugării se adunau în biserică la 
sunetul clopotului, iar în Duminici se împărtăşeau toţi şi luau masa în trapeză. 
Cei bătrâni şi iscusiţi în lupta duhovnicească coborau în schit numai o dată pe 
săptămână, iar noii începători se nevoiau un timp în obşte, apoi se retrăgeau 
în pădure. Pentru deşteptarea sihastrilor la Utrenie, se afla un clopot pe 
Muntele Chiriacu, pe care îl suna la vreme un călugăr. 

Această rânduiala s-a păzit cu sfinţenie aproape un secol, neîncercând nici 
Cuviosul Paisie să o schimbe, căci nu era alta mai pustnicească în toată 
Moldova. Apoi, ajungând Schitul Pocrov sub conducerea Mănăstirii Neamţ, 
s-a pus aceeaşi rânduiala ca în lavră 10 . 

10. Sihăstria fericitului episcop Pahomie devenise în puţină vreme cea 
mai vestită din Moldova. In schit, ca şi în Muntele Chiriacu, se nevoiau mulţi 
cuvioşi sihastri, dintre care unii erau renumiţi postitori, exorcişti şi 
taumaturgi; alţii erau duhovnici buni, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi dascăli 
învăţaţi; iar alţii aveau darul lacrimilor şi petreceau toată viaţa în tăcere şi 
smerenie, necoborând niciodată din schit, până la obştescul sfârşit. La aceşti 
cuvioşi alergau numeroşi bolnavi de prin sate şi, cu darul lui Hristos, se 
făceau sănătoşi. 



CUVIOASA MAVRA DE LA CEAHLĂU 
(secolele XVII-XVIII) 11 

Această fiica duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române şi odraslă după 
neam a pământului românesc, sfinţit prin jertfa şi rugăciunile atâtor sfinţi şi 
cuvioşi iubitori de Hristos, era de loc dintr-un sat de pe Valea Bistriţei, nu 
departe de Muntele Ceahlău. Părinţii ei au crescut-o de mică în frică de 
Dumnezeu, deprinzând-o cu rugăciunea, cu postul şi prezenţa regulată la 
slujbele bisericii. Vara, mai ales, o duceau părinţii în pelerinaj pe la marile 
mănăstiri din ţinutul Neamţ, iar în sărbători o lăsau să se închine la schiturile 
de maici din jurul Ceahlăului, precum Casiana, Sofia, Schitul lui Silvestru, zis 



10 C. Voicescu, Viaţa şi activitatea episcopului Pahomie al Romanului, în rev. „B.O.R.", 
XC, 1972, nr. 5-6, p. 611; idem., Schitul Pocrov şi importanţa lui pentru viaţa şi cultura 
bisericească din Moldova în sec. XVIII, în rev. „B.O.R.", XC, 1972, nr. 7-8, p. 832; idem. Sfinţi 
români..., op. cit., p. 663 

11 Diacon Ioan Ivan, Cuvioasa Mavra, în Sfinţi români..., op, cit., p. 416 



258 PATERICUL ROMÂNESC 

şi „Schitişor", şi mai ales la Durau, care în secolul XVIII ajunge cea mai 
vestită sihăstrie de călugăriţe din Moldova. 

Ajungând ca de 20 de ani şi rănindu-i-se inima pentru dragostea lui 
Hristos, a renunţat la cele trecătoare şi, părăsind casa părintească, a ales pe 
cele veşnice, adică viaţa smerită călugărească, de rugăciune şi despătimire, 
care ajută cel mai mult la mântuirea sufletului. Mai întâi s-a nevoit în obştea 
de maici a Schitului Silvestru, numit şi „Schitişor", unde se osteneau câteva 
suflete iubitoare de Hristos, sub povăţuirea unei egumene blânde şi smerite. 

După câţiva ani a luat schima monahală, primind numele de Mavra, în 
locul celui de botez, Măria. Şi era maica Mavra foarte nevoitoare, blândă şi 
smerită, iubind cel mai mult tăcerea, biserica şi neîncetata rugăciune. Dormea 
câteva ore pe scaun, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, şi se 
mulţumea cu câţiva pesmeţi muiaţi în apă şi cu puţine legume. 

Dorind mai multă linişte, fericita Mavra şi-a făcut în apropiere o mică 
chilie din lemn şi pământ. Ziua lua parte la biserică şi făcea ascultare în schit, 
iar noaptea se nevoia aici cu neştiute osteneli duhovniceşti. Şi a sporit 
Cuvioasa Mavra atât de mult în acest rai al rugăciunii şi liniştii, încât şi 
păsările cerului şi animalele pădurii o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei. Cel 
mai mult o cinsteau căprioarele. Spun bătrânii din jurul Ceahlăului că fericita 
Mavra mergea totdeauna pe cale, pe potecile muntelui şi chiar prin sate, cu o 
căprioară după ea. între sihastrii români cunoscuţi, Cuvioasa Mavra este 
singura căreia îi slujeau animalele sălbatice, ca şi Sfânta Teodora de la Sihla, 
căreia îi aduceau de mâncare păsările cerului. 

Văzând călugăriţele de la Ceahlău nevoinţa Cuvioasei Mavra, s-au adunat 
mai multe suflete lângă bordeiul ei şi au rugat-o să le fie povăţuitoare spre 
Hristos şi mamă duhovnicească. Şi erau toate un suflet şi un cuget. Nevoinţa 
lor era aceasta: neîncetată rugăciune în dragoste şi smerenie, desăvârşită 
ascultare în bucuria Duhului Sfânt, mâncare o dată pe zi, seara; îndelungată 
priveghere de noapte şi citirea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte. 

De la Schitul lui Silvestru, Cuvioasa Mavra s-a retras la şi mai aspră 
nevoinţa, într-o poiană sub vârful Ceahlăului, numită Ponoare. Aici era 
singură cu Dumnezeu. Numai iubita ei căprioară, ca o ucenică vrednică ce-i 
era, o însoţea, iar mâna Domnului o acoperea de tot răul. Şi se nevoia 
fericita, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, pe Muntele Ceahlău, răbdând cu 
tărie frigul iute, vânturile şi zăpezile mari, ca şi focul ispitelor de tot felul, 
căci aici se lupta faţă în faţă cu diavolul, cu gândurile şi cu neputinţele firii. 
Ucenicele ei, căutând-o peste tot, au aflat-o pe munte şi s-au adunat una câte 
una în jurul Cuvioasei Mavra. Apoi, rugându-se şi plângând împreună, cu 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 259 

ajutorul credincioşilor de prin sate, au făcut în poiană mai multe chilii 
pustniceşti şi o mică biserică de lemn cu hramul Taborului - Schimbarea la 
Faţă. De la ele, poiana aceasta se numeşte până astăzi „Poiana Maicilor". în 
această oază de linişte şi rugăciune s-a nevoit Cuvioasa Mavra până la sfârşitul 
vieţii, răbdând necazurile v cu bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. 
Dădea încă şi sfaturi înţelepte ucenicelor şi credincioşilor care urcau pe munte 
să le ceară cuvinte de mântuire şi să le aducă hrană şi cele de nevoie. 

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a cerut Preacuratele Taine, apoi, 
chemând în jurul ei toate ucenicele, le-a dat multe sfaturi duhovniceşti şi 
sărutarea cea mai de pe urmă, vărsând multe lacrimi. 

După puţin timp au aflat-o în chilie adormită în Domnul şi, plângând-o 
toate călugăriţele de sub Ceahlău, au îngropat-o în Poiana de la Ponoare. 
Moaştele ei, ca şi ale atâtor nevoitoare, se află tăinuite aici în „Poiana 
Maicilor" până la sfârşitul veacurilor, iar sufletul ei se desfătează cu ceata 
sfinţilor în cer. 



SFANŢUL ANTONIE SIHASTRUL 
Schitul Iezerul-Vâlcea 
(secolele XVII-XVIII) 12 

Unul dintre marii sihastri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la 
Schitul Iezerul (Cheia)-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului 
„Sfântul Antonie Sihastrul". 

•Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. 
Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihastri trăitori la 
linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a 
nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu 
binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul 
din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică 
peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se 
neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihastri, 
nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa 
pustnicească. 

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat 
binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, 
lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile 



12 Ierom. Ioanichie Bălan, Sfinţi români..., p. 496 



260 PATERICUL ROMÂNESC 

înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu- 
Vâlcea 1-a sfinţit. în acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. 
Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice 
şi Utrenia de la miezul nopţii. în sărbători mari şi în posturi venea din timp în 
timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, 
singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor 
Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al 
Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile 
cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile 
nemuritoare ale vieţii cereşti. 

Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe 
poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage 
împreună cu el, să-i ceara sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea 
cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu 
pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub 
munte. 

După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat 
sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi 
îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă 
vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera 
Sfântului Antonie", cerându-i binecuvântare şi ajutor. 



PUSTNICII DIN POIANA TRAPEZEI 

Valea Sihăstriei 

(secolele XVII-XVIII) 

în vatra isihastă din jurul Mănăstirii Sihăstria s-au nevoit în secolele 
trecute mulţi cuvioşi părinţi iubitori de linişte. Pe poteca ce duce din Sihăstria 
peste Muntele Agapia, la numai 1 km în pădure, se află o mică poiană, 
cunoscută până astăzi cu numele de „Poiana Trapezei" 13 . 

Aici s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos, până la mijlocul secolului 
XIX, generaţii întregi de călugări isihaşti. Iar nevoinţă acestor sihastri era 
aceasta: fiecare se ostenea în chilia sa toată săptămâna, în rugăciune, în post şi 
în cugetarea celor dumnezeieşti. Duminica şi în sărbători se adunau cu toţii, 
împreună cu părintele lor duhovnicesc, la priveghere de toată noaptea în 
paraclisul de lemn de alături. După cântarea Utreniei se săvârşea Sfânta 



13 Trapeză (gr.) = masă 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 261 

Liturghie şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi sihastrii 
mâncau împreună aşa-numita masă a dragostei, la un loc anume pregătit în 
mijlocul poienii. La urmă luau binecuvântare de la părintele lor duhovnicesc şi 
se retrăgeau la chilii. 

în acest loc s-au nevoit întotdeauna duhovnicii iscusiţi în rugăciune şi 
înţelepţi în cuvânt, la care alergau numeroşi sihastri din partea locului. Şi era 
tradiţia ca la praznicele împărăteşti şi mai ales la Crăciun, la Sfintele Paşti şi 
la Pogorârea Sfântului Duh să se adune toţi sihastrii din Munţii Sihlei şi 
Agapiei la părinţii din Poiana Trapezei. Aici îşi mărturiseau gândurile la 
bătrânul, privegheau la slujbă până dimineaţa, dând lauda lui Dumnezeu, se 
împărtăşeau cu Trupul lui Hristos şi luau masa împreună după tradiţie. Apoi 
se sărutau duhovniceşte şi plecau liniştiţi la colibele lor. Toţi cei care veneau 
la aceşti sihastri erau odihniţi şi ospătaţi, de unde şi numele locului „Poiana 
Trapezei", adică „Poiana ospăţului şi a iubirii" 14 . 

Ca o mărturie a trecutului, se mai văd până astăzi în această poiană urme 
de chilii şi câţiva pomi fructiferi. 



CUVIOSUL IOAN ARHIMANDRITUL 
Primul egumen al Mănăstirii Horezu 

(tl726) 15 

Acest egumen iubitor de Hristos era din ţinutul Argeşului. Intrând în 
Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, se face călugăr şi în puţină vreme 
ajunge preot şi egumen. Căci era iscusit părinte duhovnicesc al călugărilor şi 
credincioşilor şi bun iconom al casei lui Dumnezeu, vestit în toate satele din 
împrejurimi. 

Auzind evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu de egumenul loan şi 
iubindu-1 mult pentru înţelepciunea lui, în anul 1692 îl numeşte egumen şi 
ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care atunci se zidea. Şi a 
povăţuit cuviosul arhimandrit loan 33 de ani marea lavră de la Horezu, fiind 
întru toate râvnitor la cele sfinte, asemenea Măriei, şi prea iscusit iconom al 
celor din afară, asemenea Martei. 

Arhimandritul loan a condus mai întâi lucrările de zidire ale Mănăstirii 
Horezu (1692-1697). Apoi a împodobit-o cu aleasă pictură, învrednicmdu-se 



14 Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, op. cit., p. 56 

15 T. G. Bulat, loan Arhimandritul, întâiul egumen al Mănăstirii Hurezi, în rev. Mitropolia 
Olteniei, 1966, nr. 5-6, p. 432-448 



262 PATERICUL ROMÂNESC 

să fie şi el zugrăvit alături de familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, 
lucrările de zidire ale bolniţei (1696) şi ale paraclisului ctitoricesc din incintă, 
prin dania soţiei evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului 
Sfântul Ştefan, peste apa Horezului, ctitorită de Ştefan, fiul lui Constantin 
Brâncoveanu (1698), iar în partea de nord a mănăstirii a ctitorit personal 
Schitul Sfinţii Apostoli (1700), pe care apoi îl închină lavrei. 

Cuviosul egumen Ioan a condus lucrările de zidire şi înnoire şi la alte 
mănăstiri, precum: Polovragi (1703); Surpatele, ctitorită de doamna Măria 
(1706); paraclisul Mănăstirii Cozia (1710) şi altele, fiind considerat în vremea 
sa cel mai iscusit „ispravnic" de biserici şi mănăstiri din Ţara Românească. 
Iar călugărilor ce se nevoiau în bisericile zidite de el le cerea numai să-1 
pomenească la rugăciunile lor, precum singur spune: „Cu plecăciune mă rog 
ca în toate joile de peste an, într-o săptămână o dată, să nu lipsească Sfânta 
Liturghie, ca să se bucure şi sufletul meu de acea rugăciune a sfinţiilor 
voastre, şi să aibă ticălosul meu suflet nădejde întru slava lui Dumnezeu...". 

Cuviosul Ioan arhimandritul era, totodată, cel mai apropiat sfetnic de 
taină, colaborator şi duhovnic al familiei domnitorului martir Constantin 
Brâncoveanu. Iar după mucenicia sa şi a celor patru copii la Constantinopol 
(1714), egumenul Ioan era singurul părinte şi mângâietor, după Dumnezeu, al 
soţiei fericitului ctitor, rămasă văduvă cu şapte copii. 

Săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul egumen Ioan şi-a dat 
sufletul în mâinile Domnului, în vara anului 1726, fiind înmormântat de 
obştea mănăstirii în biserica voievodală. 



SFÂNTUL VISARION MĂRTURISITORUL 
(1714 - c. 1745) 16 

Acest mare apărător al credinţei ortodoxe în Banat şi Transilvania, care a 
luptat împotriva unirii cu forţa a credincioşilor ortodocşi cu Roma, era de 
origine sârb, născut în Bosnia, în anul 1714. Fiind foarte evlavios şi râvnitor 
pentru viaţa pustnicească, în anul 1738 este tuns în monahism la Mănăstirea 
Sfântul Sava din Ţara Sfântă. După ce revine în Serbia, se nevoieşte câţiva ani 
într-o peşteră ca sihastru, unde, pentru sfinţenia vieţii sale, dobândeşte darul 
facerii de minuni. 

Auzind patriarhul ortodox Arsenie de la Carlowitz de viaţa şi nevoinţa lui 
şi fiind atunci mare tulburare în Banat şi Transilvania, prin trecerea forţată la 



' Pr. IonB. Mureşianu, Sfinţi români ..., op. cit., p. 466 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 263 

uniaţie a românilor ortodocşi, a chemat la sine pe Cuviosul Visarion, 1-a 
hirotonit preot şi 1-a trimis să apere dreapta credinţă în nord-vestul Carpaţilor. 
în ianuarie, 1744, râvnitorul Visarion pleacă spre Banat şi este primit de popor 
ca un adevărat sfânt. Sute şi mii de credincioşi îi ies înainte, îl ascultă şi revin 
în sânul Bisericii Ortodoxe. Peste tot îndeamnă poporul ortodox să nu pără- 
sească legea „străbună" şi să rămână statornic în staulul Bisericii apostolice. 

Din Timişoara merge la Lipova-Arad unde este ascultat de o mare 
mulţime de credincioşi. Aici aşază o cruce de lemn în mijlocul satului, unde 
se fac adevărate pelerinaje de către ortodocşi, reuşind să-i unească aproape pe 
toţi sub braţele crucii lui Hristos. Apoi şi-a continuat misiunea ortodoxă de 
catehizare a credincioşilor care veneau cu miile să-1 asculte şi în alte localităţi, 
ca: Deva, Orăştie şi Săliştea Sibiului. 

La 26 aprilie, 1744, în drum spre Sibiu, este arestat de armata austriacă 
şi dus sub pază la Viena unde este judecat şi aruncat în cumplita temniţă de la 
Kufstein, din porunca împărătesei Măria Tereza. Aici a suferit grele torturi 
pentru mărturisirea dreptei credinţe. După aproape un an de chinuri şi de 
legături în lanţuri, îşi dă sfântul său suflet în mâinile Mântuitorului nostru 
Iisus Hristos, fiind numărat în ceata cuvioşilor părinţi şi apărători ai 
Ortodoxiei, alături de ceilalţi sfinţi martiri şi mărturisitori din Transilvania. 
Cuviosul Visarion a fost un mare luptător şi apostol al unităţii ortodoxe, 
împotriva dezbinării uniate din ţara noastră, întorcând zeci de sate ortodoxe la 
Biserica mamă. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 
1-a canonizat în februarie, 1950, declarându-1 „sfânt mărturisitor", şi se face 
pomenirea lui în ziua de 21 octombrie. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Visarion, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



CUVIOSUL SCHIMONAH PROTERIE 

Schitul Trestieni-Buzău 

(c. 1750) 

Acest cuvios şi îmbunătăţit sihastru era din Ucraina, din ţinutul Poltavei, 
oraşul Reşetilovschi, iar în lume fusese cu meşteşugul argintar. Deci, lepădându-se 
de lume şi de cele din lume, a venit în Moldova prin anul 1720 şi s-a făcut mare 
sihastru la Schitul Trestieni - Râmnicu-Sărat, urmând Cuviosului Vasile de la 
Poiana Mărului, care îi era povăţuitor şi părinte duhovnicesc. Deci, s-a făcut 
monah iscusit şi petrecea la linişte, după voia lui Dumnezeu, între părinţii Schitului 
Trestieni, în Ţara Românească, şi, lucrând rucodelie linguri foarte frumoase, le 



264 PATERICUL ROMÂNESC 

dăruia cu mare dragoste călugărilor străini, pe care îi odihnea şi îi ospăta. Şi din 
multa lui milostivire ce o avea către toată zidirea lui Dumnezeu, pe multe feluri 
de păsări ce zboară în văzduh le hrănea la vremea potrivită. Iar fiindcă de acum 
învăţaseră obiceiul, în fiecare zi se aduna mulţime mare de păsări, aşteptând 
vremea rânduită. Şi când venea vremea aceea, el deschidea fereastra chiliei sale şi 
zburau păsările în chilia lui fără de frică şi umblau prin chilie adunându-şi ceea ce 
li se dădea şi prindea el dintr-însele pe care voia şi o mângâia şi o dezmierda şi o 
netezea cu mâinile sale şi apoi o slobozea şi ele nicidecum nu se temeau de 
dânsul, iar după ce se saturau, zburau iarăşi afară. 

Iar când voia el sa meargă la biserică, ieşea din chilie, se aşezau păsările 
unele pe mână, altele pe umeri, iar altele împrejurul lui zburând şi cu multe 
feluri de glasuri cântând, şi când voia să intre în biserică, ele toate zburau şi 
se puneau pe biserică, aşteptând ieşirea lui. Şi după ce ieşea din biserică 
îndată, zburând după acelaşi chip, îi făceau alai până la chilie. Ajungând 
Cuviosul Proterie la măsura desăvârşirii în Hristos şi fiind împodobit cu multe 
fapte bune, şi-a dat sufletul cu pace după anul 1750, fiind numărat în ceata 
cuvioşilor părinţi. 



CUVIOSUL AGAFTON SIHASTRUL 

Mănăstirea Agafton - Botoşani 

(secolul XVIII) 17 

Ieromonahul Agaton (popular Agafton) era cu metania din Mănăstirea 
Doamnei, ctitorită de Elena Rareş în anul 1552. După mai mulţi ani de 
ne voinţă a fost chemat de Dumnezeu la viaţa pustnicească. Deci, luând cu sine 
doi ucenici, s-a retras în pădurile din apropiere, unde se nevoiau câţiva 
călugări, şi acolo a sihăstrit zece ani în post şi în neîncetată rugăciune, 
ajungând sihastru şi duhovnic vestit în ţinutul Botoşanilor. 

în anul 1729, Cuviosul Agafton Sihastrul, văzând că se adună fraţii în 
jurul lui, „au mers în codrul ce este pe locul domnesc la ocolul Botoşanilor şi 
au curăţat pădurea şi au făcut mânăstioară şi şi-au pus pomeţi pe lângă chilii". 
Această mică aşezare pustnicească, cu hramul Sfinţilor Arhangheli, s-a numit 
la început „Sihăstria lui Agafton". Aici a adunat cuviosul ca la 20 de sihastri 
şi împreună s-au nevoit în plăcere de Dumnezeu până la jumătatea secolului 
XVIII. Rânduiala sihastrilor era aceasta: neîncetată rugăciune ziua şi noaptea, 



f Pr. Ai. Simionescu, Istoria Mănăstirii Agafton, Botoşani, 1929, p. 5-6 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 265 

citirea Psaltirii la chilii, masa după asfinţitul soarelui; Duminica, Sfânta 
Liturghie şi împărtăşirea de obşte. 

Acest fericit sihastru era mare dascăl al liniştii şi rugăciunii, încât nimeni 
din ucenici nu ajunsese la măsura lui. Era, totodată, iscusit duhovnic al 
sihastrilor şi mirenilor şi izgonitor de duhuri necurate, jertfindu-se pentru 
mântuirea tuturor. Căci era cu adevărat om al dragostei, şi nu era sihastru şi 
egumen mai cunoscut în partea locului decât dânsul. Simţindu-şi sfârşitul 
aproape, Cuviosul Agafton şi-a binecuvântat ucenicii şi s-a mutat cu pace în 
odihna lui Hristos. 



CUVIOSUL IOAN PUSTNICUL 18 

Schitul Trestieni-Buzău 

(c. 1760) 

Cuviosul şi mult nevoitorul Ioan Pustnicul era din Rusia şi petrecea la 
Schitul Trestieni în mari nevoinţe, fiind unul din ucenicii Cuviosului Vasile de 
la Poiana Mărului. Iar nevoinţa lui era aceasta: de multe ori punea masă la toţi 
fraţii schitului aceluia, din dreaptă osteneala sa, iar mai înainte de masă umbla 
pe la fiecare din părinţi, pe la chilii, cu un vas cu apă, şi le spăla picioarele cu 
îndemânare şi le săruta cu dragoste, ca un alt Avraam. împreună cu ceilalţi 
pustnici de la Dălhăuţi, Trestieni şi Cârnu, şi acest pustnic s-a aflat mulţi ani 
sub povăţuirea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, marele dascăl al 
rugăciunii neîncetate. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit în pace. 



CUVIOSUL ISACHIE SIHASTRUL 

Mănăstirea Suceviţa 
(secolul XVIII) 19 

Ieroschimonahul Isachie s-a nevoit mai întâi în obştea Mănăstirii Suceviţa, 
sub egumenii Iorest (1725) şi Teofan (1732). Apoi, dorind să urmeze fericiţilor 
pustnici, s-a retras pe culmea unui deal înalt din apropierea mănăstirii, numit 
-Dealul Furcoiului", şi acolo a sihăstrit mai mult de 30 de ani. 



18 După autobiografia Cuviosului Paisie de la Neamţ. 

19 Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 33, 103; Pr. prof. Petru Rezuş, 
'-'.aia şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în rev. „Studii teologice", VII, 1956, nr. 3-4, p. 238 



266 PATERICUL ROMÂNESC 

Acest cuvios s-a nevoit la început singur în pădure, făcând multe osteneli 
călugăreşti şi răbdând grele ispite de la diavolul. Dar, prin darul Sfântului 
Duh biruind ispitele, s-a învrednicit de la Dumnezeu sa izgonească necuratele 
duhuri din oameni, încât numele lui era cunoscut peste tot. Numeroşi bolnavi 
urcau la chilia lui şi se vindecau. 

în anul 1760, Cuviosul Isachie a adunat câţiva ucenici în jurul său, a 
înălţat o mică biserică de lemn cu hramul „Schimbarea la Faţă" şi a întemeiat 
un schit de sihastri pe Dealul Furcoiului. Această mică sihăstrie a durat peste 
20 de ani, ca loc de linişte şi de rugăciune pentru călugării din Mănăstirea 
Suceviţa, iar pentru credincioşii din împrejurimi, loc de mângâiere 
duhovnicească. Căci ajunsese Cuviosul Isachie duhovnic foarte iscusit, 
taumaturg şi înainte văzător, vestit în toată Moldova de Nord. Viaţa lui 
strălucea pe munte ca o făclie în sfeşnic, călăuzind către Hristos, atât pe 
călugări, cât şi pe mireni. 

în anul 1780, Cuviosul Isachie a coborât în Mănăstirea Suceviţa şi, după 
puţină vreme, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Sihăstria sa, mai 
dăinuind până în anul 1785, a rămas în paragină, împreună cu toate schiturile 
de sub ocupaţia austriacă. 



CUVIOSUL SEBASTIAN SIHASTRUL 

întemeietorul Schitului Sihastru-Tecuci 

(secolul XVIII) 

Pustnicul Sebastian era cu metania din Mănăstirea Bogdana-Târgu Ocna, 
unde s-a nevoit în primii ani ai secolului XVIII. Apoi, dorind să se retragă la 
fericita linişte, s-a făcut sihastru în pădurile seculare ale Tecuciului, peste 
Valea Şiretului. Iar nevoinţa lui era aceasta: noaptea se ruga în chilie cu 
priveghere şi metanii, iar ziua lucra în grădină şi aduna ierburi şi flori 
tămăduitoare de boli din pădure, iar cu mintea se ruga neîncetat. Apoi 
împărţea în dar la bolnavi aceste plante şi cu rugăciunile lui mulţi se vindecau. 
Aşa s-a făcut vestit schimonahul Sebastian în toate satele din partea locului şi 
nu puţini suferinzi veneau la bordeiul lui şi se vindecau. Căci se învrednicise 
cuviosul de la Dumnezeu de darul tămăduirii bolilor. 

După o nevoinţa ca aceasta, prin anul 1740, s-a întâmplat o luptă grea în 
aceste păduri între moldoveni şi tătari, şi mulţi din ambele părţi au căzut. 
Atunci şi hatmanul Sandu Şendrea a fost greu rănit la picior. Retrăgându-se 
oastea, hatmanul a fost găsit de sihastru în pădure, chinuit de durere, şi 1-a dus 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 267 

ia chilia lui sa-1 îngrijească. Deci, i-a zis cu lacrimi hatmanul: „Sfinte părinte, 
de mă vei tămădui de această rană şi voi scăpa cu viaţă, voi înălţa o biserică în 
acest loc şi voi face aici mănăstire de călugări, spre lauda lui Dumnezeu" . 

îngrijindu-1 cu multă dragoste Cuviosul Sebastian, în câteva luni de zile 
s-a vindecat bolnavul cu rugăciunea şi cu plantele lui. Atunci, hatmanul Sandu 
Şendrea, drept mulţumită lui Dumnezeu, a zidit o biserică şi câteva chilii din 
averile sale, alături de bordeiul sihastrului, în cinstea Sfântului şi Marelui 
Mucenic Dimitrie. Acest lăcaş s-a numit „Schitul Sihastru", după numele 
cuviosului, iar schimonahul Sebastian, învrednicindu-se de darul preoţiei, a 
devenit cel dintâi ctitor şi egumen al acestui schit. în anul 1748, biserica a fost 
sfinţită de episcopul Ioanichie de Roman (1747-1769). 

Aşa a ajuns Cuviosul Sebastian începător de fraţi şi părinte duhovnicesc 
pentru mulţi credincioşi. Numele lui era cunoscut până la domnul Moldovei, 
şi toţi se foloseau de înţelepciunea şi de darul care era în el. Deci, mai trăind 
peste zece ani şi lăsând în schit mulţi ucenici, s-a mutat cu pace în ceata 
cuvioşilor părinţi. 



EPISCOPUL IOANICHIE AL ROMANULUI 

Ctitorul Schitului Vovidenia-Neamţ 

(secolul XVIII) 20 

Acest evlavios episcop era de loc din ţinutul Neamţ, iar cu metania din 
Schitul Slătiorul (astăzi, Vovidenia). Intrând de tânăr în nevoinţa 
călugărească, a avut mai întâi povăţuitori pe cuvioşii sihastri de la Pocrov. 
Apoi, învăţând carte şi deprinzând frica de Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi 
preot ales în schit. 

în anul 1746, ieromonahul Ioanichie a fost rânduit stareţ al Mănăstirii 
Neamţ, căreia îi face unele adăugiri. Iar în toamna anului următor este ales 
episcop al Eparhiei Romanului, pe care o păstoreşte cu duhovnicească 
înţelepciune 22 de ani. Acest episcop şi iconom al Tainelor lui Dumnezeu era 
plin de blândeţe şi de smerenie. Inima şi chilia lui erau deschise pentru toţi, 
cu aceeaşi statornică dragoste mângâind şi alinând suferinţele omeneşti şi 
vorbind tuturor de Hristos. Pentru aceea, credincioşii îl căutau şi -l iubeau ca 
pe un adevărat părinte şi păstor duhovnicesc. 



20 Sinodul Sfintei Mănăstiri Neamţ, anul 1873, mss. nr. 195, f. 13, biblioteca Mănăstirii 
Neamţ; C. Tomescu, op. cit., p. 125-128; Pomelnicul ctitoricesc, mss. nr. 172, biblioteca 
Mănăstirii Neamţ 



268 PATERICUL ROMANESC 

în timpul păstoriei sale, episcopul Ioanichie a ctitorit şi înnoit multe 
schituri şi mănăstiri din eparhie, precum: Bogdana, Caşin şi Soveja; Schiturile 
Sihastru, Buluc, Lepşa, Savu şi altele. în oraşul Roman, a întemeiat la 
Mănăstirea Precista Mare primul spital public, întreţinut din veniturile 
bisericii. De asemenea şi în oraşul Focşani a întemeiat, în incinta Mănăstirii 
„Sfântul Prooroc Samuil", un spital public cu acelaşi patron. La ambele 
spitale, episcopul Ioanichie răcea vizite canonice, dădea ajutoare şi rânduia 
ieromonahi slujitori şi călugăriţe surori de caritate. 

O altă ctitorie a episcopului Ioanichie este Schitul Vovidenia de lângă 
Mănăstirea Neamţ, pe care îl înnoieşte din temelie în anul 1749. în locul 
bisericii vechi, el înalţă o altă biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică 
a Maicii Domnului", face chilii, trapeză şi clopote noi şi schimbă numele 
schitului din „Slătioru" în „Vovidenia". Apoi aduna peste 60 de călugări şi 
închină schitul Mănăstirii Neamţ. Timp de aproape două secole, Schitul 
Vovidenia şi Schitul Pocrov au fost locuri de retragere şi linişte ale monahilor 
din marea lavră. Aici se nevoiau duhovnici din cei mai buni şi schimonahi 
râvnitori în post şi rugăciune. 

La începutul anului 1769, smeritul episcop Ioanichie îşi dă sufletul în 
braţele lui Hristos şi este înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea 
Neamţ. 

SFÂNTUL CUVIOS VASILE 
DE LA POIANA MĂRULUI 

(fl767) 21 

a. Viaţa 

Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al stareţului 
Paisie de la Neamţ şi unul din cei mai vestiţi dascăli şi lucrători ai rugăciunii 
lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiţie, din părţile Poltavei şi s-a 
născut spre sfârşitul secolului XVII. 

Luând din tinereţe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul 
Dălhăuţi-Focşani, prin anii 1705-1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare 
osârdie şi frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi şi a citit 
multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare 
lucrător al sfintei rugăciuni şi sfetnic duhovnicesc al părinţilor din obşte. 

Primind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mănăstirii 
Dălhăuţi şi vestit povăţuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut 



21 Pr. Gabriel Cocora, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, în Sfinţi români ..., op. cit., p. 
422; Vetre de sihăstrie, op. cit., p. 427; în rev. „Glasul Bisericii", XXIII, 1964, nr. 5-6, p. 466-500 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 269 

peste tot, până la domnul Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat. Timp de 
20 de ani, cât a fost stareţ la Dălhăuţi, Cuviosul Vasile adună în jurul său o 
obşte de peste 40 de călugări sihastri, pe care îi deprinde cu ascultarea, 
smerenia, tăcerea şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, stareţul 
Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă, 
după învăţătura Sfinţilor Părinţi, renumită în Ţara Românească. Ucenicii săi, 
munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună 
rânduială. Apoi, nemaiîncăpând la Dălhăuţi, se stabilesc, o parte, la Schiturile 
din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Răteşti, Rogoz, Bonţaşti, Valea Neagră 
(Vrancea) şi altele. 

Prin anii 1730-1733, stareţul Vasile reînnoieşte Schitul Poiana Mărului şi 
se mută aici cu 12 ucenici. Ca stareţ la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile 
conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului, pe care le 
cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost 
şi Cuviosul Paisie, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, 
iar în anul 1750 îl călugăreşte în Muntele Athos. 

Rânduială stareţului Vasile era aceasta: trăirea în desăvârşită armonie, 
citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, practicarea rugăciunii 
lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea 
săptămânală. 

Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ a scris şi câteva „Cuvinte" despre 
paza minţii, despre rugăciune şi creştere duhovnicească, care sunt scurte 
introduceri la scrierile filocalice ale Sfinţilor Nil de Sorska, Filotei, Isihie şi 
Grigorie Sinaitul. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie 
şi călăuză spre Hristos prin sfânta rugăciune. 

Ajungând la măsura marilor sihastri, Cuviosul Vasile şi-a dat sufletul în 
mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroşi ucenici. în anul 
2003, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea 
Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu zi de prăznuire la 25 aprilie. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost nu numai ctitorul unei 
mari sihăstrii româneşti, renumită chiar peste hotarele ţării, ci şi părintele 
duhovnicesc al altor unsprezece schituri şi mănăstiri din judeţele Vrancea şi 
Buzău, pe care le organizează personal după rânduială isihastă fixată de el şi 
le populează cu numeroşi ucenici formaţi de el. Preluând mişcarea isihastă de 
la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (f 1726), 
fericitul stareţ Vasile era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea 



270 PATERICUL ROMÂNESC 

Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi filocalici. Punând accent mai ales pe 
ascultare, pe lectură şi rugăciune în mănăstirile şi sihăstriile din centrul ţării 
noastre, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în 
monahismul românesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al 
doilea ca mărime după cel din secolul XV, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la 
Tismana (t 1406), Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul, va fi desăvârşit şi 
răspândit în toate ţările ortodoxe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui 
următor, prin marii stareţi Paisie de la Neamţ (f 1794), Gheorghe de la 
Cernica (t 1806) şi Sfântul Calinic de la Cernica (t 1868). 

2. Datorită aşezării ţării noastre la răscrucea dintre Peninsula Balcanică 
ortodoxă, în care strălucea Muntele Athos, şi Rusia ortodoxă, cu avântul ei 
isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit aici locul cel mai potrivit 
pentru o viaţă monahală înnoită, atât prin rugăciune, cât şi printr-o trăire 
duhovnicească împărătească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reuşit să 
îmbine atât de armonios în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea 
ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a 
monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi 
mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea 
viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul IV. Astfel, stareţul 
Vasile reînnoieşte viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea 
acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română; iar marii stareţi Paisie de la 
Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, urmaţi de Sfântul Calinic, vor reînnoi viaţa 
duhovnicească din marile lavre şi chinovii româneşti. 

3. Reînnoirea vieţii monahale de la Poiana Mărului şi din celelalte 
schituri din Vrancea şi Buzău s-a început şi desăvârşit printr-o profundă viaţă 
de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către 
marele stareţ Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea 
inimii, chiar înainte de despătimire, să trăiască în desăvârşită dragoste şi 
ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul şi sărăcia celor materiale. 
Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericeşti la care 
luau parte toţi călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal 
înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului. 

4. Despre rugăciunea inimii astfel învăţa Cuviosul Vasile de la Poiana 
Mărului: 

- Mulţi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând încercarea 
lucrării minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această 
lucrare a fost dată numai bărbaţilor celor sfinţi şi fără de patimă. De aceea, 
ţinându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 271 

troparelor şi a canoanelor, săvârşesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu 
înţeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o părinţii numai până la o 
vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta pentru ca, 
deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu 
mintea, nu să petrecem până la sfârşit în aceasta. Pentru că, citind şi cântând 
numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de 
noi înşine, socotind că facem un lucru mare. 

5. Repetând învăţăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, aşa îşi învăţa ucenicii 
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului: 

- Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este şi 
vieţuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas şi cu strigare a fost dată 
pentru lenevirea şi nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea 
adevărată din inimă. 

6. în continuare adăuga Cuviosul Vasile, citând pe marele sinait: 

- Nu-i este cu putinţă celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune 
citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile 
biruinţei. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude 
glasurile duşmanilor şi primeşte răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine 
sunt ei, de unde vin sau cum lovesc şi pentru ce, căci întunericul îi orbeşte 
mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să 
fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este 
oagubit. 

7. Iar pentru curăţirea minţii de gânduri şi coborârea ei în inimă în 
<*mea rugăciunii, aşa învăţa Cuviosul Vasile: 

- Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca 
mintea să fugă din simţuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii şi să stea 
acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăişuri, 
ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în 
preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind 
întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, iar alteori spre păcat, spre 
aducerea aminte de moarte şi de muncile cele veşnice. 

8. Arătând valoarea atât de mare a rugăciunii din inimă, faţă de cea citită 
şi cântată, spunea stareţul Vasile şi aceasta: 

- De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu 
rugăciunea rostită şi cântată şi cu simţurile şi împotrivirea cea din afară să 
surpe atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească oricărei patimi sau gând 
viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori de vicleanul diavol, facându-1 



272 PATERICUL ROMÂNESC 

să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie, socotindu-se păstor şi 
învăţător al oilor celor cuvântătoare. 

9. Iar despre importanţa rugăciunii şi a cântărilor din biserică şi cum 
trebuie să fie făcute ele, aşa învăţa Cuviosul Vasile pe ucenicii săi: 

- Să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că, luându-ne pe noi Sfinţii 
Părinţi, de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu 
lucrarea, adică cu rugăciunea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu 
fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, întru 
care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina 
iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul, până la a doua venire a Lui, în care se 
cuprinde şi învierea noastră. Că nu este ceva omenesc în rânduiala 
bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos 
de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre. 

10. Cugetând Ia cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Voiesc a zice cinci 
cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba (I Cor. 14, 10), Cuviosul 
stareţ Vasile învăţa pe ucenici că mai mare folos avem rostind la rugăciune 
câteva cuvinte cu atenţia minţii şi simţirea inimii, decât mii de cuvinte numai 
cu limba, fără atenţie şi simţire. Astfel, marele dascăl al rugăciunii învăţa, 
zicând: 

- Se cade mai întâi a ne deprinde mintea şi inima cu cinci cuvinte de 
acest fel, zicând din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă" . După ce ne vom curaţi mintea cu această 
rugăciune, se cuvine a ne urca la cântarea înţelegătoare, adică la cântarea şi 
rugăciunea din biserică, deoarece oricare începător, şi încă pătimaş, poate 
săvârşi cu înţelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea 
bisericească nicidecum nu o poate face, până nu-şi va curaţi mai întâi mintea 
cu această rugăciune. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi 
duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor, 
sfătuindu-i să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul 
această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul Pavel: „Nu este altă 
armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Iisus Hristos". 

11. Zicea iarăşi: 

- Cel c% vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa şi de 
înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberele diavoleşti asupra lui şi mii de 
ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinţii. Dar cel ce umblă după rânduiala 
proprie şi după sfatul său, adică în neascultare şi în voile sale, acela cade în 
înşelăciune. Căci sunt două pricini ale înşelăciunii, adică ale căderii din 
rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 273 

fără ascultare şi sfatuire, şi a doua este înălţarea minţii, adică mândria 
cugetului, care este împotriva smeritei cugetări. 

12. Cuviosul Vasile, într-un glas cu toţi Sfinţii Părinţi, spune că din trei 
pricini unii din călugări şi din creştini părăsesc lucrarea cea sfinţită a 
rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinţilor bărbaţi tară 
patimă, socotind că numai acelora li se potriveşte, nu şi celor pătimaşi". A 
doua pricină a părăsirii rugăciunii inimii este „împuţinarea aproape totală a 
învăţătorilor la acest fel de vieţuire"; iar a treia pricină este „înşelăciunea care 
se iveşte în această lucrare", adică ispita mândriei şi a voii proprii. Or, pentru 
împuţinarea patimilor la călugării începători, este nevoie de atenţia minţii şi 
paza inimii, adică de rugăciunea minţii. Iar dacă lipsesc dascălii rugăciunii, 
„avem scrierile sfinţilor ca învăţător". Cât pentru piedicile de care se tem 
unii, ei se fac sieşi piedică, „căci nu trebuie sa te fereşti să mergi în pădure 
din teama de lup. Pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, să fugi din 
frică sau să te lepezi de El". 

13. Cât pentru importanţa postului la deprinderea rugăciunii inimii, 
stareţul Vasile de la Poiana Mărului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile 
cel Mare, care zice: „Infrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a 
fiecăruia" . Apoi adaugă: 

- Cu adevărat şi de aceasta se cuvine să se ţină seama, ca nu cumva, 
zdrobind cu înfrânarea cea peste măsură puterea trupească, să se facă trupul 
sleit şi neputincios spre sporirea duhovnicească. Pentru că, de ar fi fost bine 
să slăbim cu trupurile şi să zăcem abia vii, negreşit, aşa ne-ar fi făcut Domnul 
de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut aşa cum ne-a făcut, greşesc cei ce 
nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut. Pentru aceea zice Sfântul Maxim: 
„Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea 
minţii". Iar Sfântul Diadoh zice: „Postul are laudă în sine, dar nu la 
Dumnezeu". Deci, nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi pentru el, 
ci să vadă ţinta cugetării noastre în credinţa în Dumnezeu. 

14. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului spunea ucenicilor că viaţa 
monahală are trei căi: viaţa de obşte, vieţuirea în doi sau trei, numită şi cale 
de mijloc sau împărătească, având toate în comun, iar a treia este pustnicia, 
cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinţi şi desăvârşiţi, după ce mai întâi 
au parcurs primele două căi. Dar unii monahi, zicea el, îşi aleg şi o altă cale, 
în afara de orice ascultare şi binecuvântare. Aceştia îşi fac chilia unde vor şi 
trăiesc singuri, îngrijindu-se mai mult de cele ale trupului. 

- Schimnicia înainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricină de 
mândrie şi iubire de sine; pe când trăirea împreună cu alţii îţi descoperă 



274 PATERICUL ROMÂNESC 

slăbiciunile, te apără de ispite şi te poate curaţi zilnic, prin harul lui Hristos, 
lucrând din dragoste pentru Domnul. 

15. Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăţa cuviosul: 
- Ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că 
citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meşteşug şi mântuitoare. Insă, mare 
întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor şi mare surpare şi 
prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să 
cunoaştem şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori care ne ajută pe 
calea mântuirii. 

SCRISOARE 

CĂTRE PREACUVIOSUL ŞI DUHOVNICESCUL MEU FIU 

ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE 22 

„Aşteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăşi să ne vedem cu bucurie 
faţă către faţă, îţi trimit ţie, prea iubitul meu fiu şi prieten, îmbrăţişarea mea 
călduroasă şi îţi amintesc de înţelegerea şi legământul nostru de a vieţui în 
pacea Domnului: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel 
ceresc vă va ierta greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile 
lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre şi Cele ce voiţi să vă 
facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. (Matei 6, 14-15; Luca 6, 31). 

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greşesc faţă de cineva, voiesc 
ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se 
împotriveşte, să iert şi eu fratelui meu greşelile lui faţă de mine. Până când 
însă? Nu de şapte ori, zice Domnul, ci de şaptezeci de ori câte şapte, dacă ne 
va greşi şi-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila şi dreptarul 
nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi şi 
împreună-vieţuirea noastră. 

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne 
dezvinovăţi - pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului - nu ne lasă să ne 
luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în 
sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este 
o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am 
răbdat. Amândoi am greşit în faţa poruncilor lui Hristos şi totuşi aruncăm vina 
unul asupra celuilalt, ca şi Adam asupra Evei şi Eva asupra şarpelui. Şi astfel 



22 Această scrisoare s-a tradus de Antim, Arhiepiscopul Tomisului şi Dunării de Jos, din mss. 
slavone nr. 397 şi 577 - Biblioteca Academiei Române -, şi s-a publicat în îndrumătorul bisericesc 
nr. 2 al acestei eparhii, pe anul 1986, p. 44-46. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 275 

ne pierdem sufletele şi ne osândim ca şi aceia, numai pentru că umblăm a ne 
dezvinovăţi, şi nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, 
chiar de ar fi sfânt şi de ar vieţui numai o zi pe pământ. Deci este lucru 
lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiţi, toţi cei care ne împotrivim 
poruncilor lui v Hristos, ci şi pentru aceea ca vrem să ne ascundem vinovăţia. 
Să zic că mă loveşte cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca 
aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de 
vină, şi-1 înfăţişez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine 
însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înţelege că atât cel care m-a lovit 
trebuie să fie judecat, cât şi eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă 
pocăiesc şi să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea şi 
Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine 
şi adevărul nu este întru noi". Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se 
sălăşluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăţi şi să 
ne însuşim greşelile, şi atunci adevărul se va arăta pe faţă, de la sine sau prin 
uşile pocăinţei. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar 
aflarea lui pe calea pocăinţei atârnă de slabele noastre puteri omeneşti. 

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva 
trupului şi a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor şi a 
stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12). 

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne 
fii împreună-nevoitor şi împreună-luptător împotriva duhurilor răutăţii de sub 
cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât 
în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre şi să pornim cu 
ea, ca şi cum am avea o trebuinţă oarecare, în sus pe apa Niprului până la 
Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopeţile, luntrea noastră va înainta în susul 
apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la 
sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun 
ca să înţelegi că toate suişurile duhovniceşti se câştigă cu anevoie şi cu 
sudoare multă. Câtă vreme omul se ne voieşte şi veghează, el urcă, ca şi 
luntrea în susul apei. Iar când vrea sa se mai odihnească şi încetează truda, el 
îndată coboară la vale, ca şi luntrea mânată de apele Niprului până în 
Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile şi ispitele lucrează atunci în voie. 

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, 
care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Gel ce rabdă necazul şi supărarea, 
săvârşeşte în sufletul său mare nevoinţă şi trudă, ca şi cel care vâsleşte luntrea 
împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie şi ţine minte răul şi mai 
ales dacă şi caută să se dezvinovăţească, acela îşi slăbeşte şi îşi seacă puterile 
sufleteşti, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate şi-i duc 



276 PATERICUL ROMANESC 

mintea spre tot felul de plăceri şi patimi, precum şi apa duce luntrea spre 
Oceacov şi Crimeea. Aşa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele şi 
desfătările trupeşti şi de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă 
asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru 
lasă vâslele şi vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, 
împreună cu luntrea, la vale spre ţinutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul 
curat îndeamnă şi sileşte trupul să vâslească şi să împingă din răsputeri luntrea 
la deal împotriva apei, până la Kiev. 

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene şi prea iubite fiule, şi te 
urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră şi, luând în mâini 
lopeţile, vâsleşte împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei şi să nu 
o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor şi a patimilor. Iar dacă din pricina 
slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi şi noapte, să înaintăm cu 
corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale şi să o ţinem pe loc cu 
ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră faţă de lucrarea patimilor. în 
acest chip odihnindu-ne puţin, iarăşi vom lua lopeţile şi vom mâna corabia la 
deal, adică luptând împotriva poftelor şi înclinărilor noastre rele. 

Ţine-te dar, o, prietene, de făgăduinţa dată la plecarea ta, că de nu vei 
putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viaţa pe care o doreşti, 
apoi - cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele şi mă 
voi întoarce înapoi". 

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei 
fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în 
coşul său de trestie? Porneşte-te la drum şi drumul te va aduce la braţele 
maicii tale, care te-a născut duhovniceşte, precum şi pe acel prunc 1-a adus 
fiica faraonului, maicii sale ca să-1 crească. 

Fii sănătos în Domnul şi te roagă pentru mine păcătosul". 

VASILE, stareţul de la Poiana Mărului, 1766. 



CUVIOSUL RAFAIL CALIGRAFUL 

Mănăstirea Horezu 

(secolul XVIII) 23 

Monahul Rafail Caligraful este numărat printre cei mai vestiţi scriitori de 
opere patristice din Ţara Românească, al secolului XVIII. Era fiul preotului 
Dumitru din satul Stănceşti-Prahova, numit din botez Radu. Deprinzând din 



1 G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti, Bucureşti, 1959, p. 196-201 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 277 

copilărie frica de Dumnezeu şi lucrarea faptelor bune şi rămânând orfan de 
părinţi, a fost călăuzit de Hristos în obştea Mănăstirii Horezu, la vârsta de 
numai 10 ani. Şi era iubit de egumen şi de toţi părinţii pentru curăţia şi 
sfinţenia vieţii sale. Căci era străin, ascultător şi cel mai mic din fraţii 
mănăstirii. 

Egumenul Dionisie 1-a încredinţat celor mai buni dascăli din obşte, de la 
care a învăţat, în puţină vreme, limbile greacă şi slavonă precum şi frumoasa 
scriere. La vârsta de 14 ani, tânărul ostaş al lui Hristos copia deja cu multă 
îndemânare cărţi de învăţătură duhovnicească, pe paginile cărora adăuga de 
obicei această însemnare: „S-au scris de mult păcătosul robul lui Dumnezeu 
Radul Copilul, sîn(fiul) răposatului robul lui Dumnezeu popa Dumitru ot (de 
ia) Stănceşti sud Proa(h)uva, în sfânta Mănăstire Hurezi...". 

în anul 1754, la 2 aprilie, în sâmbăta Paştilor, precum singur scrie, 
Radu „copilul" s-a călugărit cu numele de „Rafail monahul", rămânând toată 
viaţa simplu călugăr în obştea Mănăstirii Horezu, având o singură ascultare: 
cântarea la strană şi copierea de scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Timp de peste 
30 de ani, Cuviosul monah Rafail a copiat zeci de cărţi patristice şi de slujbă 
pentru mănăstiri şi biserici. Dintre acestea se mai păstrează astăzi 15 
manuscrise. 

Acest monah iubitor de multă osteneală a trăit un an de zile şi în obştea 
Cuviosului Paisie, la Mănăstirea Dragomirna, după cum singur scrie. Apoi, 
revenind la metanie şi continuându-şi sfânta ascultare încă 20 de ani, s-a mutat 
la cereştile lăcaşuri spre sfârşitul secolului XVIII, adăugându-se în ceata 
cuvioşilor părinţi. 



SFÂNTUL SOFRONIE MĂRTURISITORUL 

Mănăstirea Cioara- Sebeş 

(secolul XVIII) 24 

Sfântul Sofronie era de loc din satul Cioara-Sebeş, judeţul Alba. Fiind de 
mic foarte iubitor de Dumnezeu, a primit schima monahală la una din 
sihăstriile Ţării Româneşti, ajungând vestit sihastru şi împlinitor al 
Evangheliei lui Hristos. 

în anul 1756, întorcându-se în satul natal, a întemeiat o mică sihăstrie în 
pădurile din împrejurimi, cunoscută cu numele de „Schitul Cioara", adunând 
acolo şi câţiva ucenici. Apoi, văzând asuprirea şi nedreptatea la care erau 



24 Pr. prof. T. Bodogae, Cuviosul Sofronie de la Cioara, în Sfinţi români ..., op. cit., p. 458 



278 PATERICUL ROMÂNESC 

supuşi românii ardeleni ortodocşi şi arzând de râvnă pentru Hristos, a umblat 
ani de zile prin satele din Ardeal, îndemnând pe credincioşi să păzească cu 
sfinţenie credinţă ortodoxă. Pentru aceasta, la porunca craiului Ardealului, a 
fost aruncat în temniţă şi bătut cumplit pentru râvna şi îndrăzneala lui. 

Fiind scos din închisoare, a început iarăşi a mărturisi dreapta credinţă în 
satele din Munţii Apuseni. Apoi a fost din nou întemniţat şi chinuit pentru 
Hristos. Dar, cu rugăciunile credincioşilor fiind eliberat, la 14 februarie, 
1761, a adunat un „mare sobor" în oraşul Alba lulia, cerând egalitate în 
drepturi poporului român şi episcop ortodox pentru credincioşii din Ardeal. 

în acelaşi an, văzându-şi dorinţa împlinită, s-a retras la Mănăstirea Curtea 
de Argeş, unde, mai trăind puţin, s-a săvârşit cu pace, dându-şi sufletul în 
mâinile lui Hristos. Biserica Ortodoxă Română 1-a canonizat în anul 1955, 
numărându-1 în ceata sfinţilor mărturisitori şi se face pomenirea lui la 21 
octombrie. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Sofronie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 



MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL 

al Moldovei şi Sucevei 
(1719-1778) 25 

a. Viaţa 

Venerabilul mitropolit Iacob Putneanul a fost cel mai distins ierarn şi 
păstor sufletesc al Moldovei din secolul XVIII. S-a născut la Rădăuţi în anul 
1719, din părinţi binecredincioşi care i-au dat o creştere aleasă. în anul 1731 a 
intrat în nevoinţa monahală la Mănăstirea Putna, unde îşi tunde perii capului şi 
învaţă carte. în anul 1736 este hirotonit ieromonah, iar în anul 1744 ajunge 
egumen al Putnei. 

între anii 1745-1750 este episcop de Rădăuţi, iar între anii 1750-1760 
păstoreşte Biserica Moldovei. Apoi, retrăgându-se din scaun la Mănăstirea 
Putna, mai trăieşte 18 ani şi moare în primăvara anului 1778. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Acest ierarh iubitor de Dumnezeu a fost ales din copilărie să slujească 
Biserica lui Hristos. La vârsta de numai 12 ani a primit tunderea monahală în 



2S Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I colectiv, Bucureşti, p. 263-265; Teoctist, 
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul, Mănăstirea Neamţ, 1978 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 279 

Mănăstirea Putna şi a deprins repede osteneala faptelor bune de la arhiman- 
dritul Antonie, părintele său sufletesc, încât toţi se foloseau de înţelepciunea şi 
blândeţea lui. 

2. Cunoştinţa cărţii şi adâncul Sfintelor Scripturi le-a învăţat tânărul 
Iacob în şcoala duhovnicească a Mănăstirii Putna. Aici a deprins mai întâi 
limbile greacă şi slavonă, apoi tâlcuirea Vechiului şi Noului Testament, 
dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe, muzica psaltică, tipicul şi 
învăţaturile cele mai alese ale Sfinţilor Părinţi. în puţină vreme a săvârşit bine 
şcoala mănăstirii, încât pe toţi îi întrecea. 

3. Ajungând preot, duhovnic şi egumen în obştea Mănăstirii Putna, bunul 
păstor de suflete a crescut mulţi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări. 
Căci era blând şi adânc în cuvânt, încât se făcuse vestit în nordul Moldovei şi 
mulţi îl aveau de părinte sufletesc. 

4. Egumenul Iacob a mărit numărul părinţilor din obşte, a dezvoltat mult 
şcoala Mănăstirii Putna, aducând elevi şi dascăli din cei mai buni, a format 
aleşi duhovnici şi preoţi de mir, caligrafi şi dascăli de greacă şi slavonă, a 
tradus cărţi de cult pe limba şi înţelesul poporului şi a înnoit rânduiala 
mănăstirii. în timpul său, obştea şi şcoala duhovnicească de la Putna erau 
vestite până dincolo de hotarele Moldovei. Aici veneau să înveţe carte călugări 
şi tineri, nu numai din partea locului, ci şi din Maramureş, din părţile 
Nasaudului, din Galiţia şi chiar din Grecia. 

5. Pentru o nevoinţă ca aceasta, arhimandritul Iacob s-a învrednicit de 
cinstea arhieriei, ajungând episcop de Rădăuţi şi păstor iscusit al turmei lui 
Hristos. în puţinii ani cât a fost episcop a pus rânduiala duhovnicească în toate 
mănăstirile din eparhia sa, a ales egumeni cuvioşi şi a întărit şcolile bisericeşti 
din lavre, iar pe preoţii de mir îi trimitea să înveţe mai întâi carte în mănăstiri 
şi apoi îi hirotonea. 

6. Ca mitropolit şi părinte al Moldovei, mitropolitul Iacob s-a dovedit de 
Ia început bărbat înţelept, păstor foarte milostiv şi iubitor de turmă, slujitor 
plin de râvnă, dascăl învăţat, ierarh adevărat, dăruit cu mult curaj, gata să-şi 
dea şi viaţa pentru mântuirea şi alinarea poporului său. Pe drept cuvânt se 
poate spune că de multă vreme nu mai avusese Ţara Moldovei un asemenea 
păstor. 

7. Cel dintâi lucru pe care 1-a făcut mitropolitul Iacob a fost tipărirea în 
limba românească a cărţilor de cult, de învăţătură duhovnicească şi de 
luminare a copiilor neştiutori de carte. Timp de 10, ani cât a păstorit Biserica 
Moldovei, a tradus şi tipărit în tipografia de la Iaşi peste 15 cărţi de cult şi de 
Învăţătură în limba română. 



280 PATERICUL ROMÂNESC 

8. Având „mare iubire de cultură teologhicească" , pe lângă tipărirea de 
cărţi în limba neamului, mitropolitul Iacob Putneanul a dezvoltat mult şcoala 
duhovnicească de la Mănăstirea Putna, rânduind dascăli din monahii cei mai 
luminaţi. în această şcoală - adevărată academie teologică - a rânduit păstorul 
cel bun al Moldovei să înveţe carte toţi tinerii candidaţi la preoţie. Căci 
hirotonea numai pe cei ce aveau atestat de şcoală de la egumenii mănăstirilor 
şi care duceau o viaţă cu totul morală. 

9. Pentru credincioşii de ia sate, mitropolitul Iacob a tipărit alese cărţi de 
rugăciuni şi de învăţătură creştină, care se împărţeau gratuit de către preoţi şi 
egumeni. Iar pentru copiii iubitori de carte, marele păstor a tipărit cel dintâi 
„Bucvar" (abecedar) ce cuprindea rugăciunile, poruncile şi tainele Bisericii, 
întemeind şcoli în chiliile bisericilor de la sate şi oraşe. De asemenea, a 
rânduit dascăli şi preoţi aleşi care învăţau pe copii scrisul, cititul, cunoştinţele 
religioase şi îndemnau pe credincioşi să-şi dea copiii la şcoală. 

10. Ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, venerabilul mitropolit s-a 
îngrijit, atât pentru mântuirea şi luminarea poporului, cât şi pentru alinarea 
suferinţelor pământeşti. Astfel, a înmulţit numărul bolniţelor prin mănăstiri şi 
oraşe şi a întemeiat cel dintâi spital public în chiliile Mănăstirii Sfântului 
Spiridon din Iaşi. A apărat, de asemenea, pe ţărani în faţa domnului de dările 
grele care li se impuneau, fiind întotdeauna gata să se jertfească „pentru 
dragostea lui Hristos, pentru binele Bisericii, pentru folosul creştinilor şi 
pentru cinstea lor". 

11. Pe părinţi îi îndemna să-şi crească copiii în frica de Dumnezeu, 
zicând: 

- Cade-se vouă, dreptmăritorilor creştini şi cei ce aveţi nume părintesc 
peste copiii cei mici, să aveţi purtare de grija pentru învăţătura copiilor voştri, 
ca să nu se lipsească de hrana cea sufletească prin povăţuirea cea bună, care 
sunteţi datori să-i învăţaţi pe dânşii 26 . 

12. Zicea iarăşi: 

- învăţătura (cărţii) este asemenea cu florile cele mirositoare, care cu 
mirosul învăţăturii tămăduiesc toate rănile cele trupeşti, iar cel neînvăţat este 
asemenea copacului celui uscat. Şi precum soarele încălzeşte şi creşte toate 
cele ce odrăsleşte pământul, (tot) aşa şi învăţătura (cărţii) dă pricepere omului 
spre toată cunoştinţa. 

13. Spunea, iarăşi, mitropolitul Iacob: 



] Prefaţă la Bucvar, Iaşi, 1755, fila 1 v. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 281 

- Vedeţi, părinţilor, care vă lăsaţi copiii voştri nepedepsiţi (la carte), câtă 
stricăciune şi pagubă pricinuieşte feciorilor voştri lipsa învăţăturii. Pentru 
aceasta vă îndemn ca să vă deşteptaţi inimile voastre la bunătăţile cele 
sufleteşti, care curg din sfânta învăţătură, şi să vă daţi copiii la învăţătură ca 
nişte desăvârşiţi părinţi şi purtători de grijă pentru cele de folos feciorilor 
voştri. Urmând poruncii şi învăţăturii noastre, veţi avea nădejde a vă bucura şi 
a vă veseli de fiii voştri ca de nişte înţelepţiţi de Dumnezeu şi ei vă vor 
pomeni pe voi 27 . 

14. Iar pe cuvioşii părinţi din Mănăstirea Putna îi sfătuia, zicând: 

- Cu cea părintească umilinţă vă îndemnăm ca să lucraţi cu toată silinţa şi 
neîncetată grijă cele ce vi s-au dat vouă - talantul cel bisericesc. Adică să 
adăpaţi cu cele preadulci şi adăpătoare ape ale vredniciei preoţeşti turma cea 
cuvântătoare. Şi acestea sunt neîncetata rugăciune pentru mântuirea şi iertarea 
sufletelor celor cuvântătoare, care se săvârşeşte prin pomenirea la cea fără de 
sânge aducătoare jertfă. 

15. Apoi adăuga şi aceasta: 

- Rogu-vă cu umilinţă pe voi, pe toţi, ca să nu vă leneviţi pentru 
mântuirea voastră şi a tuturor sufletelor, ci să lucraţi fără de lene şi cu toată 
osârdia la via cea de taină, ca să câştigaţi dimpreună cu dânşii cununa şi slava 
celor fericiţi. Lăsaţi, fraţii mei cei iubiţi, deşertăciunile lumeşti şi robiţi inima 
voastră la bunătăţile cele nespuse ale împărăţiei cereşti, smeriţi-vă întru 
Domnul, pentru ca să vă slăvească în veci. Pomeniţi pe cei răposaţi părinţi şi 
fraţi ai noştri în toată vremea, ca să vă pomenească şi pe voi Domnul, la 
venirea cea de a doua. Mică este osteneala, dar odihna este nesfârşită. Puţină 
este truda, dar câştigul este nenumărat. Puţină este tânguirea pe pământ, iar 
veselia nesfârşită 28 . 

16. Altă data învăţa, zicând: 

- Dumnezeu ne-a zidit pe noi ca să ne bucurăm de Dânsul. Iar care nu va 
socoti că este făcut pentru Dumnezeu, îşi pierde fericirea sa şi se păgubeşte pe 
sine, ca cel ce-şi închide ochii săi să nu vadă lumina şi se împiedică şi pierde 
calea şi îşi câştigă lui pierzare. 

17. Zicea, iarăşi, păstorul cel bun: 

- Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii şi trecător, de vreme 
ce toate sunt întru dânsul nestătătoare şi făţarnice, toate sunt întru dânsul 
mincinoase şi schimbătoare. Ci, de voieşti a te mângâia, numai întru Domnul 



27 Din „Adunarea de multe învăţături", Iaşi, 1755, a mitropolitului Iacob Putneanul, cap. 60: 
.Pentru ca să-şi dea fieştecare om feciorii lui la carte". 

28 Din Pomelnicul Mănăstirii Putna, inv. nr. 9 



282 PATERICUL ROMÂNESC 

te mângâie; de voieşti a te bucura, numai întru Domnul te bucură; ca bucuria 
trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci. 

18. Apoi adăuga şi aceasta: 

- Bucură- te întru Domnul şi (îi) dă Lui mulţumită, că toate pentru tine 
le-au aşezat drepte şi milostive şi neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău. Te 
foloseşte, te apără, te acoperă şi întăreşte sufletul tău, dându-ţi tărie, sănătate 
şi viaţă; te înţelepţeşte şi te luminează spre tot lucrul bun. Toate le lucrează 
pentru tine drepte şi milostive. 

19. După zece ani de duhovnicească păstorie a Bisericii Moldovei, marele 
ierarh, fiind silit de domnul ţării să aprobe mărirea dărilor pentru popor şi 
nevoind, s-a retras din scaun, zicând: 

- Iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei 
lumi, numai focul jurământului să nu-1 iau în cap şi în suflet şi socotiţi că 
suntem musafiri ai acestei lumi şi în cealaltă lume avem a trăi şi a răspunde de 
toate faptele noastre. 

20. Retrăgându-se la Mănăstirea Putna, a mai trăit încă 18 ani în 
smerenie şi în aleasă nevoinţă. în acest timp a făcut multe danii şi înnoiri la 
mănăstire, a dezvoltat mult şcoala duhovnicească şi a crescut numeroşi 
ucenici. Apoi, călugărindu-şi părinţii, cu câteva zile înainte de obştescul 
sfârşit, a îmbrăcat marea schima, cu numele de Eftimie, şi astfel şi-a dat 
sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos. 



CUVIOSUL VARTOLOMEU MAZAREANUL 

Mănăstirea Putna 

(1710-1780) 

Cuviosul arhimandrit Vartolomeu Măzăreanul „a fost o mare persona- 
litate duhovnicească a monahismului românesc" şi cel mai prolific scriitor 
bisericesc din secolul XVIII 29 . 

Se trăgea din oraşul Câmpulung-Moldovenesc, născut într-o familie care 
a odrăslit alese figuri de preoţi şi călugări. Astfel, moşul său, anume 
Ioanichie, a fost călugăr la Mănăstirea Putna; tatăl său, la îndemnul fiului, 
ajunge tot aici ieromonah cu numele de Ghenadie; sora sa, Elena, îmbracă şi 



29 Prof. I. D. Lăudat, despre Vartolomeu Măzăreanul, în rev. „M.M.", XLII (1966), nr. 7- 
8, p. 543-549; Pr. Dimitrie Nan, Arhim. Vartolomeu Măzăreanul, Bucureşti, 1911; Idem, 
Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905; Arhiva şi Pomelnicul ctitoricesc al Mănăstirii Putna 



I 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 283 

ea schima monahală, iar fraţii săi, Teodor şi Nicolae, urmează şcoala de la 
Puma şi devin preoţi de parohie. 

Tânărul Vasile a fost chemat de Hristos din copilărie la nevoinţa 
duhovnicească, în obştea Mănăstirii Putna. Cunoştea din familie limba slavonă 
şi iubea mult liniştea, biserica şi citirea cărţilor sfinte. Aici devine ucenic şi 
învăţăcel al ieromonahului Antonie, un vestit dascăl şi povăţuitor de suflete. 
Acesta îl învaţă buna nevoinţa duhovnicească, smerenia, răbdarea, rugăciunea 
şi ascultarea, care formează temelia mântuirii. Iar adâncul teologiei şi 
învăţătura Sfinţilor Părinţi le deprinde în şcoala „cea mică", care exista în 
mănăstire. Ieromonahul Antonie i-a fost naş de călugărie monahului 
Yartolomeu, tunzându-1 de tânăr în schima monahală. Apoi, fiind hirotonit 
preot, în puţin timp a devenit un ales povăţuitor de suflete şi dascăl 
preaînvăţat în şcoala de la Putna. între anii 1740-1757, el a fost sufletul 
acestei şcoli, pregătind sute de tineri, atât pentru călugărie, cât şi pentru 
preoţie la sate. 

în anul 1750, Protosinghelul Vartolomeu ajunge egumen, arhimandrit şi 
părinte duhovnicesc al Mănăstirii Putna, pe care o povăţuieşte cu multă 
pricepere până în anul 1763. Acum, viaţa duhovnicească din Putna capătă un 
nou avânt. El măreşte numărul călugărilor şi al duhovnicilor, rânduind bine 
slujbele bisericii, scrie şi traduce numeroase cărţi bisericeşti, îmbogăţeşte 
biblioteca cu manuscrise de valoare, împodobeşte biserica voievodală cu 
catapeteasmă şi icoane noi şi dă o nouă amploare Sihăstriei de pe valea Putnei. 
Astfel, sub egumenia sa, Mănăstirea Putna deşteaptă multe suflete pe calea 
mântuirii şi creează o atmosferă de înnoire duhovnicească în Moldova de Nord. 

în anul 1757 face un scurt pelerinaj la mănăstirile din Rusia şi devine 
membru onorific al Academiei Teologice din Kiev. între anii 1774-1776 
cercetează şcolile mănăstireşti de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Neamţ şi 
Mitropolia din Iaşi. Apoi, întors din nou la Mănăstirea Putna, întemeiază, pe 
îângă vechea şcoală zisă „cea mică", aşa-numita „şcoala cea mare", un fel de 
academie teologică românească, rară egal la acea vreme în Moldova. Aici 
învăţau numeroşi tineri, atât dogmele credinţei ortodoxe, cât şi nevoinţa vieţii 
monahale, psaltichia, retorica şi o limbă străină. în acest timp, arhimandritul 
Vartolomeu este numit „îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi 
mănăstireşti" din Moldova. Adică un fel de părinte duhovnicesc şi 
supraveghetor al învăţământului bisericesc şi mănăstiresc, căci era unul din cei 
mai învăţaţi călugări ai timpului său şi un cuvios povăţuitor de suflete. Nu 
puţini duhovnici, egumeni, ierarhi şi dregători de ţară îl aveau de sfetnic şi 
duhovnic. 



284 PATERICUL ROMÂNESC 

Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul a fost şi un neîntrecut scriitor şi 
traducător de cărţi patristice şi bisericeşti. Dintre traduceri se amintesc: Scara 
Sfântului Ioan Scărarul, tradusă în anul 1766 la cererea ieromonahului 
Varlaam de la Mănăstirea Bisericani; învăţătura dulce sau Livada înflorită, la 
Mănăstirea Solea, în anul 1770; învăţăturile Cuvioşilor Dorotei şi Efrem Şirul; 
numeroase vieţi de sfinţi, după Sfântul Dimitrie al Rostovului; Apoftegmata, 
adică scurte cuvinte retorice şi morale (1755) şi altele. Iar dintre cărţile 
compuse de el, amintim: Letopiseţul de la zidirea lumii (un fel de Hronograf), 
Letopiseţul Moldovei (1769), Condica sfintei Mănăstiri Voroneţul (1775), 
Condica sfintei Mănăstiri Humor (1776), Condica Mănăstirii Sfântul Ilie de 
lângă Suceava, Condica Mănăstirii Precista din Roman, Uricul lui Ştefan cel 
Mare din 16 martie, 1490 etc. 

Aşa s-a nevoit şi s-a jertfit pentru folosul şi mântuirea multora Cuviosul 
şi neobositul arhimandrit Vartolomeu de la Putna. Apoi, mai trăind puţin, a 
adormit cu nădejdea învierii în anul 1780 şi a fost înmormântat la mănăstirea 
de metanie. 



CUVIOSUL SILA IEROSCHIMONAHUL 

Egumen al Schitului Sihăstria Putnei 

(fl781) 

Ieroschimonahul Sila a fost cel mai renumit egumen al Sihăstriei Putnei. 
Era originar din judeţul Botoşani. Primii ani de ucenicie i-a făcut la Schitul 
Orăşani din apropiere. Apoi, râvnind o viaţă duhovnicească mai înaltă, în anul 
1712, a fost călăuzit de Duhul Sfânt să meargă la Schitul Sihăstria Putnei. 

După mai mulţi ani de ascultare şi nevoinţă, tânărul ostaş al lui Hristos 
primeşte tunderea în călugărie, iar în anul 1728 este hirotonit preot şi tuns 
schimonah. Ca ucenic al egumenului Dosoftei, schimonahul Sila se ostenea 
mult, atât cu slujba bisericii şi cu împlinirea rânduielii sihăstreşti, cât şi cu 
aprovizionarea schitului cu hrană şi cele de nevoie. Timp de 30 de ani, acest 
neobosit sihastru a fost iconom al Sihăstriei Putnei, împlinind cu frica de 
Dumnezeu această ascultare. Că neavând schitul nici un fel de avere, se 
întreţinea numai din mila credincioşilor. Ţăranii de la câmp trimiteau 
alimente, îmbrăcăminte, vin, ceară şi untdelemn pentru biserică, prin mâinile 
Cuviosului Sila, iar smeriţii sihastri din munte se rugau pentru ei şi pentru 
ţară, ziua şi noaptea. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 285 

Răposând egumenul Dosoftei în anul 1753, Cuviosul Sila a fost ales 
părinte duhovnicesc al Sihăstriei Putnei. El a înnoit în întregime acest schit, 
zidind din piatră o biserică nouă, în locul bisericuţei de lemn, chilii, trapeză, 
pivniţe, cişmea de apă, livadă de meri şi zid de jur-împrejur. De asemenea, a 
împodobit biserica cu catapeteasmă, cu icoane şi cu toate „podoabele şi 
trebuinţele ce i se cuvin casei lui Dumnezeu". în anul 1758, noua biserică cu 
hramul „Buna- Vestire" a fost sfinţită de mitropolitul Moldovei, Iacob Putneanul. 

Egumenul Sila a înnoit viaţa duhovnicească în Sihăstria Putnei, înmulţind 
numărul smeriţilor sihastri şi desăvârşind între toţi legătura nemuritoare a 
dragostei. Unii dintre ei erau lucrători ai rugăciunii lui Hristos, iar alţii, 
harnici caligrafi şi scriitori de cărţi. Dintre aceştia se aminteşte ieroschi- 
mo nanul Natan, care a scris cu binecuvântarea egumenului „Pomelnicul 
ctitorilor sfintei Sihăstrii a Putnei" (1768), precum şi o lucrare originală 
intitulată „Călugăria" (1770). Un alt sihastru a scris „Scara Sfântului Ioan din 
Sinai", la 1 martie, 1770, iar „smeritul între ieromonahi Natanail Dreteanul, 
duhovnicul de la Paşcani", care se nevoia în această sihăstrie, a copiat din nou 
Pomelnicul Mănăstirii Putna, în anul 1756. 

Cuviosul Sila era şi un vestit duhovnic căutat de mulţi credincioşi de prin 
sate, precum şi de monahi, sihastri, egumeni şi arhierei. Pe toţi îi povăţuia cu 
înţelepciune pe calea mântuirii, nici descurajându-i, nici în nepăsarea 
sufletească lăsându-i. Unul din ucenicii săi, ieromonahul Dosoftei Herescu, a 
ajuns în 1747 egumen al Mănăstirii Putna, iar între anii 1750-1789 a fost 
episcop de Rădăuţi şi mitropolit al Bucovinei, cel ce a reuşit să aducă din 
Polonia la Suceava, în anul 1783, moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou. 

în anul 1776, după ocuparea Moldovei de Nord de către austrieci, 
Sihăstria Putnei era supusă la bir şi nu mai avea voie să aducă ajutoare din 
ţară, fiind ameninţată cu pustiirea. Atunci bătrânul egumen a făcut o plângere 
către împărat, cerând scutire de dări şi apărând vechile drepturi ale schitului. 
Pentru toate acestea, ieroschimonahul Sila este considerat un mare ctitor al 
Sihăstriei Putnei 30 . 

După 70 de ani de nevoinţă duhovnicească în Schitul Sihăstria Putnei, 
Cuviosul Sila a pus egumen în locul său pe ieroschimonahul Natan, iar el şi-a 
dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, în anul 1781. 



30 Pr. Dimitrie Nan, Mănăstirea si comuna Putna, Bucureşti, 1905; Pr. Simion Reli, Din 
Bucovina vremurilor grele - Cei din urmă sihastri ai Bucovinei, Cernăuţi, 1926; Egumenul Sila, 
op. cit.; Arhiva şi Pomelnicul schitului Sihăstria Putnei 



286 PATERICUL ROMÂNESC 

IEROSCHIMONAHUL NATAN 

Schitul Sihăstria Putnei 

(tl783) 

După retragerea Cuviosului Sila din egumenia Schitului Sihăstria Putnei, 
din 10 martie, 1781, ucenicul său, ieroschimonahul Natan, a luat conducerea 
acestei sihăstrii. Mica obşte a Schitului Sihăstria Putnei era formată din câţiva 
călugări bătrâni, şi anume: ieroschimonahul Natan, egumen; duhovnicul 
Paisie, schimonahul Avramie, ieromonahul Silvestru şi monahii Arsenie şi 
Teofan. 

Ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar a dus, în puţină 
vreme, la desfiinţarea aproape în întregime a mănăstirilor şi schiturilor din 
partea de nord a Moldovei. Printre acestea se număra şi Schitul Sihăstria 
Putnei. Lipsită de personal şi de cele necesare vieţii, această sihăstrie îşi trăia 
la sfârşitul secolului al XVIII-lea ultimii ani. De aceea, Cuviosul Natan, care 
a urmat la egumenia schitului după Cuviosul Sila, nu a putut reînnoi mai mult 
această sihăstrie. însă, sfintele slujbe de zi şi de noapte se săvârşeau regulat şi 
necontenit. 

Fiind bătrân şi bolnav, Cuviosul Natan, după trei ani de egumenie, şi-a 
dat sufletul în mâinile Domnului, la 26 decembrie, 1783, şi a fost 
înmormântat lângă altarul bisericii. 

Sfintele sale moaşte, descoperite recent, sunt împodobite de bună 
mireasmă duhovnicească, iar capul său, în chip minunat, poartă o cruce, ca 
semn al sfinţeniei şi binecuvântării. 



CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL 

Schitul Sihăstria Voronei 

(tl789) 

a. Viaţa 

Acest mare sihastru era împreună nevoitor şi sfetnic al stareţului Paisie de 
la Neamţ, fiind de o măsură şi de o vârstă cu dânsul. înainte de a intra în 
nevoinţa monahală, a fost guvernator al unei provincii din Rusia, în jurul 
anului 1749. La început s-a nevoit în Schitul Poiana Voronei. Apoi, 
retrăgându-se la linişte în codrii din jurul Schitului Sihăstria Voronei, a ajuns 
sihastru desăvârşit şi s-a odihnit cu pace în vara anului 1789. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 287 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Cuviosul Onufrie, auzind de marii sihastri moldoveni din Poiana şi 
codrii Voronei şi fiind chemat de Hristos, a intrat în obştea acestui schit, unde 
5-a nevoit, după voia lui Dumnezeu, mai mult de 25 de ani. Iar ne voinţa lui 
era desăvârşita ascultare, în tăcere şi neîncetată rugăciune. Mâncare primea 
după apusul soarelui, iar noaptea aţipea pe scaun până la două sau trei ore. Şi 
atât de mult a crescut în viaţa duhovnicească, încât toţi se foloseau de trăirea 
lui şi îi cereau să se roage pentru ei. 

2. Cea mai aleasă faptă bună a Cuviosului Onufrie era neîncetata 
rugăciune, pe care în puţină vreme o deprinsese în chip desăvârşit. în obştea 
schitului din Poiana Voronei nu era în acea vreme un lucrător al rugăciunii lui 
Iisus mai iscusit ca smeritul schimonah Onufrie. Dobândise încă şi darul 
lacrimilor şi, cu harul lui Hristos, avea mare bucurie şi mângâiere duhovni- 
cească. Insă despre toate acestea nu vorbea niciodată nimănui. 

3. Invrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Onufrie era slujitor ales al 
celor sfinte şi duhovnic al multor sihastri din pădurile Voronei. Şi era înţelept 
in cuvânt, blând şi cunoştea mai mult decât toţi ispitele vrăjmaşului. Astfel, 
numele lui se făcuse cunoscut peste tot şi însuşi stareţul Paisie îl cerceta din 
:imp în timp, pentru cuvânt de folos. 

4. Fiind încredinţat prin oarecare semne dumnezeieşti, în anul 1764, 
Cuviosul Onufrie s-a retras la pustie în codrii seculari ai Sihăstriei Voronei. 
Acolo, făcându-şi chilie din lemn şi pământ, s-a nevoit singur în neştiute 
osteneli duhovniceşti timp de 25 de ani, ajungând făcător de minuni şi înainte- 
văzător. Apoi, săvârşind călătoria acestei vieţi şi cunoscând dinainte ceasul 
mutării sale, şi-a dat fericitul său suflet în braţele lui Hristos şi a fost 
înmormântat alături de chilie, în livadă sub un măr. 

5. Odată, mergând la vânătoare în pădurile Voronei, un boier din sfatul 
larii, care avea o fiică bolnavă de epilepsie, a ajuns până la chilia marelui 
sihastru Onufrie. Deci, fiindu-i sete, a luat câteva mere căzute jos pe 
mormântul cuviosului. Din acestea mâncând acasă copila bolnavă, îndată s-a 
vindecat de boală. Asemenea şi alţi bolnavi, care veneau la mormântul lui, se 
răceau sănătoşi. Din această pricină, credincioşii din partea locului îl cinsteau 
ca pe un sfânt pe pustnicul Onufrie. 

6. Auzindu-se până la mitropolit şi la domnul ţării despre Cuviosul 
Onufrie, în anul 1846 i s-au scos din mormânt moaştele şi s-au aşezat cu 
cinste în altarul bisericii din Mănăstirea Vorona. Iar din anul 1856, moaştele 

-i au fost aşezate în altarul bisericii din Sihăstria Voronei. Despre acestea se 
scriu următoarele pe sicriaşul în care se păstrează: 



288 PATERICUL ROMÂNESC 

„1846, mai 9. în vremea egumeniei părintelui Rafail, arhimandrit şi stareţ 
al Mănăstirii Vorona, pe moşia acestei mănăstiri, în fundul moşiei, spre hotar 
în pădure, se găseşte o sihăstrie de o sumă de bani însemnată, unde s-au 
nevoit mulţi din părinţii călugări, din care cel mai însemnat s-a aflat părintele 
nostru, Onufrie. în anul 1846, când au venit înălţimea sa Mihail, domnitorul 
ţarii, la noi la mănăstire aici, şi aceasta nu ne este cunoscut cum s-au înţeles 
sfinţia sa Rafael stareţul cu domnitorul din pricina dezgropării oaselor 
Cuviosului Onufrie, ci deodată m-am pomenit cu o poruncă în care mi se 
poruncea că eu dimpreună cu părinţii duhovnici Gavriil, Irinarh şi Onisifor şi 
un vătaf bătrân să ajungem pe taină la numita Sihăstrie mai din sus. Mergând, 
am început a săpa mormântul şi la o adâncime de patru palme am aflat oasele. 
Toate erau învăluite cu muşchi de pământ şi, scoţându-le afară, la cap am aflat 
o lespegioara de piatră, în care arăta de când a răposat cuviosul: 57 de ani în 
mormânt. Şi, aducându-le la mănăstire, ni s-a poruncit să facem panihidă 
pentru cuvios în fiinţa domnitorului, şi aceste oase de atunci stau neîngropate 
până acum" 31 . 

7. în zilele noastre, un ierodiacon a adus mai mulţi credincioşi să se 
închine la Schitul Sihăstria Voronei. Deci, voind să arate moaştele Cuviosului 
Onufrie şi, apucându-le rară evlavie, îndată s-a spart sicriul şi au căzut jos în 
altar, că nu era niciodată voia cuviosului să fie lăudat şi văzut de oameni. De 
atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să le scoată din sfântul altar. 



EPISCOPUL DOSOFTEI HERESCU 

Episcopia Rădăuţilor 

(1710-1789) 

Episcopul Dosoftei Herescu, de loc din Bucovina, născut în 1710, era 
ucenicul Cuviosului Sila, vestitul egumen al Schitului Sihăstria Putnei, care 1-a 
călugărit şi 1-a făcut preot. în anul 1747, ieromonahul Dosoftei este numit 
egumen al Mănăstirii Putna, iar la 13 noiembrie, 1750, a fost ales episcop al 
Rădăuţilor, eparhie pe care o păstoreşte cu multă frică de Dumnezeu şi 
înţelepciune. 

în anul 1781 şi-a mutat scaunul la Cernăuţi, iar la 4 iulie, 1783, este 
numit episcop al Bucovinei, fiind foarte iubit de preoţi şi de popor. Dar 
înţeleptul episcop Dosoftei, împreună cu tot poporul Moldovei, era întristat că 



1 Pr. Al. Simionescu, Istoricul Mănăstirii Vorona, Botoşani, 1922, p. 24-25 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 289 

moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava stăteau în surghiun de 97 de 
ani, în Galiţia poloneză, la Zolkiev (Jolcova), fiind luate, împreună cu 
mitropolitul Dosoftei al Moldovei, de armatele lui Ioan Sobieski, în anul 1686. 

Cu voia lui Dumnezeu, trecând Iosif, împăratul Austriei, prin Suceava, 
episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, i-a cerut aprobarea de reîntoarcere a 
sfintelor moaşte din Polonia în catedrala Sucevei. Obţinând învoirea 
împăratului şi având tot sprijinul împărătesc, episcopul Dosoftei a trimis o 
delegaţie la Zolkiev (Jolcova) şi, luând sfintele moaşte, le-a aşezat într-o 
caretă însoţită de gardă militară şi aşa au fost aduse din sat în sat până la 
Cernăuţi, unde au stat până la 8 septembrie. Iar în această zi le-au adus în 
localitatea Iţcani, lângă Suceava. 

De aici au fost duse în Catedrala mitropolitană din Suceava, cu mult 
popor, cu preoţi şi episcopi, cu făclii aprinse şi în sunetul clopotelor din tot 
oraşul, având în frunte pe episcopul Dosoftei al Cernăuţilor. 

Sfintele moaşte au sosit în cetatea Sucevei la praznicul înălţării Sfintei 
Cruci, în ziua de 14 septembrie, anul mântuirii 1783. Din ziua aceea până 
astăzi, moaştele Sfântului Ioan cel Nou străjuiesc cetatea Sucevei şi păzesc ţara 
Moldovei de primejdii, de boli, de secetă şi de văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi. 

Se cuvine, deci, să mulţumim bunului Dumnezeu pentru aducerea din 
surghiun a sfintelor moaşte făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou de 
la Suceava. Dar să nu uităm că fericitul episcop Dosoftei Herescu a contribuit 
cel mai mult, prin credinţa şi curajul său, la reîntoarcerea acestui odor de 
mare preţ în pământul ţării noastre. 

Ajungând la adânci bătrâneţi, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, evlaviosul 
episcop Dosoftei al Cernăuţilor şi Bucovinei şi-a dat sufletul cu pace în 
mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos, la data de 22 ianuarie, 1789, fiind 
înmormântat la Horecea-Cernăuţi. 



IEROSCHIMONAHUL PAISIE 

Schitul Sihăstria Putnei 

(tl790) 

Acest ieroschimonah a fost ultimul egumen al Sihăstriei Putnei. Ucenic al 
aceluiaşi egumen, Sila, Cuviosul Paisie a povăţuit acest schit între anii 1783 - 
1790, după care schitul a rămas pustiu şi ruinat aproape două secole, din 
cauza ocupaţiei austro-ungare şi a vremurilor vitrege din zilele noastre. 

Evlaviosul egumen Paisie avea o viaţă sfântă, ca şi înaintaşii săi, 
petrecând anii vieţii sale numai în rugăciune, în post şi în cugetarea la cele 



290 PATERICUL ROMÂNESC 

dumnezeieşti. Ajungând Bucovina ortodoxă din Moldova de Nord sub ocupaţie 
catolică şi desfiinţând majoritatea mănăstirilor din această parte, catolicii 
făceau mari eforturi să convertească la catolicism satele şi oraşele ortodoxe 
româneşti. De aceea, Cuviosul Paisie a depus mari eforturi de apărare a 
Ortodoxiei în Bucovina de Nord, în faţa prigoanei catolice. 

Umblând din loc în loc, ieroschimonahul Paisie îndemna poporul ortodox 
să-şi păstreze cu sfinţenie dreapta credinţă şi să nu se teamă a mărturisi pe 
Hristos cu cuvântul şi cu fapta. 

Ajungând la sfârşitul zilelor sale, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile 
Domnului, fiind înmormântat lângă naos, pe a cărui piatră de mormânt scrie: 
„Aici odihnesc oasele robului lui Dumnezeu, Paisie ieroschimonahul, şi au 
răposat la văleatul 1790". Sfintele sale moaşte sunt galbene şi binemirositoare, 
cu o putere harica deosebită, şi se păstrează în altarul bisericii reînnoite în 
întregime în ultimii ani, fiind sfinţită la 29 septembrie, 1996. 

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, numără în ceata sfinţilor 
Tăi pe cuvioşii părinţi Sila, Natan şi Paisie, împreună cu toţi cuvioşii şi drepţii 
neamului românesc. 



SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ 

Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ 

(1722-1794) 32 

a. Viaţa 

Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care 
i-a avut monahismul nostru românesc. 

El s-a născut la 21 decembrie, 1722, în Poltava, din părinţi foarte 
evlavioşi. Tatăl său era preot la catedrala oraşului. In această casă 
binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. După 
toate probabilităţile era de origine moldovean, poate chiar din neamul 
Cantemireştilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane şi tătăreşti, bunicii 
săi s-au strămutat şi stabilit în oraşul Poltava din Malorusia. 



32 Viaţa, faptele şi cuvintele de învăţătură ale Cuviosului Paisie de la Neamţ au fost extrase 
din: Schim. Platon, Viaţa şi nevoinţele fericitului Părintele nostru Paisie, ed. Mănăstirea Neamţ, 
1836 (reeditată în 1935); S. Cetvericov, Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ, ed. Mănăstirea Neamţ, 
1940; Diac. P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare, un desăvârşit monah român, în rev. „B.O.R.", 
an XCIII, 1975, nr.1-2, p. 162-191; D. Ioan Ivan şi Pr. prof. Se. Porcescu, Mănăstirea Neamţ, 
1981 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 291 

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia 
Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul sau nu-şi 
găsea odihnă în lume. El se simţea chemat la nevoinţa călugărească. 

In toamna anului 1739, când avea doar şaptesprezece ani, Petru porneşte 
în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru 
sufletul său. Timp de 7 ani rătăceşte în mai multe schituri şi mănăstiri, printre 
care şi Lavra Pecersca. în Mănăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu 
numele de Platon, 

Negăsind odihnă şi linişte duhovnicească în mănăstirile ucrainene, 
rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. 
Aici se nevoiau nu puţini călugări maloruşi. Platon se stabileşte la Schitul 
Trestieni - Râmnicu-Sarat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, 
unde se afla şi pustnicul Onufrie. în vara anului 1746, pleacă la Athos şi 
trăieşte un timp în singurătate, în preajma Mănăstirii Pantocrator. în anul 
1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i numele de 
Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă 
Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoţia şi petrece în Athos în total 
şaptesprezece ani. 

în vara anului 1763, stareţul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici 
ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul şi ţările balcanice. Aici i se 
încredinţează Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte 12 ani, până la 14 
octombrie, 1775, formând o obşte de 350 de călugări. în toamna anului 1775, 
datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari, Cuviosul Paisie lasă 150 de 
călugări la Dragomirna şi vine la Mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, 
în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, 
Mănăstirea Neamţ. 

în Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani 
cei mai rodnici din toată viaţa sa. Aici face numeroase traduceri din operele 
Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează 
un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulţi 
ucenici sa practice rugăciunea Iui Iisus şi întreţine relaţii duhovniceşti cu 
multe mănăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători. 

La 15 noiembrie, 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareţ 
al Mănăstirii Neamţ, Cuviosul Paisie - numit în slavonă Velicikovschi - se 
mută la odihna cea veşnică, în vârstă de 72 de ani, şi este înmormântat în 
gropniţa bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfinţenia vieţii 
lui, Biserica Ortodoxă Română 1-a trecut în rândul sfinţilor şi i se face 
pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an. 



292 PATERICUL ROMÂNESC 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de 
egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mâncare şi firav cu trupul, 
într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a 
vărsat din greşeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-şi 
iertare. In altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. însă şi aici a pătimit 
aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavând putere să-1 
frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în 
ajutor, 1-a frământat din nou; dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată 
pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-şi în genunchi iertare 
de la părinţi, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea. 

2. Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareţ la Mănăstirea Neamţ, 
spunea ucenicilor săi: 

- Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze văzându-şi 
nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci, să aibă răbdare 
că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sârguinţă, ei vor ajunge să izbutească în 
orice lucru. 

3. Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste 
puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în Schitul 
Trestieni şi, dacă îl va vedea aşa tânăr şi ager la minte, îl va sili să primească 
preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis: 

- Părinte Dosoftei, eu până la moarte aş dori să rămân simplu monah, 
căci nu sunt vrednic de o treaptă aşa de mare. 

- Dumnezeu să-ţi ajute, frate!, i-a adăugat bătrânul. 

4. într-o toamnă, egumenul schitului 1-a rânduit pe Platon să păzească 
via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se 
îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua 
mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca 
după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, ruşinându-se, şi-a 
mărturisit greşeala neascultării, cerându-şi cu lacrimi iertare. 

5. Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de ştiut: 
într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit 
clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de 
mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a 
ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în 
chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 293 

multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un 
scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie. 

6. Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în 
pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvânt 
de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupeşti şi 
sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat la urmă şi 
acestea: 

- Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din 
sfinţi. Dar cel ce cade către Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi 
lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste 
fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice 
izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru 
Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către 
bunurile lumii acesteia. 

7. După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, rasoforul 
Platon a plecat la Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur 
mărturisea mai târziu, „ca nu cumva părinţii moldoveni să-1 silească să 
primească preoţia". 

8. Sosind Platon în Muntele Athos, umblă prin toate mănăstirile şi 
sihăstriile să-şi găsească un iscusit povaţuitor. Dar, negăsind un duhovnic 
după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în 
multă nevoie şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi 
priveghere ziua şi noaptea. 

9. Nevoinţă fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi 
anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cântarea 
psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, 
afară de sâmbete, Duminici şi praznice. Iar sărăcia lui era covârşitoare. Trăia 
numai din pomană. Avea doar o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De 
multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. 
Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum .se bucură bogatul de 
bogăţia lui. Nici uşa chiliei sale nu o încuia vreodată când pleca undeva, căci 
nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le 
împrumuta de la mănăstiri. 

10. în acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul 
Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit câteva zile la 
chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile 1-a călugărit pe 



294 PATERICUL ROMÂNESC 

Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul 1-a sfătuit pe ucenicul său 
să lase ne voinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicând: 

- Toata viaţa monahicească se împarte în trei părţi: întâi viaţa de obşte; al 
doilea petrecerea în doi sau în trei, numită şi calea împărătească sau de 
mijloc, având toate în comun; al treilea este nevoinţa de unul singur în pustie, 
potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvârşiţi. 

în timpul de faţă însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de 
rânduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi 
se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sunt adevăraţi pustnici, ci nişte 
samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura 
puterilor lor, lepădând ascultarea obştească. 

Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe 
fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea 
deşartă şi de osândirea altuia". Dar ştii tu, prietene, oare că aceste vorbe ale 
tale mai mult te ruşinează decât te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii 
au spus că celor tineri le este de folos să se plece, iar mândria, părerea de 
sine, viclenia şi altele asemenea îngâmfă şi fac pe om trufaş. 

11. Iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: 

~ Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate, să-ţi cunoşti slăbiciunea 
şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te cureţi în toată 
ziua, prin harul lui Hristos, decât să porţi în tine trufia şi părerea de sineţi, să 
le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic 
aduce nu puţină vătămare celui pătimaş. 

12. Iarăşi adaugă stareţul Vasile: 

- Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul 
Sfântului Varsanufie. Deci, dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, 
atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este 
mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? 

13. Petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului, spunea marele 
stareţ, da monahului râvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu 
au loc iubirea de sine şi părtinirea, care, de obicei, stăpânesc pe cei ce trăiesc 
în singurătate. 

14. Celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de 
obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dădea râvnă şi 
hărnicie; iar când lucrăm pentru fraţi, se ivesc numaidecât lenea şi cârtirea. 

15. Spunea iarăşi stareţul Vasile: 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 295 

- Cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine. 
Iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de 
Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputincioşii, să ţinem calea 
împărătească, petrecând mai mulţi la un loc. în felul acesta şi ispitele le vom 
birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi. Aşa îl învăţa Cuviosul Vasile 
după călugărie pe Cuviosul Paisie. 

16. începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, 
după sfatul stareţului Vasile, duceau mare lipsă de preot. Deci, îl rugau cu 
lacrimi în ochi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se 
nevrednic. 

Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis cuviosului: 

- Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu 
faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti 
voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi 
cu mintea. Oare, tu nu ştii unde duce neascultarea? 

Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia. 

17. Se spunea despre obştea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfântul Ilie ca 
petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă 
duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se 
îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor, în deplină dragoste, smerenie şi tăcere. 

18. Se spunea despre fericitul stareţ că şi el însuşi se ostenea, ziua la 
facerea de linguri, iar noaptea, la citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor 
Părinţi, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri. 

19. Spuneau iarăşi ucenicii lui că în toată viaţa sa, Cuviosul Paisie vărsa 
multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca 
dragoste. 

20. Patriarhul Serafim, care petrecea în Mănăstirea Pantocrator, îl chema 
pe stareţul Paisie în lavra de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. 
Şi se foloseau toţi văzând pe Paisie slujind în limba greacă, fără grabă, cu ne- 
spusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfânta slujbă. 

21. Stareţul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfinţilor Părinţi. Iată 
ce răspunde el stareţului Atanasie, care îl învinuia de oarecare lucruri: 

- Să nu zici, părinte Atanasie, că ajung una sau două cărţi pentru 
mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o singură floare, 
ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă 
dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de 
ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de 



296 PATERICUL ROMÂNESC 

Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, din multe cărţi patristice învaţă omul să 
trăiască după Evanghelie. 

22. Zicea Cuviosul Paisie: 

- Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte 
în mândria, sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-şi viaţa de 
pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic. 

23. Zicea iarăşi: 

- Viaţa de obşte şi sfânta ascultare din ea, care este rădăcina vieţii 
călugăreşti, a aşezat-o pe pământ însuşi Hristos Mântuitorul, dând pildă 
oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru 
totul dumnezeieştilor Lui porunci. 

24. Nici o altă vieţuire, spunea cuviosul, nu aduce călugărului atâta 
sporire şi nu-1 izbăveşte aşa curând de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa 
de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta, datorită smereniei care se naşte din 
ascultare. 

25. Iar despre dragostea cea duhovnicească iarăşi spunea: 

- Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără 
deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un 
singur trup, având un singur cap ~ pe Hristos -, un singur suflet, o singură f 
voie şi un singur scop - păzirea poruncilor lui Dumnezeu -, îndemnându-se 
unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile 
unul altuia, fiind părinte şi ucenic unul altuia. 

26. Iarăşi zicea stareţul: 

- Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este 
strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta 
nu poate exista. 

27. în obştea noastră, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al său 
personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. 
Cel ce vine în mănăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic 
lucru, s-o pună la picioarele stareţului, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu până 
la moarte, cu trupul şi sufletul său. 

28. Apoi adăugă şi acestea: 

- Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura 
vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, 
supunându-se în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei 
necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici 
decât toţi. 



I 



!■ 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 297 

Alţii, încă nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se 
pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân ca cei dintâi, ci se 
roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sunt puţini însă şi de aceia 
care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie 
hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge 
Ia cuvenita vârstă duhovnicească. 

29. Către unul din prietenii săi zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea: 

- Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz 
mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea 
suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în 
stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deşi sunt nevrednic, am 
nădejde de mântuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine. 

30. După mutarea stareţului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la 
Mănăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldo- 
vei, Gavriil, următoarea regulă de viaţă călugărească: 

- Nici un frate din obşte să nu aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare 
şi nemişcătoare. Stareţul mănăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de 
nevoie, după ascultarea lui. 

- Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârşita ascultare, prin 
părăsirea cu totul a voii, a cugetării şi libertăţii sale. 

- Stareţul să cunoască bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor 
Părinţi, pentru a şti cum să povăţuiasca pe călugări după voia lui Dumnezeu. 

- Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai 
după tipicul Sfântului Munte Athos. 

- Egumenul şi toţi fraţii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele 
bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimişi în ascultări pot 
lipsi de la biserică. 

- La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rânduiala 
Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la 
egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrâni pot primi 
mâncare la chilie. 

- La chilii, fraţii sunt datori, mai mult decât orice altă nevoinţă, să prac- 
::ce rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi 
:Inile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea tară de ocupaţie în chilie. Iar de 
ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă. 

- Egumenul se cuvine să rânduiască pe fraţi la toate ascultările din 
rrânăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii. 



298 PATERICUL ROMÂNESC 

- Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi 
aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefaţarnică. 

- Se cuvine egumenului să rabde cu blândeţe toate slăbiciunile fiilor săi 
duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi 
leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mănăstire. 

- Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor 
mănăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată 
cârmui bine toate. 

- Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire 
canonică, de la şase luni până Ia trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca 
rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins 
ascultarea şi tăierea voii, să-1 trimită din nou în lume. 

- în mănăstire să fie un mic spital - bolniţă - pentru călugării care se 
îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, 
băutură şi linişte. 

- în mănăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să 
lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni. 

- Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mănăstirii pentru mirenii 
evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mănăstire pentru cei care 
vin cu căruţele. 

- Egumenul să rânduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe 
cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde sa-şi plece 
capul, să-i ducă, fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu 
bunăvoinţă. 

- în mănăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare 
nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie. 

- Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sânul 
mănăstirii. El să ştie bine Sfânta Scriptură şi învăţaturile Sfinţilor Părinţi şi să 
fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândeţe şi înţelepciune. 

- Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum 
a lăsat cu greu legământ şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie 
Crimca. 

31. Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvârşească ascultarea rânduită 
cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. 
Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dându-le tuturor pildă în toate. 

32. Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic 
cu dânşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care 
nimeni nu era scutit. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 299 

33. Când stareţul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la câmp, fiind 
departe de mânăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi 
duhovniceşti. lata cum îi învăţa pe fraţi în una din aceste scrieri: 

- Fiilor, păziţi- vă de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui 
Dumnezeu. Stăpâniţi-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi 
stăpâneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi 
moartea! întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. întăriţi- vă cu 
lemerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea 
Iui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, 
neprihănită, cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi 
osteneala şi sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei 
să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor... 

34. La chilii, stareţul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să 
citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după 
putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. 

35. Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareţ 
temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mântuirii pentru toţi. De aceea 
poruncea fraţilor, mai ales celor începători, sa se mărturisească în fiecare 
seara la duhovnicii lor. 

36. Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-1 ierte 
pe fratele său până seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea sa zică Tatăl 
nostru şi nu-1 lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi 
cerea iertare. 

37. Dacă la săvârşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, 
stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe 
Dumnezeu. 

38. Se spunea despre stareţul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea 
şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi 
alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura. 

39. Spunea unul din ucenicii săi, zicând: „Treizeci de ani am trăit pe 
lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. 
El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă 
dumnezeiască, şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-1 punea pentru cea 
mai mică poruncă a Stăpânului". De multe ori zicea stareţul: 

- Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim 
poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele, sufletele noastre! 



300 PATERICUL ROMÂNESC 

40. Timp de doisprezece ani, cât a trăit în Mănăstirea Dragomirna, 
stareţul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, şi cu 
traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvârşea cuviosul mai ales în 
nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din 
mănăstire. 

41. Se spunea despre stareţul Paisie că iarna, când toată frăţimea se aduna 
în mănăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din 
cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, 
apoi venea stareţul, se aşeza la locul său şi citea cuvânt de învăţătură. La 
urmă explica cuvântul citit pe înţelesul tuturor. 

42. Se mai spunea pentru dânsul că avea în Dragomirna călugări de trei 
neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară 
în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste 
citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul Postului Crăciunului până 
în Sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau. 

43. Adeseori, stareţul statuia pe călugări, zicând: 

- Fraţilor, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu 
credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărât de toate plăcerile 
veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci 
cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în 
voi sfânta râvnă. 

44. Altă dată, iarăşi zicea cuviosul: 

- După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns 
cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvnă fierbinte de a 
trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire 
către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, bolnavi şi bătrâni. 

45. Apoi adăuga şi aceste cuvinte: 

- Fraţilor, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbateşte tot felul 
de neputinţe trupeşti: slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare, care sunt 
pentru mântuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi 
desăvârşiţi, după măsura vârstei lui Hristos. 

46. Zis-a iarăşi marele stareţ ucenicilor săi: 

- De veţi rămâne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră 
cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea-aminte de sine şi 
de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, 
din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se vor încuiba între 
voi neorânduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 301 

deznădejdea, cârtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma 
soborul vostru, mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte. 

47. Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a 
convinge, încât şi pe cel mai trist îl putea mângâia şi linişti cu cuvintele sale, 
>i pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, 
îndepărta, îndelung răbda şi când nu izbutea, alunga de la sine. 

Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţându-i cu mânia 
Iui Dumnezeu. Faţa de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mânios, până 
când se smerea şi se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-1 cu dragoste şi cu 
lacrimi pentru a lui îndreptare. 

48. Odată unul din fraţi i-a spus: 

- Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu 
mânie în faţa fraţilor. 

- Iubite frate, i-a răspuns cuviosul, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte sa 
iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe 
fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă 
acest fel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. împotriva 
unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng, ca şi 
prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos. 

49. Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: 

- Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpân înfricoşat, ci să 
mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei 
duhovniceşti. 

50. Iarăşi se spunea despre marele stareţ Paisie că, de se întâmpla în 
sobor tulburare şi scârbă vreunui frate şi acela venea la cuviosul să-i spună 
necazul, îndată stareţul îl binecuvânta şi-1 lua înainte cu cuvântul, nelasând 
fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi 
mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în 
vorbirea sa ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai 
înţelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu 
starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusinţa sa, fie din 
sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ 
bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu. 

51. Alteori grăia stareţul şi acestea: 

- Când văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi 
poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atât de 
mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am 



302 PATERICUL ROMÂNESC 

bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile iui 
Dumnezeu, ţinând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind p 
petrecând în lenevire şi iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul 
meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea 
pocăindu-se cu adevărat. 

52. Se spunea despre stareţul Paisie că neîncetat îi învăţa pe fraţi şi fi 
deştepta spre mai mare osârdie, zicând: 

- Fiilor, nu vă lăsaţi făcând neguţătorie duhovnicească! Căci acum este 
vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel. 

53. Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus: 

- Părinte, sunt tare luptat de gânduri! Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind: 

- De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toati 
ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi top 
din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o 
carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului! 

54. Despre creşterea vieţii duhovniceşti a obştii Cuviosului Paisie, scria 
mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte: 

- Puteai să vezi atunci în Mănăstirea Dragomirna înflorind viaţa 
călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui 
Dumnezeu, erau morţi de bună voia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi 
putea vorbi cu înţelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, 
adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte 
de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă şi 
aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii 
neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică, şi în 
vremea ascultării, şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti, ca o roadă a 
Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac 
Şirul, care grăieşte: „Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, 
precum adunarea serafimilor". 

55. Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus, pe care toţi ucenicii 
stareţului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasă epistolă în şase 
capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale: 

- A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, 
bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească 
dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârşeşte sfânta slujbă prin minte în 
inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte 
arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să 
întunece inima lor. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 303 

56. Mai departe, adaugă: 

- Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea 
necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a 
Krălucit în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele 
Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte 
A±os şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii, mulţi dintre purtătorii 
ie Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de 
Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui 
IXimnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh. 

57. în continuare, spunea stareţul Paisie: 

- Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, 
rumeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toţi s-au 
îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare 
folos duhovnicesc. 

58. Iar către împotrivitorii săi, cuviosul adresează aceste cuvinte: 

- Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii? Nu 
deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu 
vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema 
Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să 
chemaţi numele lui lisus? Dar nici de mântuit nu vă puteţi mântui prin nimeni 
altul decât în numele Domnului nostru lisus Hristos! 

59. Apoi adaugă, zicând: 

- Dacă chemarea numelui lui lisus este mântuitoare, iar mintea şi inima 
omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului 
care din adâncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui lisus şi cere 
de la El milă? 

60. Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui lisus, stareţul Paisie 
spunea: 

- Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după 
rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă 
mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă 
ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uş^or va 
cădea în toate cursele diavolului! 

61. Apoi spunea şi acestea cuviosul: 

- Artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că 
precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu 
putinţă deprinderea rugăciunii lui lisus, fără un iscusit povăţuitor. 



304 PATERICUL ROMÂNESC 

62. Iar pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea marele stareţ: 

- Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său 
duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această 
dumnezeiască lucrare, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori 
iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să 
rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la 
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. 

63. Şi iarăşi spunea: 

- Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii 
minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu 
legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui 
Dumnezeu. 

64. Apoi adaugă şi acestea: 

- Cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând 
toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să 
aibă în viaţa aceasta nimic altceva, decât să se îndeletnicească necontenit cu 
facerea acestei rugăciuni din paradis. 

65. Stareţul Paisie era foarte milostiv. în timpul invadării Bucovinei de 
către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul 
Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de 
mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni 
şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, 
poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor 
să dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea pâine 
neîntrerupt. Astfel, stareţul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulţi 
oameni de la moarte. 

66. După strămutarea stareţului Paisie la Mănăstirea Secu, cuviosul scria 
adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi 
sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: 

- Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi 
de grăirea deşartă care omoară sufletul; nu umblaţi din chilie în chilie fără 
învoirea duhovnicilor; mărturisiţi- vă regulat cugetele, prin care se risipeşte 
toată ispita diavolului. Apoi, citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se 
luminează mintea omului şi creşte râvna pentru poruncile Domnului. Că 
numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea. 

Fiecare după putere să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă 
adunări pe la poarta mănăstirii, pentru a grăi deşertăciuni. Unde este 
sârguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 305 

săseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă, acolo toate sunt 
inpotrivă. în loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul 
jh Hristos, intră diavolul. 

67. Se spunea despre stareţul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, 
Jt orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest 
şnlej, stareţul le zicea: 

- Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru 
aceasta cârteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru 
aevoia şi scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu. 

68. Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mănăstirea Neamţ, 
ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici 
întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători de 
câni. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mănăstirii Neamţ şi se 
răspândesc prin numeroase mănăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, 
Neamţu devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii 
sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox" . 

69. O grijă deosebită avea cuviosul şi pentru cei bolnavi. în Mănăstirea 
Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei 
bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul 
mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să 
le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le 
menţină curăţenie exemplară în bolniţă. Stareţul primea la spital şi bărbaţi 
mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. 
Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo 
cât voiau, unii chiar până la moarte". 

70. Odată stareţul văzu mergând prin mănăstire un frate, dând din mâini 
şi privind încoace şi încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi 
ii zise: 

- Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată, umblă fără rânduială şi 
smintesc pe fraţi! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în 
trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor. 

71. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând 
aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi, 
împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a 
mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere. 

72. Se spunea iarăşi despre stareţul Paisie că o dată pe an, de la praznicul 
Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mănăstirea Secu, 



306 PATERICUL ROMÂNESC 

unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ţinea 
cuvânt de folos în biserică, mângâia pe fraţi, iar după hramul mănăstirii . 
„Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul", cuviosul îi binecuvânta pe toţi şi. 
în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta tot soborul. 

73. Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mănăstirea Neamţ ue 
călugăr călător, anume Teofan: 

- Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, 
cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau 
mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau. De ură şi de zavistie 
nu ştiau. Dacă se supăra pe cineva, se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce 
nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit, era alungat din mănăstire. Mersul 
călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte 
închinăciune. în biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse. Vorbăria 
deşartă era cu desăvârşire oprită, atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară. 

74. Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mănăstirea 
Neamţ. 

- în obştea Cuviosului Paisie trăiau 800 de călugări şi, când se adunau la 
ascultare, câte o sută sau o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea 
cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Daca cineva 
începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit. 

75. Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie: 

- Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii 
coseau camilafce şi potcapuri, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi 
mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau 
sub supravegherea duhovnicilor, la care-şi mărturiseau păcatele şi gândurile 
de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele 
făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă 
ceva, nici măcar să mănânce un fruct. 

76. Era obicei ca la hramul Mănăstirii Neamţ, „înălţarea Domnului", să 
se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul 
Paisie nu avea odihnă deloc, timp de patru zile. De dimineaţa până seara uşile 
îi erau deschise tuturor: şi bogatului şi săracului. Pe toţi câţi veneau se silea a-i 
odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi 
mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi, făgăduindu-le de la 
Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvânta şi-i 
trimitea la casa de oaspeţi. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 307 

77. Se spunea despre Cuviosul Paisie că se ostenea foarte mult pentru 
tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche grecească în limbile slavonă şi 
română, ca să fie spre folosul şi mântuirea celor ce vor voi a râvni şi a lua 
aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri. 

78. Zicea ucenicul său Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea să 
scrie atâtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toata partea 
dreaptă avea răni. Şi pe patul unde dormea era împresurat de cărţi: câteva 
lexicoane, Biblia grecească şi cea slavoneasca, gramatici greceşti şi slavoneşti, 
cartea din care făcea tălmăcirea şi, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc 
mic, şedea plecat şi toată noaptea scria, uitând de neputinţa trupului, de 
grelele sale dureri şi osteneli. 

79. Apoi adaugă ucenicul său: 

- O, nepătimaş şi sfânt bărbat! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat! 
Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu 
dragoste. Pentru aceasta şi cuvântul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, 
dezrădăcinând patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor ce-1 ascultau cu 
credinţă şi cu dragoste. 

80. Spuneau ucenicii stareţului Paisie că el a tradus din slavonă în 
româneşte puţine cărţi, precum „Cuvintele Sfântului Nil de la Sorska", 
întrucât erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă 
decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu 
ieromonahul Dorotei, ucenicul sau 33 . 

în limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: 
arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, 
Cuvintele Sfântului haac Şirul şi altele; ieromonahul Ilarion a tălmăcit 
Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel 
Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: 
Prăvălioara cea mică; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărit 
in Bucureşti; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; 
Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi; 
Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tipărit la Mănăstirea Neamţ şi altele. 

Cuviosul ierodiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din 
limba slavonă, tipărite la Mănăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul 
schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan 
Scârarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la 



33 Stareţul Paisie a tradus personal 44 de manuscrise patristice în limba slavonă şi o vastă 
corespondenţă. Cea mai preţioasă traducere a sa este: „Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Şirul" 

j: 1787. 



308 PATERICUL ROMÂNESC 

Mănăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul 
Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie 
Dascălul, alt ucenic al stareţului Paisie din Mănăstirea Neamţ, a tălmăcit şi el 
numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul şi altele pe care le 
tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823- 
1834) 34 . 

81. Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mănăstirea Neamţ, 
descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareţ Paisie: 

- Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi 
neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui, luminoasă şi palidă, fara pic de sânge, 
o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul, şi curăţenia neobişnuită a hainelor 
sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că este 
un om cu totul desprins de trup! 

82. Ucenicul său, Platon, spunea următoarele despre Cuviosul Paisie: 

- Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul 
cu tot sufletul sau. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. 
Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult 
decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească 
sau trupească, nu-1 întorcea deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, 
măcar de l-ar fi supărat cu ceva. 

83. Acelaşi ucenic continuă: 

- Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blândeţea, iar 
tulburarea şi mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui 
Dumnezeu. Mustra şi certa cu blândeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia 
şi îndelung răbda, cu nădejde de îndreptare. 

84. Asemenea şi în cele fireşti era preaîmpodobit, continuă ucenicul său. 
Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit 
şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci, prin 
dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era totdeauna unită cu 
Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile. 

85. Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul 
rugăciunii adevărate, încât faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de 
focul care ardea în inima sa. 

- Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna, am venit la 
părintele stareţ şi văzând uşa deschisă, am bătut şi am intrat. Era înainte de 
Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis 



34 Din Viaţa în scurt a Cuviosului Părintelui nostru Paisie, M-rea Neamţ, 1817, filele 16 şi 17 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 309 

rugăciunea: „Binecuvântează, părinte!", dar nu mi-a răspuns. Am repetat a 
doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit 
!n rugăciune. Mai zăbovind puţin, am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui 
nimic de cele văzute. 

86. Cuviosul Paisie avea şi oarecare dar înaintevăzător. De multe ori 
vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra 
capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu după multe zile, 
rurcii i-au tăiat capul, din porunca sultanului. Şi mult a plâns stareţul pentru 
aceasta. 

87. Se spunea iarăşi că adeseori suspina şi plângea stareţul pentru un frate 
din obştea sa, sfătuindu-1 pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, după 
trei zile, fratele acela s-a înecat. 

88. Pe alt frate iarăşi 1-a rugat mult stareţul să nu plece din mănăstire. 

- Frate, îi zicea cuviosul, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela 
unde vrei tu să te duci. într-adevăr, fratele nu 1-a ascultat şi după patru zile de 
drum a murit. 

89. Numeroase şi pline de înţelepciune duhovnicească au fost şi scrisorile 
stareţului Paisie către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi, mireni, preoţi, călugări 
şi egumeni. Iată ce scrie către călugării din Schitul Robaia- Argeş, care îi 
cereau un preot: 

- La cererea voastră de-a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de 
obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine suntem la început şi 
avem nevoie de poveţe. Numai atât vă pot spune că, după regulile Sfinţilor 
Părinţi, aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. întâi se cere ca 
egumenul să cunoască Sfintele Scripturi, ca să ştie a învăţa şi pe ucenicii săi. 
Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blând, smerit, 
răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie şi toate 
celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile 
olarului. Să nu facă nimic rară binecuvântare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, 
şi cărţile şi patul şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul 
vostru, oriunde s-ar afla, sa nu fie supus altei mănăstiri, ci singur să se 
conducă, ca fraţii săi să se mântuiască prin egumenul. lor, iar egumenul prin 
Domnul. 

90. Asemenea către călugării din Poiana Mărului scria: 

- Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul 
vostru egumen. Că, după Sfinţii Părinţi, egumenul trebuie să fie către fraţi 
smerit, blând, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată 



310 PATERICUL ROMÂNESC 

da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburat că el este slab cu trupul, câiî 
vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi. 
cunoscând slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus 
de puterile lui, ci cruţaţi-1 să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre 
paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi 
sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de 
nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriţi unul 
faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu 
între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos. 

91. Un preot oarecare 1-a întrebat pe Cuviosul Paisie: 

- Poate preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte şi, pentru neputinţa sa. 
să-i dea, fără canon, Sfintele Taine, sau nu poate? 

- Dacă boala lui trupească este în aşa fel, a răspuns cuviosul, încât el se 
apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci chiar de-ar avea ei 
păcate mari, dar de se căieşte, preotul să-1 dezlege a se împărtăşi cu Sfintele 
Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-1 dezlege până nu-şi face 
canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei. 

92. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte: 

- Vă spun şi aceasta, că eu în toate sfintele canoane am căutat cu râvnă, 
de nu cumva să găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea 
cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. însă este grozav de înfricoşată şi 
înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăznesc să împărtă- 
şească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi, Biserica îi aseamănă cu 
Iuda vânzătorul. 

93. Zicea iarăşi marele stareţ: 

- Urmând blândeţii lui Hristos, să vă opuneţi până la sânge patimii 
mâniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încât însuşi 
Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este 
pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea 
lui Hristos, nu este nici Hristos. 

94. Şi iarăşi zicea: 

- Răbdarea este şi ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos 
zice: Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Iar câştigarea 
sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare însă trebuie să 
aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci cel ce va 
răbda până la sfârşit, acela se va mântui. 

95. Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 311 

- Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de 
trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi 
sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie, nimeni nu s-a mântuit 
şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască 
trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu ca cel mai de 
pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe 
alţii. 

Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă- te lui Dumnezeu pentru noi! 



DESPRE SFÂRŞITUL SFANŢULUI PAISIE 
DE LA NEAMŢ 

extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 
de la Biblioteca Academiei Române 35 

în anii de la Hr. 1794, în luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la 
Mănăstirea Neamţului Preasfinţia Sa Episcopul de Huşi Kiro Kir Viniamin. 
Miercuri la nouă ceasuri din zi am ieşit întru întâmpinare cu Evanghelie şi cu 
sfeşnice şi doi diaconi cădind şi clisiarşii clopotele trăgând şi psalţii Axionului 
cântând aşa am intrat cu Arhiereul în biserică şi, închinându-se pe la sfintele 
icoane, ne-au blagoslovit pre toţi de obşte şi au ieşit la gazdă, fiindcă era 
vremea Vecerniei şi n-au fost vreme ca fieşte carele osăbit să iei blagoslo- 
venie, ca apoi i-ar fi apucat şi vremea Pavecerniţii, şi Vecernia era neracută. 
Şi îndată cum au ieşit Arhiereul, au tocat de Vecernie... 

Luni, 30 de zile s-au bolnăvit Părintele Stareţul, marţi, miercuri au fost 
bolnav. Iară joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 şi vineri au făcut mulţămită în 
biserică, pentru că s-au însănătoşit Părintele şi sâmbătă au fost sănătos. 
Duminică au mers la biserică, iar mai spre sară au blagoslovit pre părinţi(i) 
care era să meargă la praznic la Agapia, cu bucurie şi vesăl. Noemvri 5 zile, 
luni, iarăşi l-au întors răul şi au fost bolnav, marţi, miercuri, joi, vineri, 
sâmbătă, Duminică, luni, marţi. Iară miercuri n-au vorbit nimica, ci numai 
căuta frumos. Iară în vremea Vicerniei au început a se închedeca în grumazi şi 
a sufla mai rar şi îndată au chiemat duhovnici şi au început părintele Ştefan a 
ceti canon de ieşirea sufletului. Iară eu nu ştiam nimica ticălosul, de unele ca 
acestea, ci, când am ieşit de la vicernie, am văzut mulţime de părinţi la 
fereastra Părintelui şi prin ogradă tiji, şi unii plângea, iară mie tot îmi părea 



35 Manuscrisul s-a publicat în rev. „B.O.R.", nr. 3-4, 1987, p. 113-116 



312 PATERICUL ROMÂNESC 

lucru cu îndoire. Iară mai şezând puţin la fereastră, numai ce am auzit 
duhovnicii plângând înăuntru şi clopotile sus trăgând, fiindcă ieşisă oarecine 
pe den dos şi mersese la clopote. 

O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca să privească, nu ar putea sâ 
povestească cu limbă omenească, ci plângere s-au pornit întru acel ceas, ci 
jale, ci tânguire între părinţi, cât aşa era a se părea că lumea se prăpădeşte. Şi 
atâta să adunasă mulţime de părinţi cât să părea că norii i-au adus. Şi învălind 
cinstitul trup, dar mai bine să zic sfânt şi prea mare sfânt, a prea cuviosului 
părinte şi lăsând mâna cea dreaptă dezvălită pre piept şi îmbrăcându-să 
duhovnici, preoţi şi diaconi, au ieşit cu obicinuit cântare ci să cânte la cei 
prosaţi. Iară cu mai multă plângere şi tânguire, că ce cântare va să fie aceea 
când cineva spre plângere iaste pornit. Şi puind sf(i)ntele (şters) (cinstitele) 
moaşte pre năsălie au mers în biserică preoţii cântând. Iară celălalt sobor cu 
amară plângere, lacrimi vărsând. Şi puind năsălia în mijlocul bisericei, aşa cu 
mare plângere fieşte carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea 
Cuviosul Părintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit şi stareţi 
sfintelor Mănăstiri Neamţului şi Săcu, Şi răcorindu-se părinţii dimprejurul 
năsăliei, au început preoţii a ceti evanghelie neîncetat până la vremea Utrenii. 
Iară la Utrenie, aşi(j)direa să cetească evanghelie până la cesuri şi făcând 
otpustul Sf. Liturghii, iarăşi se începe obicinuita cetire la evanghelie, până la 
Vecernie. Şi aşa s-au ţinut 4 zile sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte în 
biserică, fiindcă aştepta şi răspuns de la Mitropolitul. 

Iară a doua zi după răpăusare, joi, au început a săpa groapa în pomelnic, 
de-a dreapta, cu mare jale şi suspinuri şi zidind-o cu cărămizi, sta ca un 
sfeşnic înaurit aşteptând să se puie făclia cea prea luminată într-însul . 

Oară a trâia zi, vineri, au făcut racla şi au îmbrăcat-o şi au împodobit-o 
fiindcă era să se puie într-însa mărgăritarul sau mai bine să zic diamantul cel 
de mult preţ. Vineri spre sâmbătă la 7 ceasuri din noapte s-au îmbrăcat preoţii 
şi diaconii şi au clădit sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte şi le-am pus în raclă 
cu lacrimi şi cu suspinuri şi cetind evanghelie neîncetat. Iar sâmbătă după 
Sf(ân)ta Liturghie s-au îmbrăcat 30 de preoţi şi 13 diaconi şi lumânări aprinse 
ţinând în mâini au ridicat năsălie cu sf(i)ntele moaşte şi au ieşit afară, fiindcă 
în biserică nu era cu putinţ(a) a încăpea de mulţimea părinţilor şi a (s)treinilor 
şi aşa s-au început prohodul după obiceiu, cu lumini aprinsă la tot soborul 
părinţilor şi la adunarea mirenilor. Iară când au fost după evanghelie, îndată 
au început părintele Isaac a ceti acest cuvânt: «Cuvânt de îngropare la prea 
Cuviosul părintele nostru Paisie, arhimandrit şi stareţul s Mănăstiri Neamţului 
şi Secul». 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 313 

Bucuriile şi veseliile şi toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori 
â»u>h(o)vniceşti ar zice cineva ori trupeşti şi lumeşti toate cu adevărat 
iremelnice, trecătoa(re) şi nestatornice (...)• 

Rămăşiţa ceastălaltă a vieţii noastre este şi după voia Ta să dobândim 
sarea cea împreună cu Părintele nostru, după cum şi legătura şi făgăduinţa ne 
aste, slăvind bunătatea şi milostivirea ta, totdeauna acum şi pururea şi în vecii 
*ecilor amin. 

Iară după cuvânt, au săvârşit preoţii obicinuitul prohod şi au luat 
ăeştecare osăbit iertăciune şi blagoslovenia cea mai de pre urmă. Şi aşa era o 
Imbulzală între părinţi şi între norod când lua iertăciune, încât de nu ar fi ţinut 
rreoţii racla de o parte şi de alta, apoi îndată ar fi răsturnat-o. Şi nesfârşin- 
iu-se toţi, au ridicat preoţii năsălia, că nu era cu putinţă a mai aştepta, fiindcă 
;ra norod mult şi spre sară să plecasă zioa şi vremea să turbura de ploaie. Şi 
ntficând preoţii năsălia şi clopotile trăgând şi psalţii cântând şi soborul celălalt 
plângând, aşa am intrat în biserică la mormânt şi numai preoţii au intrat în 
pomelnic şi au închis uşa pentru îmbulzala părinţilor şi a streinilor. Şi puind 
sfintele (şters) (cinstitele) moaşte în mormânt, au pardosit părinţii mormântul 
rj cărămizi. Iară luni după Utrenie, încă noapte fiind, noemvri 20 de zile, au 
sosit şi trimişii de la Iaşi, adecă părintele Sava şi părintele Liontie, dimpreună 
r_ Preao sfinţia Sa pentru că n-au apucat ca să îngroape pe Părintele. Şi 
^cându-se zio şi după sfârşitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfinţia Sa panahida 
Părintelui, dimpreună cu sobor, de-a trâia zi după îngropare şi au cetit şi 
nolifta Preaosfinţia Sa, în genunchie, deasupra mormântului. 

Iar când au şezut părinţii la masă au sosit şi dumnealui Logofătul al 
râilea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreună cu Arhiereul ca să petreacă pre 
Părintele stareţul la groapă şi ca să iaie în scris cele ce vor afla la mănăstire, 
muşcătoare sau nemişcătoare, ca să fie în pază când s-ar fi pus povăţuitoriu în 
locul Părintelui stareţului. 

Luni după Vicernie au intrat în chilia Părintelui Arhiereul cu Logofătul 
ni domnesc şi oarecari din duhovnici şi au început a căuta izvoadele până ce 
j£i venit vremea ca să toace la priveghere, fiindcă a doao zi, marţi, 21 zile era 
rraznicul Intrării în Biserică şi au mers la Arhiereul dimpreună cu boierul şi 
k; şezut toată privegherea. Iară a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iară după 
r.anghelie au cetit părintele Isaac acest cuvânt: 

„Cuvânt de întâmpinare la Preaosfinţitul Părinte Kiriu Kir Viniamin, 
Episcopul Huşului". 

Preaosfinţite Stăpâne, Omule al lui D(u)mnezeu şi credincioasă slugă şi 
ispravnice al Tainelqr lui Dfu)mnezeu şi bărbatul doririlor Duhului, Noule 



314 PATERICUL ROMÂNESC 

Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preaosfinţitei Tale şi pre norii cei 
preîntunecaţi ai mâhniciunii cari pre inima noastră să pusăsă cu totul i-au gonit 
şi-n lături i-au dat. Boldurile cele prea ascuţite ale scârbei care necurmat 
împungea şi adânc să înfingea întru inima noastră şi tare o rănea, cu totul îi 
tâmpi. Şi iarăşi săninul bucuriei ne făcu, iarăş soarele de veselie se ivi şi 
lacrimile cele ce necontenit să varsă le opri şi nu numai, ci şi cu măhrama 
bucuriei de pre feţele noastre le şterse, în atât cât nici de am avut sau am 
pătimit vreo pagubă, mâhniciune sau întristare să nu simţim. Bine că ne-au 
bucurat şi pre toată mâhniciunea ne-au gonit, arătat iaste că îmi mărturisesc 
mie şi sângure feţele a tot soborul, că nu încă posomorâte, nu încă triste să 
arată, ce vesele lumină. 

Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfinţiei Tale atât de grabnică 
şi de sârguinţă plină, cât nici de greutatea căii, nici de vremea cea 
umizicioasă, nici de iarna cea acum aşteptată să nu te temi, ci pre toate 
greotăţile, pre toate nelesnirile, pre toate împedicările, pre toată osteneala 
deraimând-o, preste atâtea maidanuri să sai şi să vii la Mănăstirea Neamţului; 
au doară ai mai uitat ceva din danturile acelea lungile şi horile acelea largile şi 
de duhovnicească bucurie pricinuitoarele nesăvârşite şi acum, aducându-ţi 
aminte ai venit să o împlineşti? Ci începătoriul şi săvârşi(toriul) danturilor şi 
norilor nu încă iaste de faţă. Au doară priveliştile acelea duhovniceştile ce le 
întindeai mult mai daunăzi ai venit să le mai înnoieşti? Ci puitorul niscareva 
porunci domneşti sau stăpâneşti sau politiceşti sau cu niscareva sfătuiri 
duhovniceşti, pentru care şi dumnealui boieriul Mării Sale împreună s-au 
ostenit? Ci sfătuitoriul şi răspunzătoriul nu încă mai iaste întru cei vii. Au 
poate înţelegând de aceasta şi de mâhniciunea cea pricinuită noao, din 
dragostea cea multă şi fierbinte ce ai către D(u)mnezeu şi către aproapele, silit 
fiind pre sine şi atâta osteneală o ai trecut cu vederea şi cu atâta vrednicie, cu 
alt Iosif, te-ai suit să îngropi pre tatăl său şi plângerea la Ariiat să-ţi faci şi 
mâhniciunea robilor Preaosfinţiei Tale să o risipeşti. Că iată, nu după multe 
zile ale purcederii Preaosfinţiei Tale către turma cea cuvântătoare şi el de 
călătoria cea firească a se găti au început pre care acum iată o au şi săvârşit, 
după ce au isprăvit toate acelea ce au voit şi au dorit. 

Cu poftă am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergând spre moartea 
cea de bună voie, să mănânc cu voi aceste Paşti mai nainte de patima Mea. Şi 
prea cuviosul părintele nostru, următoriu adevărat acelui, nu de multă vreme 
au zis însuşi către cel ce ceteşte proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea 
nişte privelişti ca acestea d(u)hovniceşti mai înainte de moartea mea şi iată 
D(u)mnezeu mi-au împlinit dorirea. Cunosc că singur D(u)mnezeu aduse pre 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI DIN SECOLELE XVII-XVIII 315 

Preaosfinţia Sa, cunosc acum că aproape îmi va fi sfârşitul". O, ce semuire a 
lucrurilor, care dă oarecare dovadă de mai nainte cunoştinţă dă prealuminată. 
Cu toată acestea, mare iaste râvna către lucrurile cele bune, mare iaste 
milostivirea cea cătră aproapele, mare îţi iaste şi osteneala, multă ţi se cade şi 
plata, nemăsurată răsplătirea, necovârşită cinstea, lauda de mintea noastră 
ajunsă, cuvântul nu iaste îndestulat către aceasta. Mulţămirea neputincioasă şi 
cea din cuvinte şi cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre 
mulţămirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic în 
faptă şi în cuvânt, ar fi răsplătit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au 
dus la Cel ce pre toate le covârşeşte cu bogăţia şi cu bunătatea şi cu 
milostivirea, sunte(m) bine încredinţaţi că va mijloci în locul nostru către 
D(o)mnul ca să răsplătească Preaosfinţiei Tale cu daruri vecinice şi 
nestricăcioasă, cu caftanuri îngereşti se va îmbrăca prea sf(i)nţitul trup al 
Preaosf. Sale, cu coroane neveştejite şi nestricăcioasă va încorona prea 
sf(i)nţit al Preaosf. Tale cu slavă d(u)mnezeiască va împodobi prea sf(i)nţit 
Preaosf. Tale cu îngerii te va înceţi, cu Patriarşii te va rândui, cu Arhierei te 
va însoţi, întru împărăţia Sa te va odihni, de privirea feţei Sale te va îndulci 
întru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, căruia slava în veci, amin. 

Iară când au venit părinţii cu icoana la masă, au venit şi Arhiereul şi au 
blagoslovit masa şi apoi au şezut de o parte pre scaun dimpreună cu boiariul 
cel domnesc şi au ascultat cum să cetea Cuvânt pentru Intrarea în Biserică. Şi 
viind vremea strângerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea 
sfermeturilor şi săvârşind mulţămita mesei, aşa au ieşit în cerdac şi au şezut 
Arhiereul în jilţi până când au ieşit toţi părinţii din trapeză şi sculându-să 
bucătarii au luat fieştecare osăbită blago(slovenie) şi aşa s-au dus cântând în 
biserică. Iară după vicernie au făcut paraclis cu sobor mare. Şi vineri au mers 
Preao sfinţenia Sa la Sacul şi la Săhăstrie şi sâmbătă s-au întors la Neamţul. 
Iară Duminică au dat Preaosfinţia Sa anafura în vremea priceasnii. 

Şi sfătuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe părintele Sofronie spre 
a-i încredinţa păstoria în locul Părintelui. Şi făcând scrisori, le-au trimis la 
Iaşi şi viind de la Iaşi alte scrisori, de la domnie şi de la Mitropolitul, aşa în 
anii de la HS-1794 în luna lui dechemvrie în 13 zile, marţi dimineaţa după 
utrinie a călugărit pre părintele Sofronie în schimă însuşi Arhiereul. Iară după 
liturghie, în vremea priceasnii, adunaţi fiind părinţii toţi, au cetit părintele 
Pafnutie trimiterea Părintelui Stareţului cea către Preaosf. Sa Mitropolitul 
Kiriu Kir Gavriil 36 . 



36 Această scrisoare este tipărită în cartea Stareţului Paisie Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, 
voi. I, Chişinău, 1998 



316 PATERICUL ROMÂNESC 



ARHIMANDRITUL LAZAR URSU 

Mănăstirea Neamţ 

(secolul XVIII) 

A. 

Acest cuvios părinte era originar din Bistriţa-Năsăud. Inchinându-şi viaţa 
lui Hristos din tinereţile sale, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ la începutul 
secolului XVIII, unde se nevoiau numeroşi monahi din Transilvania. Aici a 
deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, precum şi cunoştinţa cărţii de la 
duhovnicii marii lavre. Apoi, călugărindu-se, s-a învrednicit de darul preoţiei, 
ajungând ales povăţuitor de suflete. Arhimandritul Lazăr Ursu a fost cel dintâi 
părinte duhovnicesc al mitropolitului Iacob Stamati. El 1-a adus de mic la 
mănăstire, 1-a deprins frica de Dumnezeu şi 1-a dat la învăţătura cărţii. 

Fiind înţelept şi râvnitor la cele dumnezeieşti, duhovnicul Lazăr a fost 
ales stareţ al Mănăstirii Neamţ în anul 1742. Timp de trei ani, cât a fost 
întâi stătător al obştii, arhimandritul Lazăr a înnoit aşezământul mănăstirii, a 
mărit numărul călugărilor, a reorganizat şcoala monahală din lavră, obligând 
pe toţi fraţii să fie cunoscători de carte, şi a rânduit duhovnici din cei mai 
iscusiţi. Spovedania soborului şi Sfânta împărtăşanie se făceau săptămânal. La 
şcoală se învăţau scrisul, cititul, ceaslovul, tipicul, apoi religia (cunoştinţe de 
Vechiul şi Noul Testament) şi muzica psaltică. Se mai predau încă limbile 
greacă şi slavonă şi caligrafia. 

Retrăgându-se din egumenie, arhimandritul Lazăr a fost încă 20 de ani 
eclesiarh şi duhovnic al mănăstirii, crescând şi formând mulţi fii duhovniceşti. 
A ocrotit, de asemenea, sihăstria Pocrovului şi pe sihastrii ce se nevoiau în 
Muntele Chiriacu, al căror duhovnic era. Pentru o nevoinţă ca aceasta, 
Cuviosul Lazăr a fost propus, în anul 1750, candidat la scaunul episcopal de 
Rădăuţi. El însă, smerindu-se, s-a socotit nevrednic de o cinste ca aceasta, 
rămânând toată viaţa în mijlocul fiilor săi duhovniceşti. 

Aşa ostenindu-se arhimandritul Lazăr mai mult de 50 de ani, s-a mutat la 
odihna cea de sus în a doua jumătate a secolului XVIII. 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 
din prima jumătate 



a secolului XIX 



MITROPOLITUL IACOB STAMATI 

al Moldovei şi Sucevei 

(1749-1803) 1 

Acest ierarh al Moldovei era de loc din Bistriţa-Năsăud, nepot al 
episcopului Pahomie de Roman (t 1724). Intrând de mic în obştea Mănăstirii 
Neamţ, a fost crescut duhovniceşte de egumenii Lazăr şi Ioasaf şi închinat lui 
Hristos prin călugărie în anul 1764. A învăţat încă şi limbile greacă şi slavonă 
de la părintele său duhovnicesc, care ştia multă carte. 

învrednicindu-se de darul preoţiei, în anul 1774 ajunge slujitor la 
Mitropolia Moldovei, iar în anul 1782 este hirotonit episcop de Huşi. Timp de 
10 ani, cât a păstorit turma lui Hristos la Huşi, a înnoit mai multe biserici şi 
schituri, a înfiinţat o şcoală episcopală pentru luminarea preoţilor şi a adăugat 
multă osârdie pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti. 

în anul 1792 este ales mitropolit şi părinte sufletesc al Moldovei. Timp de 
încă 11 ani a păstorit mitropolitul Iacob Biserica Moldovei, dovedindu-se un 
adevărat slujitor şi iconom al casei lui Dumnezeu. în aceşti ani a zidit mai 
multe biserici în Iaşi şi prin sate, a făcut danii de înnoire la mănăstiri şi 
schituri, a reorganizat bolniţele şi a deschis o farmacie publică aproape de 
catedrală, pentru alinarea suferinţelor omeneşti. Iar pentru luminarea minţii şi 
mântuirea sufletelor, mitropolitul Iacob II „Nemţeanul" reorganizează şi 
dezvoltă şcolile bisericeşti din Moldova, făcând un mare pas spre înnoirea 
învăţământului. De asemenea, dezvoltă Academia din Iaşi, dând burse şi cărţi 
de şcoală celor săraci. 

Mitropolitul Iacob Stamati este considerat ierarhul cel mai iubitor de carte 
din secolul XVIII în Moldova. întemeind la Iaşi o bună tipografie, a tipărit 
numeroase cărţi bisericeşti pentru cult, cărţi apologetice pentru apărarea 
credinţei ortodoxe şi cărţi didactice pentru şcoli publice. Astfel a tipărit 
Evanghelia, Liturghierul şi Psaltirea (1794), Apostolul (1795) şi altele. Iar din 
cărţile didactice pentru copii, a tipărit „Gramatica teologhicească" , 
-Geografia moldovenească" şi „Aritmetica" (1795?), traduse de învăţatul 
episcop Amfilohie Hotiniu. 

Pentru sporirea duhovnicească a creştinilor, marele păstor al Moldovei 
cerea îndeosebi participarea regulată la slujbele bisericii, milostenia, 



1 Diac. dr. Al. I. Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni - Iacob al II-lea Stamati, Iaşi, 1946; Istoria 
Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, colectiv, p. 267-269 



320 PATERICUL ROMÂNESC 

respectarea cu stricteţe a posturilor şi mai ales Sfânta Spovedanie. El spunea 
că nimeni nu poate spori pe calea duhovnicească a mântuirii, fără aceste fapte 
bune. „Iar acei care refuză sa se spovedească, spunea el, să rămână ca nişte 
străini de lege şi de Dumnezeu" . Mitropolitul Iacob II Nemţeanul dădea mare 
importanţă duhovnicului, fără de care nimeni nu poate sa se mântuiască. De 
aceea, cu greu hirotonea pe cineva duhovnic, după ce mai întâi cerceta după 
pravilă, dacă avea peste 40 de ani, dacă ştia Sfintele Scripturi şi canoanele 
Bisericii şi dacă el însuşi avea o viaţă aleasă. Preoţi tineri nu făcea niciodată 
duhovnici. Iar preoţilor duhovnici „le cerea listă anuală a celor spovediţi şi îi 
oprea sa ia bani". In anul 1799, tipări la Iaşi, pentru folosul de obşte al 
tuturor, „Pravila Sfinţilor Părinţi" (Sfintele Canoane). 

Aşa nevoindu-se mitropolitul Iacob pentru mântuirea sufletelor „omeneşti 
şi făcând multe milostenii la săraci, în primăvara anului 1803 şi-a dat sufletul 
cu pace în braţele lui Hristos. 



CUVIOSUL ARHIMANDRIT GHEORGHE 

Mare stareţ al Mănăstirii Cernica 

(1730-1806) 2 

a. Viaţa 

Cuviosul stareţ Gheorghe s-a născut în Săliştea Sibiului, în anul 1730, din 
părinţi binecredincioşi. Dorind să slujească lui Hristos din tinereţile sale, îşi 
caută adăpost sufletului său în mănăstirile Transilvaniei. Dar, neputând răbda 
persecuţiile religioase care sileau poporul la uniaţie, tânărul Gheorghe a trecut 
Carpaţii în Ţara Românească. 

în drum spre Muntele Athos, devine temporar ucenic al unui arhiereu 
grec care locuia în Bucureşti. După ce este făcut rasofor şi diacon, pornesc 
împreună spre Constantinopol şi Sfântul Munte, pe la jumătatea secolului 
XVIII. Murind acolo dascălul său, ierodiaconul Gheorghe devine ucenic al 
stareţului Paisie în Schitul Sfântul Ilie din Athos. în anul 1752, Cuviosul 
Paisie îl călugăreşte, iar în anul 1754 îl hirotoneşte preot pentru obştea sa. în 
acest schit s-a nevoit ieroschimonahul Gheorghe timp de zece ani. In anul 
1763 se strămută în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, împreună cu stareţul 
Paisie şi cei 64 de ucenici ai săi. 



2 Monahul Casian Cernicanul, Viaţa, faptele şi cuvintele stareţului Gheorghe, în Istoriile sfintelor 
monastiri Cernica şi Căldoroşani, Bucureşti, 1870, p. 1-84; Arhim. Chesarie Gheorghescu, Cuviosul 
stareţ Gheorghe de la Cernica, în Sfinţi români..., op. cit., p. 500 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 321 

La Dragomirna, Cuviosul Gheorghe petrece încă doisprezece ani ca 
preot, duhovnic şi econom peste cei 350 de călugări şi fraţi. Apoi se strămută 
la Mănăstirea Secu, în anul 1775, împreună cu 200 de călugări. Aici trăieşte 
numai doi ani pe lângă Cuviosul Paisie şi se duce din nou la Schitul Sfântul 
Ilie din Athos. 

în primăvara anului 1781 vine în Moldova să-şi vadă stareţul şi fraţii din 
Mănăstirea Neamţ. La reîntoarcere, însă, este numit de mitropolitul Grigorie 
al Ungrovlahiei egumen al Schitului Cernica, rămas de mulţi ani în părăsire. 
Timp de patru ani organizează bine schitul şi adună 54 de ucenici în jurul său. 
Apoi, îmbolnăvindu-se, lăsă aşezământ scris, „diată", ucenicilor săi, cum 
să-şi petreacă mai departe viaţa în Cernica. Aşezământul său are o mare 
importanţă duhovnicească. In acelaşi an, stareţul Gheorghe s-a făcut iarăşi 
sănătos şi a mai trăit încă 22 de ani. 

înmulţindu-se fraţii în jurul său, mitropolitul Grigorie i-a dat sub 
conducerea sa, din anul 1793, şi Mănăstirea Căldăruşani. Ca stareţ al celor 
două mănăstiri, Cernica şi Căldăruşani, Cuviosul Gheorghe a împărţit soborul 
in două părţi, punând în fiecare mănăstire câte un egumen destoinic. A rânduit 
la biserică pravilă zilnică, spovedanie deasă, ascultare şi masă de obşte, după 
tradiţia AthoSului şi potrivit aşezământului său. 

La 3 decembrie, 1806, marele stareţ Gheorghe se mută la veşnica odihnă, 
plâns de numeroşii săi ucenici din ambele mănăstiri. Pentru înţelepciunea cu 
care a condus şi organizat, timp de 25 de ani, cele două mari obşti călugăreşti 
cu aproape 200 de monahi, stareţul Gheorghe este considerat un mare părinte 
duhovnicesc şi înnoitor al monahismului românesc, iar pentru viaţa sa aleasă 
este numărat în rândul cuvioşilor români. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Oprit fiind în ţară fără voia sa de către mitropolitul Ţării Româneşti, 
Cuviosul Gheorghe era în mare mâhnire. Deci, postind câteva zile, s-a rugat 
Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Nicolae să-1 povăţuiască ce trebuie să 
racă. Apoi, adormind puţin de osteneală, i s-a arătat în vis Sfântul Nicolae şi 
:-a poruncit, zicând: 

- Rămâi aici şi îmi curăţeşte lăcaşul meu de fiarele sălbatice! 

Deşteptându-se plin de bucurie, a pornit în căutarea lăcaşului Sfântului 
Ierarh Nicolae şi a aflat biserica lui din ostrovul Cernicăi, pustie şi plină de 
şerpi. Din ceasul acela a rămas în Schitul Cernica împreună cu doi ucenici ai 
săi. Atanasie şi Serafim, din Mănăstirea Neamţ. 



322 PATERICUL ROMÂNESC 

2. Spuneau ucenicii Cuviosului Gheorghe că după ce au ajuns întâi pe 
ostrov şi s-au închinat în biserică, au văzut în sfântul altar un şarpe uriaş. 
Atunci stareţul, însemnându-se cu semnul crucii, i-a zis cu glas blând: 

- Ganul (dragul) tatei, până acum ai locuit tu aici. Acum sa te duci din 
locul acesta, ca să locuim noi! 

La cuvântul stareţului, şarpele s-a supus poruncii îndată şi a ieşit afară 
din biserică şi din ostrov, dispărând în pădurile din împrejurimi. 

3. Mărturiseau ucenicii cuviosului că la început multă nevoie şi lipsă au 
răbdat în ostrovul Cernicăi. Biserica era părăsită de mulţi ani, lipsită de uşi, 
de ferestre şi de cele necesare. Chiliile erau vechi şi toate dărâmate, iar ostrovul 
acoperit în întregime de pădure, de rugi şi de spini. Stareţul Gheorghe însă nu 
se descurajă. Ziua tăiau cu topoarele copacii şi spinii, ca să deschidă poiana. 
Seara se adunau cu toţii într-o pivniţă ruinată, mâncau pesmeţi de pâine cu 
ceva legume şi dormeau pe pământ câteva ore. La miezul nopţii se sculau şi 
făceau Utrenia, dând laudă lui Dumnezeu. Apoi stareţul mângâia ucenicii cu 
frumoase cuvinte de învăţătură. La urmă aţipeau iarăşi până în zori, când se 
sculau, făceau cuvenita rugăciune şi plecau la tăiat pădurea. 

4. Vestea despre sfinţenia vieţii Cuviosului Gheorghe s-a răspândit repede 
în toate părţile şi veneau mulţi să petreacă lângă el, iar alţii îi aduceau 
ajutoare să refacă biserica şi chiliile. în primele şase luni s-au adunat în jurul 
stareţului şase fraţi. După încă un an au mai venit 16 fraţi. în trei ani, 
numărul ucenicilor a sporit la 33. în anul următor erau 54 de suflete în ostrov, 
iar în anul 1786, obştea Schitului Cernica crescuse Ia 103 fraţi. 

5. în primăvara anului 1784, stareţul Gheorghe voia să facă călugări pe 
cei 33 de ucenici ai săi, dar nu avea haine şi cele necesare pentru ei. Auzind 
de aceasta, câţiva credincioşi din Bucureşti au cumpărat haine pentru toţi fraţii 
şi le-au dus la cuviosul. Iar în săptămâna Sfintelor Patimi, stareţul Gheorghe i-a 
călugărit pe toţi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Ierarh Nicolae. 

6. în anul 1788, stareţul Gheorghe a făcut o mică biserică pe ostrovul 
mic, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Alături a făcut mai multe 
chilii de pământ şi în acestea trimitea ucenicii săi pe rând să se liniştească. 
Părinţii se nevoiau pe ostrovul mic toată săptămâna, iar sâmbăta veneau în 
ostrovul mare. Aici se mărturiseau, primeau Sfintele Taine, petreceau în obşte 
Duminica, ascultau învăţăturile mai dulci decât mierea ale bunului stareţ, apoi 
iarăşi se întorceau la linişte în ostrovul mic. 

7. Mărturiseau ucenicii Cuviosului Gheorghe că bătrânul a făcut multe 
odoare noi la biserica Sfântului Nicolae din ostrov. Apoi a hirotonit trei preoţi 



CUVIQŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 323 

şi trei diaconi şi a rânduit să se facă zilnic Sfânta Liturghie şi cele şapte 
Laude. Pravila şi canoanele bisericii le-a aşezat întocmai după tipicul Sfântului 
Sava şi potrivite cu obiceiul pământului, că mai înainte de dânsul nu erau 
statornicite nici într-o parte a ţării, „ci urma care cum vrea". 

8. Iarăşi spuneau aceiaşi ucenici că, până la venirea acestui cuvios, se 
pierduseră chinoviile şi rânduiala lor din această ţară, după mărturia mai 
multor hrisoave domneşti, care zic: „Noi singuri am văzut viaţa fericiţilor 
pustnici din Cernica şi ne bucurăm, având în a noastră stăpânire o asemenea 
mănăstire cu viaţă după Dumnezeu. 

9. Stareţul Gheorghe sfătuia mereu pe ucenicii săi să trăiască în 
desăvârşită dragoste unul cu altul. Dar la începutul anului 1785 s-a îmbolnăvit 
greu, încât socotea că va pleca din lumea aceasta. Deci, a poruncit să tragă 
clopotul mare, a adunat pe toţi fraţii în biserică, le-a citit molitfa de iertare, 
apoi le-a spus, lăcrimând: 

- Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi, că Dumnezeu ştie de ne vom 
mai vedea! 

10. Adunându-se fraţii în jurul Cuviosului Gheorghe, când zăcea în pat, 
au început a-1 ruga cu lacrimi : 

- O, părinte preadulce, măcar prin viu grai fă-ne să auzim toţi, pe cine să 
avem îndreptător şi ce rânduiala să ţinem după moartea ta? Căci noi până 
astăzi, căzând şi sculându-ne, numai pe tine te-am avut purtător de grijă 
pentru Dumnezeu, nefăţarnic începător, neviclean întru petrecere, nemomelnic 
întru pogorâri şi neposomorât spre cei mult greşiţi. 

11. Văzând stareţul Gheorghe întristarea ucenicilor săi, i-a sfătuit zicând: 

- Părăsiţi, o, fiii mei, gândul de a cerca judecăţile lui Dumnezeu cele 
necuprinse! Părăsiţi legiuirea amăgitoare între voi, vrând să ştiţi cine anume 
să vă fie începător! Părăsiţi gândul şi voi, aceştia mai tineri, care socotiţi că 
lipsirea mea va fi pricină de risipirea obştii sau de nesporirea voastră. Ci, toţi 
dimpreună cu mine să ziceţi aşa: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău 
se cuvine slavă! (Ps. 113, 9). Deci, ascultaţi-L pe Hristos, împlinindu-I toate 
poruncile, şi toate celelalte, negreşit, se vor adăuga vouă. 

12. Astfel, blândul stareţ a lăsat ucenicilor săi un „aşezământ statornic 
cum să fie îndreptarea smeritei obştimi" de la Cernica după moartea sa, 
adăugându-le şi aceste cuvinte: 

- Deşi nu presupun că veţi cădea în cursa neascultării sau că veţi căuta 
cele mai presus de a voastră măsură, totuşi, cu dreaptă credinţă, vă îndemn să 
rămâneţi supuşi întru această părintească hotărâre. 



324 PATERICUL ROMÂNESC 

13. Zicea stareţul ucenicilor săi: 

- Foarte străin lucru este călugărilor ieromonahi ca să-şi hotărască singuri 
loc cinstit pentru îngropare. Şi mai ales celor îngreuiaţi cu duhovnicia. Să-şi 
hotărască numai prohodul şi parastasele cele obişnuite, care scot din iad pe 
pătimaşul suflet. Acestea chiar şi de la tot creştinul să nu rămână. 

14. întrebat fiind cuviosul unde să-i îngroape ucenicii trupul după moarte, 
el le-a răspuns: 

- Cât despre viermănosul meu trup, căutare păgubitoare de smerenie nu-i 
trebuieşte. Ci mai ales să vă milostiviţi a-1 scoate încă şi din ostrov afară, spre 
mâncarea fiarelor, că doar se va micşora şi mulţimea păcatelor mele. Iar dacă 
nu voiţi a vă pleca poruncii ticăloşiei mele, apoi măcar să-1 puneţi după uşa 
pridvorului, unde se face şi litie la cei răposaţi, ca, văzându-mă fraţii intrând 
şi ieşind, toţi să se umilească, zicând: „Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe 
adormitul robul Tău", făcând până la patruzeci de zile şi câte douăsprezece 
închinăciuni. 

15. Apoi le-a adăugat şi aceste cuvinte: 

- Fiilor, de cugetaţi să va rămână de la mine după moarte ceva aur sau 
argint, apoi vă rog să nu vă pângăriţi cumva mintea cu asemenea gânduri; nici 
să voiţi a ispiti mult taina lucrului. Ci, să vă sfiiţi şi de faţa neadormitului 
străjer, care mă întăreşte a vă încredinţa, prin adevăr, scriind pe toate câte le 
izvorăşte inima mea. 

16. Spunea stareţul Gheorghe: 

- Fiii mei, să nu poftiţi a schimba harul cuvioşiei voastre pe unele lucruri 
pământeşti şi stricăcioase, după cuvântul psalmistului ce zice: Bogăţia de ar 
curge, să nu vă lipiţi inima de ea (Ps. 6 v l, 10). 

17. Zicea iarăşi ucenicilor săi: 

- Fraţilor, întru numele Tatălui, pildă m-am făcut între voi prin rodul 
dragostei, iubindu-vă pe toţi deopotrivă. întru numele Fiului, m-am supus de 
bunăvoie sub picioarele tuturor, ca să pot vâna prin răbdare şi sufletele 
voastre. întru numele Duhului Sfânt, n-am lăsat pe simţiri a zbura peste 
hotarele firii, întrucât şi de voi mi s-a făcut milă, încălzindu-vă pe lângă 
bucuria inimii şi îndreptându-vă către limanul mântuirii. 

18. Apoi iarăşi le-a zis: 

- Cu voi grăiesc, o, fiii mei cei săraci cu duhul, că şi pe pământ vă 
trebuiesc avuţii nevremelnice, ca să dobândiţi cu preţul acestora nebiruite 
arme, vrând a vă lupta, ca nişte buni ostaşi, cu întrarmaţii (diavoli) cei 
nevăzuţi ai iadului şi a pătimi până la sânge pentru Iisus Hristos Cel răstignit. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI X IX 325 

19. Iarăşi, cu duhul blândeţilor - zicea bătrânul - adaug porunci celor 
purtători de cruce fii ai mei sufleteşti, în ce chip să fiţi ca nişte îngeri în trup, 
neplecându-vă la deşertăciuni mincinoase, nici la răsfăţări neastâmpărate sau 
la plimbări nepotrivite darului vostru, după cuvântul cel zis de vasul alegerii: 
Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos (I Cor. 6, 12). 

20. Zicea iarăşi către ucenicii săi: 

- Bunul vostru obicei şi podoaba chipului să fie întocmite după urmarea 
cea dreaptă, asemănându-vă celor tineri preacuvioşi sfinţi, care au fost de o 
vârstă cu voi întru firea omenească. Deci, pildă de fericită răbdare să luaţi de 
la Acachie cel întocmai cu mucenicii. Pildă de curată supunere să luaţi de la 
Dositei cel cu totul fără de răutate. Iar pildă de smerită înţelepciune să luaţi de 
la Zaharia cel mult pătimitor. 

21. Iarăşi învăţa pe fiii săi: 

- Fiilor, slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 2, 9). 
Că de veţi petrece zilele vieţii voastre cu luare-aminte de sine, iar nu întru 
nebăgare de seamă, atunci cu adevărat nu se va atinge de voi nici o 
meşteşugire diavolească. 

22. Uneori spunea ucenicilor săi: 

- Să ştiţi, fiii mei, că zavistia, pizmuirea, lăcomia, vicleşugul, mânia, 
pomenirea de rău şi trufia, acestea nu ştiu să cinstească pe cea plăcută lui 
Dumnezeu sporire duhovnicească. Patimile acestea rămân ca nişte săgeţi 
înfipte întru acelaşi blestem al neascultării strămoşeşti. 

23. Alteori adăuga stareţul şi acestea: 

- întru nevoinţele voastre, fraţilor, se va proslăvi iubitorul de oameni 
Dumnezeu şi veţi moşteni pacea, care întoarce iarăşi la cea după fire laudă, pe 
cei ce se află cu mintea întreagă, făcându-vă multora oglindă vieţii spre 
îndreptare şi bucurându-vă întru lumina celor vii. 

24. Zicea iarăşi stareţul Gheorghe: 

- Fiii mei, câtă vreme am trăit împreună cu voi, altă grijă nu am avut, 
decât cum să vă apăr de tot felul de vătămări, ca pe nişte prunci înfăşuraţi cu 
străinătatea, şi să vă deştept a rămâne mereu sporiţi. 

25. Fiilor, spunea cuviosul, cea mai cuprinzătoare poruncă, întru care se 
reazemă începutul mântuirii monahilor, este ca întocmai cu suflarea să cinstiţi 
supunerea unul către altul. însă, nu cu ceva interes nebinecuvântat de 
Dumnezeu, ci pentru singur folosul aproapelui, ca să împliniţi şi dragostea cea 
hotărâtă din lege. Iar eu, nevrednicul, martor sunt pentru voi, fiii mei, cum că 
nu veţi fi întrebaţi la ziua judecăţii, nici veţi rămâne tară cercetare de sus. Iar 



326 PATERICUL ROMANESC 

de veţi amari sufletul mai-marelui vostru cu neascultarea, atunci să va gat\p 
toarte mu(t de raspunsuf cef pornii cu dreapta manie peste tui' neascuftani', 
care lucru să nu Fwl 

26. Apoi adăugă şi aceste cuvinte: 

- Nici după moartea mea să nu îndrăzniţi a ieşi de sub jugul Domnului, 
nici să vă întindeţi, cercând alte vieţi; ci să vă mulţumiţi cu acest încredinţat 
podvig (jug, povară), întru care sunteţi bine deprinşi şi chemaţi de însuşi 
Duhul Sfânt, având spre neruşinată pildă pe cei 24 de ani ai supunerii mele, 
când am fost sub ocârmuirea dreptului bătrân Kir Paisie, stareţul meu cel din 
chinovie. 

27. Pentru fraţii cei de curând veniţi zicea: 

- De s-ar întâmpla vreunii din fraţii cei de curând veniţi la călugărie a 
face gâlcevi, tulburându-vă prin lumeşti obiceiuri şi dând sminteală la tot 
soborul, făcându-se iubitori de sine cu tovarăşii, mâncători pe ascuns, 
făţarnici întru spovedanie, robi patimilor întru neînfrânată lăcomie şi, în scurt, 
batjocoritori de chipul îngeresc, acestora întâi să le gătiţi merinde pentru 
călătorie la drum. Apoi, fără de nici o cercetare cu epitimie (canon), să-i 
lăsaţi a se duce unde vor vrea, după cuvântul Domnului: Că mulţi sunt 
chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 20, 16). Dar, întorcându-se ei cu pocăinţă 
adevărată iarăşi în cinstea lor cea dintâi, să fie primiţi, nimic mustrându-i 
pentru cele trecute. 

28. Monahilor şi clericilor învrăjbitori, nestatornici şi de-a pururea 
cârtitori, marele stareţ le poruncea să-şi aleagă una din aceste trei: 

- Sau, cunoscându-vă neputinţele, îndată să arătaţi cucernicie şi să puneţi 
început bun; sau, luând binecuvântare de la povăţuitorul obştii, să vă căutaţi 
alt lăcaş, după râvna inimii voastre, unde să vă mântuiţi mai cu puţină 
osteneală; sau, şi mai bine, să faceţi plângere către stăpânescul scaun (către 
chiriarhul) . 

29. Spunea cuviosul că, de se vor întrarma călugării cu aceste patru arme, 
adică, întâi să facă toate cu binecuvântare; apoi să se spovedească adesea; apoi 
să ţină măsura dreptei socoteli şi să aibă smerita înţelepciune, atunci vor putea 
omori toate patimile limbii, ale inimii şi ale simţurilor, făcându-se de-a 
pururea vrednici împărtăşirii dumnezeieştilor Taine. 

30. Despre cea dintâi poruncă spunea stareţul ucenicilor săi: 

- Nicidecum, rară binecuvântarea povăţuitorului obştii să nu cutezaţi a 
face nici cât de mic lucru, după cum legiuiesc Sfinţii Părinţi. Ci toate 
ostenelile voastre să treacă prin ştirea lui şi atunci cu adevărat vor fi primite la 



CUVIO^I DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 327 

Dumnezeu. Iar de veţi schimba porunca, apoi să ştiţi că şi folosul odihnei nu 
va rămâne întru voi. Pentru că altfel, orice sfat veţi sfătui, risipi-l-va Domnul 
<Isaia8, 10). 

31. Despre Taina Spovedaniei, spunea fiilor săi: 

- Vi se înnoieşte această tare poruncă, ca până Ia unul să mergeţi de trei 
ori pe săptămână către duhovnicii cei aleşi de sobor. Fiecare, unde va fi 
rânduit de întâistătătorul, la acela să-şi mărturisească toate ascunsele cugete şi 
greşeli, suspinând din adânc şi cerându-şi iertare, socotind a fi de faţă însuşi 
cunoscătorul de inimi Dumnezeu. Iar nefacând aşa, apoi singuri vă pricinuiţi 
groaznice căderi şi nici o sporire în suflet să nu aşteptaţi. 

32. Despre a treia poruncă a dreptei socoteli, sfătuia pe ucenicii săi: 

- De veţi simţi că vă supără ori în ce lucru dracul cel de amiază-zi, 
şoptindu-vă că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii, sau mai sfinţi 
şi cuvioşi, îndată să alergaţi la egumen, rugându-1 să vă schimbe din 
ascultările cele de cinste în altele cu totul proaste, până veţi scăpa de robia 
cugetului mândriei şi veţi câştiga dreapta socoteală. Iar nefacând aşa, apoi 
negreşit veţi pierde şi roadă dreptăţii. 

33. Iar despre smerita înţelepciune poruncea, zicând: 

- Vă dau această poruncă mai râvnitoare, ca împătrit să aveţi străjuire 
cum să vă păziţi capul credinţei prin smerita înţelepciune, pentru a nu fi 
zdrobiţi de cel mai necurat duh al blestematei huliri, care pe mulţi din 
călugări, ce se ţineau a fi prea isteţi, i-au aruncat în deznădejde şi le-au zdrobit 
oasele de pe faţa pământului. Unul ca acesta, de voieşte în grabă a ruşina pe 
acel drac, cu sila să tragă pe inimă a se apropia şi el cu fraţii la anafura, la 
sărutat icoanele şi la orice îl va pune egumenul. Iar nefacând aşa, apoi până la 
groapă îl va petrece acel duh rău, vrând să-1 câştige prin deznădejde. 

34. Pentru Sfânta împărtăşanie astfel îndemna Cuviosul Gheorghe pe 
ucenicii săi: 

- Părinteşte vă îndemn ca să nu treacă nici o lună, nefiind împărtăşiţi cu 
dumnezeieştile Taine. Ci, toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă cumineca de 
douăsprezece ori pe an, afară de alte neocolite pricini. Eu vă sfătuiesc, iubiţii 
mei fii, să nu vă abateţi alegând ceva din cele peste măsura voastră, nici a vă 
socoti cu cei de-a pururea vrednici împărtăşirii. Ci, precum de multe ori v-am 
zis, păziţi calea de mijloc, împlinind după puterea voastră pe cele cuviincioase 
pregătiri. Măcar trei zile de rând postindu-vă, îndrăzniţi a lua cu cucernicie de 
la sfinţitorul preot pe cele curăţitoare Taine. 

35. Zicea iarăşi Cuviosul Gheorghe: 



328 



PATERICUL ROMANESC 



- Feriţi-va, o, fiii mei, să nu vă înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântă- 
tori întru smerita turma. Adică pe aceste cinci firi de oameni ce sunt încurcaţi 
cu străine aşezări sufleteşti: pe călugărul venit de aiurea, ce este numai 
rasofor; pe schimnic, care este mai presus de cinul vostru; pe cel ce este de 
neam mare; pe cel foarte învăţat şi nesupus; şi pe cel ce este peste fire lipsit 
de minte. Că ale acestora nepotrivite aşezări nu vă sunt de folos a rămâne cu 
voi. însă, iarăşi, prin duhul blândeţilor vă poruncesc ca, văzându-i plecaţi 
spre căinţă cu adevărată umilinţă, să-i număraţi a fi bine primiţi cu cei dintâi, 
după cuvântul Domnului ce zice: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară. 

36. Marele stareţ, arhimandritul Gheorghe, considera că mântuirea 
călugărilor din viaţa de obşte atârnă de păzirea statornică a următoarelor cinci 
porunci aşezate în chipul crucii: 







1) Toate cu 
binecuvântare 








IIS 








HS 






3) Dreapl 
socoteala 
















:a 


5) De 12 ori pe an 
a se împărtăşi 


4) Smerita 
înţelepciune 


















NI 








KA 










2 
s 


) Toate ( 
povedan 


:u 
ie 







CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 329 

37. Spunea stareţul şi aceste cuvinte: 

- Călugărul cel de bun neam şi cinstit, mult, puţin ce a adus cu sine, să le 
pună la mijloc spre mângâierea tuturor din obşte, împrumutând cu acestea pe 
Sfântul Ierarh Nicolae. Că, dimpreună cu părăsirea de toate, i-a primit 
Dumnezeu şi pocăinţa. 

38. Iar despre tăierea voii zicea: 

- De la călugărul cel de bun neam numai această mică slujbă i se cere, ca 
sâ nu creadă minţii sale mai mult decât celui ce îl povăţuieşte pe el. Ci, 
precum deodată a părăsit lumea, în acest chip să-şi taie şi voia sa. Şi cu 
aceasta a împlinit toată dreptatea. 

39. Către iconomul obştii acestea poruncea marele stareţ: 

- O, prea iubite fiul meu iconoame, întru cele mai uşoare iconomii fireşti 
vei săvârşi îndreptări de slujbă după cum Sfântul Nicolae îţi va povăţui 
mintea. Iar întru ascultările mai grele, cu nedumeriri de taina, să nu calci 
hotarul, ci să întrebi şi pe duhovnici, că atunci mai puţin vei greşi. 

40. Zicea iarăşi: 

- La toate ascultările să ai grijă a nu se face ceva pagubă, nici risipire 
rară de rânduială sau vătămare celor rânduiţi de tine în ascultare. Ci, la 
fiecare slujbă să aşezi câte trei oameni, ajutându-se unul cu altul. 

41. Să-ţi fie în ştire şi aceasta, fiule - zicea bătrânul -, ca pe cei 
posomorâţi şi fricoşi la luptă, niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că, 
negreşit, te vor ruşina. 

42. Apoi adăugă stareţul Gheorghe şi aceste cuvinte părinteşti către 
iconomul mănăstirii: 

- Fiule iconoame, prea cu bună pază să cumpăneşti greşelile fraţilor, a nu 
le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales cu multă milostivire, după 
iun. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13). 

43. Zicea şi acestea: 

- Deşi multe căderi vor pătimi fraţii, ca nişte oameni cu neputinţe, şi felurite 
scârbe cu nemulţumire îţi vor pricinui, tu, fiul meu, nu-i mustra cu patimă, nici 
nî-î osândeşti după obicei, ca să nu cazi şi tu din bunătăţi şi mai târziu vei 
rămâne cu mântuirea mai prejos decât cei ce de-a pururea cad şi se scoală. 

44. Iarăşi zicea iconomului: 

- Arată-te vesel spre fraţi şi foarte mult vei fi iubit de toţi. Şi chiar de vei 
3itimi întocmai ca dreptul Iov, să nu te aluneci dând vină asupra fraţilor sau 
zinind asupra Ziditorului a toate. Că destul îţi este folosul a te păzi cu cinste 
ie păcat şi a mângâia sufletele lor. 



330 PATERICUL ROMÂNESC 

45. Altădată iarăşi învăţa pe iconom, zicând: 

- Să ştii, fiul meu prea iubite, că şi rânduiala iconomiei celei dinlăuntru! 
sufletului este un dar foarte scump şi nu lesne de aflat, care întrece cu preţui 
toată agonisita cea trupească. Deci, să nu se vatăme fraţii, apropiindu-se de 
tine ca să ia folos. Şi nici tu să nu simţi durere când te vor necăji întru ceva. 
Numai prin harul acesta, ce este tăinuit de furii cugetelor, degrabă vei umple 
jitniţele faptelor bune, saturând din destul adunarea obştii. 

46. La urmă adaugă şi aceste cuvinte: 

- Fă-te ca un tată iubitor de fii şi te bucură de sporirea lor, ca atunci şi ei 
îţi vor purta neputinţele tale. 

47. Spunea stareţul ucenicilor săi: 

- Fiilor, deprindeţi-vă cu rânduiala părintelui meu, Kir Paisie, care poate 
şi în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acestui drept bărbat este 
întemeiată pe şapte stâlpi neclătiţi şi întărită pe cele şapte Laude ale Maicii 
noastre, Biserica. 

48. Zicea iarăşi: 

- Se cuvine a nu tăinui vouă, fiilor mei, că mai ales trei odrasle ale 
bunătăţii stareţului meu, mi se pare că nu veţi putea degrabă a le vedea rodind 
aici, nici a le câştiga aşa uşor în scurtă vreme. Adică rugăciunea lui Iisus. 
povăţuirea de călugări mulţi şi împăciuirea monahilor de multe neamuri. 

49. Cea dintâi odraslă este lucrarea minţii, adică făclia cea nestinsă a 
îndreptării sufletului, care povăţuieşte pe smeritul om către raiul cel gânditor 
şi îl face în stare să ajungă la măsura vârstei lui Iisus Hristos. Această lucrare 
departe se află de nişte pătimaşi ca noi. 

50. Fraţilor, adăugă bătrânul, nu vă slobozesc a lua cuţit spre junghiere. 
cercând taina acestei lucrări, până ce veţi agonisi cărţi spre ajutor la 
meşteşugul ei. Pentru că nefiind bine iscusiţi, să nu vi se întâmple ceva mai 
rău şi veţi fi de râs vrăjmaşilor draci. Căci foarte cu anevoie nimeresc calea 
aceasta cei nedezbrăcaţi peste tot de materiile trupului, după cuvântul ce zice: 
„Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în oamenii aceştia, de vreme ce încă trup 
sunt şi numai cele pământeşti caută" . 

51. Cea de a doua odraslă, continua stareţul, este ca nicidecum să na 
primiţi în obşte mai mult decât 103 fraţi. Măcar de ar veni la voi orice faţâ. 
aducându-vă toate bunătăţile pământului, să nu călcaţi aşezământul ce vi se 
hotărăşte, că atunci se vor naşte între voi urâte prigoniri şi veţi cădea în grele 
ispite şi nu veţi fi mângâiaţi de nimeni. Ci, numai după ce se vor muta uiîe 
către Domnul, să împliniţi locul şi numărul. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 331 

52. Cea de a treia odraslă, fraţilor, este ca să nu caute întâietate cineva 
din călugări sau din fraţii cei primiţi în obşte ce sunt de alte neamuri. Că mai 
bine este ca fiecare să se întrebe pe sineşi cum s-a făgăduit înaintea Sfântului 
Nicolae şi oare la ce a venit la mănăstire, îndestulându-se a fi cinstit cu cei de 
mijloc fericiţi ascultători şi numărat cu cei neînstrăinaţi de mila lui Dumnezeu. 

53. Zicea şi acestea marele stareţ: 

- Harul acestor trei bunătăţi, adică al lucrării minţii, al povăţuirii de 
popor mult şi al împăciuirii limbilor, nu multora s-a dat de la Dumnezeu. 

54. Alteori, sfătuia cu stăruinţă pe ucenici: 

- Părinteşte vă rog, pentru numele Preasfintei Treimi, să nu faceţi supusă 
această smerită obşte (Cernica) altor neamuri mai sporite, cât timp va locui 
măcar un singur suflet de român într-însa. Ci, ori greci, ori de altă limbă, să 
nu îndrăznească a păşi peste soarta românilor, nici ţine începătoria înlăuntrul 
bisericii sau în iconomia de afară. Numai cu învoire de obşte pot să fie ca o 
mână dreaptă românilor statornici, spre ajutor la greutatea vieţii. 

55. Iar pe călugării cernicani astfel îi sfătuia bătrânul: 

- Nici între voi, românii, să nu faceţi prigoniri, aflându-vă mai buni 
decât alţii şi să vă certaţi, zicând: că eu sunt pământean, iar acela este 
moldovean şi acesta transilvănean. Pentru că nu felul limbii româneşti 
judecăm, ci mai degrabă faptele credinţei cercăm. Iar de nu veţi ţine seamă de 
cuvântul ce v-am rugat, apoi să ştiţi, fiii mei, că multă plângere veţi moşteni, 
în loc de pace. Drept aceea, să nu călcaţi hotarul, căci toţi în curând vom muri 
şi vom stăpâni numai mormântul. 

56. Pentru privegherile cele de peste an, aşa învăţa Cuviosul Gheorghe pe 
fiii săi: 

- Iubiţilor, puneţi-vă la răbdare şi cu dragoste să închinaţi Iui Dumnezeu 
în cursul unui an câte o priveghere de om, după numărul ce sunteţi adunaţi 
aici, în această vreme. 

57. Zicea iarăşi: 

- în tot lucrul bine este a păzi fiecare măsura de mijloc, atât pentru 
alinarea măririi deşarte, cât a fugi şi de omorâtorul păcat ce se naşte 
călugărului din trândăvie. Deci, să nu se îngreuieze inima voastră cu 
neînţelegerea, căci şi psalmistul zice: „Adormit-au cu somnul lor şi n-au 
aflat nimic". Ci, vă hrăniţi sufletul cu rugăciunea cea de-a pururea 
curgătoare a străjuirii nopţii, ca să dobândiţi har cu prea bogată milă de sus. 

58. Apoi continuă stareţul: 



332 PATERICUL ROMANESC 

- Privegherile să le faceţi după rânduiala aceasta: 40 de privegheri la 
sfinţii cei aleşi de peste an, punându-le slujba după învoire frăţească şi făcând 
osteneală cinci ceasuri din noapte; 7 privegheri de câte şapte ceasuri să-i 
închinăm cu cuget smerit Maicii Domnului, la toate praznicele ei, întru cinstea 
şi mărirea pururea Fecioarei Măria; 12 privegheri la praznicele împărăteşti ale 
însuşi Ziditorului a toată făptura şi Mântuitorului nostru, făcând osteneală câte 
nouă ceasuri din noapte, după numărul celor nouă cete de îngeri care îl 
slăvesc neîncetat; 3 privegheri de toată noaptea, de câte douăsprezece ceasuri, 
din care: una la întâi septembrie pentru biruinţa şi întemeierea prea înălţatului 
nostru domn; a doua, la întâi martie, pentru fericita sănătate şi buna sporire a 
preasfinţitului nostru mitropolit; iar a treia, la 6 decembrie, spre ziua 
hramului, întru cinstea şi pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae. 

59. La urmă, adăugă stareţul şi aceste cuvinte: 

- Săvârşiţi-le pe toate cu bună rânduiala, o, fiii mei. Purtaţi grijă a nu fi 
lipsit cineva de harul privegherilor, nici să rămâneţi bătând afară la uşa 
milostivirii lui Dumnezeu. Ci mai ales voi, clericii, cu foarte mare pază să 
umblaţi, nesocotind a fi mică pagubă a scădea măcar o cirtă din lege, că scris 
este: Cel ce nu se osteneşte după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 5). 

60. Pentru canonul şi pravila de la chilii, astfel învăţa Cuviosul Gheorghe 
pe fiii săi duhovniceşti: 

- Am rânduit să faceţi şi ceva canon pe la chilii, care este după măsură 
cumpănit şi cu putinţă fiecăruia a-1 săvârşi. Socotiţi, fiii mei, mai întâi să nu 
aveţi unii spre alţii pomenire de rău, ca să nu apună soarele întru mânia 
voastră (Efeseni 4, 26). 

61. Apoi zicea: 

- Cei ce ştiţi carte, vrând de cu seară a vă odihni, alegeţi a citi una din 
acestea două: sau molitfele spre somn sau Canonul îngerului. Iar deşteptându-vă 
din somn, să citiţi iarăşi sau icoasele Maicii Domnului sau molitfele dimineţii. 

62. Zicea iarăşi stareţul: 

- La închinăciuni dăm voie, sau 300 de cele mai mici să faceţi, sau 100 
de metanii până la pământ. Asemenea pogorâm hotarul milei şi către cei cu 
totul slabi ce nu sunt cărturari. Să facă deci, sau 700 închinăciuni mici, sau 
300 metanii mari, păzind întocmai până la moarte această legătură, afară doar 
de sâmbete, de Duminici şi praznice cu dezlegare, că atunci metanii mari nu 
se fac. 

63. De se află cineva râvnitor, iubind a le săvârşi pe toate cele rânduite 
fiecărei zile, acesta despre noi să fie slobod şi binecuvântat. însă şi stihul cel 
rânduit călugărului, toţi, de obşte, să-1 aveţi întru pomenire. Adică de-a 






CUVÎOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI X IX 333 

râurea culcându-vă şi sculându-vă să ziceţi aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, 
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". 

64. La urmă adăugă stareţul şi acestea: 

- Zis-a un mare filosof cum că celor înţelepţi puţine le trebuiesc. Astfel şi 
*oi. fiii mei, citind multe scripturi, măcar numai să fiţi cucernici. Măcar să nu 
pizmuiţi celor împlinitori de porunci, ca să nu rămâneţi şi nelucrători din rea 
«oire; ci, cât aveţi încă vreme, sârguiţi-vă fiecare cât poate. 

65. Iar pentru măsura somnului, spunea marele stareţ: 

- Fiilor, să vă arăt puţine şi pentru greutatea somnului, numit şi moarte 
i sufletului, ca să-i ştiţi măsura şi sorocul odihnei. Precum din patru stihii 
este alcătuită lumea de Dumnezeu, într-acest chip se cuvine şi somnului să-i 
despărţim vremea şi, drept cumpănindu-1, să-i lăsăm daraua numai întru a 
patra parte de măsură. Adică iarna să vă odihniţi dormind noaptea şase 
ceasuri. Iar vara, patru ceasuri noaptea şi două ceasuri ziua. Şi numai atât. 
Iar dacă încă nu ajung dramurile firii unora din slăbănogi, apoi lăsăm voie la 
începătorul obştii (egumenul) a le mai face ceva adaos, pe cât va socoti. 

66. Zicea iarăşi fiilor săi: 

- Precum v-am spus a păzi rânduiala privegherilor, în acelaşi chip se 
cuvine şi în toate zilele a nu lipsi nici un frate de la cele şapte laude ale 
Bisericii, după hotărârea marelui psalmist ce zice: De şapte ori pe zi Te-am 
lăudat pe Tine, Doamne (Ps. 118, 164). 

67. Sosind vremea cântării de noapte, străjerul cel rânduit să nu lipsească 
din pridvor, ci cu bună pază să ia în scris pe toţi fraţii, cine la ce vreme a 
intrat. Iar după sfârşit, să ducă mărturia la egumen, ca pe cei întârziaţi de la 
rugăciune să-i rânduiască sub duhovnicească epitimie. Adică, sau plecându-i 
va face metanii, sau oprindu-i a nu mânca într-acea zi. 

68. La urmă a adăugat cuviosul şi acestea: 

- Să nu va obişnuiţi, fraţilor, a umbla din Ioc în loc, bătând vânturi rară 
de folos şi rezemându-vă de umbra necuratelor păreri. Ci vă întăriţi unul pe 
altul şi faceţi roduri vrednice de pocăinţă. Iar părăsind voi lăcaşul acesta, veţi 
cădea sub grea epitimie (canon), ca nişte netrebnici însoţirii celor aleşi. 

69. în anul 1806, la 3 decembrie, îmbolnăvindu-se de moarte, Cuviosul 
Gheorghe a chemat la sine pe toţi şi le-a zis: 

- Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi! Să ştiţi că la Cernica va merge 
bine până la al patrulea stareţ, iar de aici Dumnezeu ştie. Apoi, dându-şi 
duhul în mâinile Domnului, a fost îngropat în pridvorul bisericii Sfântul 
Gheorghe din insula mică. 



334 PATERICUL ROMANESC 

MONAHUL GHERONTIE DASCĂLUL 
Mănăstirea Neamţ 

(t 1812) 3 

Cuviosul Gherontie era unul din ucenicii stareţului Paisie şi cel dintâi 
părinte duhovnicesc al mitropolitului Grigorie Dascălul (1823-1834). Originar 
din Moldova, el a intrat ca vieţuitor în Mănăstirea Neamţ cu puţin înainte de 
venirea stareţului Paisie (1779). Apoi, fiind iscusit la minte, a fost trimis 
împreună cu monahul Doroftei la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, pentru 
a deprinde limba greacă. Aici a cunoscut pe tânărul Gheorghe Miculescu. 
mitropolitul de mai târziu al Ţarii Româneşti, pe care 1-a adus la Mănăstirea 
Neamţ şi 1-a călugărit cu numele de Grigorie. 

După terminarea şcolii, monahul Gherontie a devenit un iscusit traducător 
al Sfinţilor Părinţi de limbă greacă. împreună cu fiul său duhovnicesc, 
ierodiaconul Grigorie, au tradus la Mănăstirea Neamţ numeroase cărţi 
patristice, din care cele mai multe au fost tipărite. Vestea despre aceşti doi 
călugări iscusiţi în cele duhovniceşti şi pricepuţi la tălmăcirea cărţilor 
bisericeşti se răspândise în tot pământul românesc. Erau cunoscuţi atât 
mitropoliţilor Veniamin Costachi şi Dionisie Lupu, cât şi episcopilor de la 
Buzău, Râmnicu- Vâlcea şi Argeş. 

în anul 1812, monahul Gherontie împreună cu ierodiaconul Grigorie se 
duc în Muntele Athos, „să se închine sfintelor mănăstiri celor de acolo şi să se 
întâlnească cu părinţii cei cuvioşi, pentru folosul sufletului". La întoarcere, 
însă, cad între tâlhari la Filipopoli, peste Dunăre, unde Cuviosul Gherontie 
moare ca un adevărat martir. Ucenicul său îl îngroapă la Mănăstirea Anarghiri 
din apropiere şi se întoarce la Neamţ. După şapte ani îi aduce osemintele şi le 
depune în gropniţa mănăstirii de metanie. 



CUVIOSUL SISOE SIHASTRUL 

Ctitor şi egumen al Schitului Rarău 

(secolele XVIII-XIX) 

Acest cuvios părinte sihăstrea în Munţii Rarăului, pe la sfârşitul secolului 
XVIII. Numele său era cunoscut în toate satele din împrejurimi. Sihastrii din 



3 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, colectiv, Bucureşti, 1958; C. Tomescu, Scurtă 
povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţu, Mănăstirea Neamţ, 1942 



CUVIOŞI IMN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 335 

codri îl aveau de povăţuitor, fiind vestit ascet şi lucrător al rugăciunii lui 
Iisus, iar credincioşii de prin sate îl aveau de părinte duhovnicesc şi mijlocitor 
către Dumnezeu. 

Auzind de nevoinţa lui, călugării din Schitul Rarău l-au ales egumen şi 
întâistătător al obştii lor. Şi era egumenul Sisoe ca o lumânare în sfeşnic 
pentru toţi, adunând în schit mai mulţi ucenici şi povaţuind pe toţi pe calea 
mântuirii. Dar, văzând cuviosul că bisericile ortodoxe, mânastirile şi schiturile 
din nordul Moldovei erau persecutate de autorităţile catolice austriece, a socotit 
să mute Schitul Rarău în partea de sud a muntelui, care aparţinea de Moldova. 

în vara anului 1800, egumenul Sisoe s-a pregătit să treacă cordonul 
(frontiera) austriac. Deci, adunând în schit 30 de ţărani cu cai de munte, a 
aşezat pe ei catapeteasma bisericii, odoarele, cărţile de cult şi puţina avere a 
schitului. Apoi, făcând rugăciune la Maica Domnului şi sărutându-i sfânta 
icoană, împreună cu tot soborul, au trecut noaptea frontiera, fără să fie 
observaţi de austrieci. Egumenul însuşi mergea înainte cu icoana Maicii 
Domnului făcătoare de minuni şi se ruga cu lacrimi să fie izbăviţi de tot răul. 

In zorii zilei au poposit într-o frumoasă poiană de munte, aproape de 
locul numit „Piatra Zimbrului". Aici au aşezat icoana Maicii Domnului într-un 
trunchi de brad şi au făcut priveghere şi liturghie de mulţumire lui Dumnezeu. 
Apoi au construit o biserică de lemn cu hramul „Adormirea Maicii 
Domnului", cum se vede până astăzi, în care au aşezat catapeteasma şi sfânta 
icoană, protectoarea schitului. Alături au construit chilii pentru călugări şi 
cele de nevoie. Aşa a reînnoit Cuviosul Sisoe Schitul Rarău, scoţându-1 de sub 
ocupaţie străină. 

Adunând în jurul său peste 20 de călugări şi învăţându-i pe toţi dragostea 
de Dumnezeu, după câţiva ani s-a strămutat la cereştile lăcaşuri. 



SCHIMONAHIA NAZARIA 

Mănăstirea Văratec 

(f 1814) 4 

Viaţa schimonahiei Nazaria a fost din început înconjurată de necazuri şi 
ispite. Era de loc din Braşov. Mai întâi a fost căsătorită şi a născut doi copii. 
Apoi, murindu-i soţul, a rămas din tinereţe văduvă. Nu după mulţi ani, cu 
voia lui Dumnezeu, i-au murit şi copiii. Rămânând singură şi dorind să 



4 Monahia Zenaida Racleş şi Arhim. Evghenie Ungureanu, Istoria Mănăstirii Văratec, Mănăstirea 
Neamţ, 1923 



336 PATERICUL ROMANESC 

slujească lui Hristos, a intrat în nevoinţa vieţii călugăreşti. Mai întâi a petrecui 
în Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost făcută rasoforă cu numele de 
Natalia. Apoi se mută la Schitul Bonţeşti. Aici primi marele şi îngerescul chip 
sub numele de Nazaria. 

Dorind o nevoinţa duhovnicească mai înaltă, schimonahia Nazaria a venit 
în ţinutul Neamţ, la Schitul Pârâul Carpenului-Pipirig. Aici a cunoscut pe 
marele duhovnic Iosif Pustnicul, care a strămutat obştea de aici la Schitul 
Durau, sub Muntele Ceahlău, unde luă fiinţă o renumită sihăstrie de 
călugăriţe. La Durau s-a nevoit schimonahia Nazaria 14 ani de zile, în tăcere, 
în post, în rugăciune şi ascultare, devenind egumenă a acelei alese sihăstrii. Şi 
era aşa de blândă, smerită şi înţeleaptă, încât o iubeau toate ca pe o adevărată 
mamă duhovnicească. 

In anul 1788, după întemeierea Mănăstirii Văratec, Cuviosul Iosif 
Pustnicul a adus pe schimonahia Nazaria de la Durau şi a pus-o stareţă în 
Văratec. Astfel, smerita mireasă a lui Hristos, părăsind liniştea, se face 
începătoare unei obşti noi, devenind prima stareţă a Mănăstirii Văratec. Şi a 
condus cu multă înţelepciune duhovnicească soborul mănăstirii, din anul 
1788 până în anul 1814. La aceasta a fost ajutată nu puţin de Cuviosul Iosif 
şi mai ales de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, protectoarea mănăstirii. 

După ce formă o frumoasă obşte de călugăriţe cu peste o sută de surori şi 
rândui toate bine, schimonahia Nazaria s-a mutat din viaţa aceasta, pentru a 
lua plata ostenelilor sale. 



ARHIMANDRITUL TIMOTEI 

Stareţ al Mănăstirii Cernica 

(t 1816) 5 

Acest cuvios părinte era pământean de neam din Câmpia Bărăganului. 
Auzind de Schitul Cernica şi de stareţul Gheorghe, a părăsit din tinereţe grijile 
lumii şi a venit să slujească lui Hristos. Şi era unul din cei mai iubiţi ucenici 
ai marelui stareţ. 

în anul 1784, tânărul Timotei a fost călugărit împreună cu alţi 32 de fraţi, 
în anul 1793 a fost hirotonit preot şi numit egumen al Mănăstirii Cernica. 
după ce Cuviosul Gheorghe duce o parte din călugări la Mănăstirea 
Căldăruşani. Astfel, ieromonahul Timotei devine cel mai apropiat colaborator 



' Monah Casian Cernicanul, Istoriile sfintelor mănăstiri Cernica şi Căldoroşani, Bucureşti, 1870 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI X IX 337 

al stareţului său, fiind blând, smerit, ascultător în toate şi iubit de întreaga 
obşte. 

După moartea stareţului Gheorghe, obştea Mănăstirii Cernica a ales 
stareţ, la 5 aprilie, 1807, pe părintele Timotei ieromonahul. Şi a povăţuit bine 
sfânta mănăstire 9 ani de zile, făcând multe şi însemnate îmbunătăţiri şi păzind 
cu sfinţenie aşezământul înaintaşului său. In toamna anului 1807 a primit între 
vieţuitorii mănăstirii pe tânărul frate Constantin, care avea să devină mai 
târziu Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. în anul 1809, stareţul Timotei 
începe construcţia unei mari biserici pe insula Sfântul Nicolae, în locul vechii 
biserici distruse de cutremur. în anul 1813, arhimandritul Timotei fondează 
Mănăstirea de maici Pasărea, în pădurile din apropiere, unde mai târziu s-au 
nevoit multe din rudele părinţilor de la Cernica. 

Pe lângă aceste înnoiri, stareţul Timotei s-a îngrijit nu puţin şi de 
menţinerea vieţii duhovniceşti în obştea formată cu atâta trudă de Cuviosul 
Gheorghe. A mărit numărul fraţilor din obşte, a continuat tipicul slujbelor şi 
ascultărilor rânduite în aşezământul lăsat mănăstirii şi, mai ales, a menţinut 
unitatea şi dragostea între fraţi. Pentru viaţa lui aleasă, pentru înţelepciunea şi 
blândeţea cu care păstorea turma lui Hristos, stareţul era iubit şi respectat de 
toţi, ca un adevărat părinte duhovnicesc. 

La 3 martie, 1816, arhimandritul Timotei s-a mutat la Domnul, lăsându-şi 
ucenicii lipsiţi de mângâierea sa părintească. 



EPISCOPUL IOSIF DE ARGEŞ 

(t 1820) 6 

Acest episcop este vrednic de pomenit între cei mai aleşi ierarhi ai 
Bisericii noastre din secolul XIX, atât pentru buna chivernisire a Eparhiei 
Argeşului, cât şi pentru râvna cu care stăruia la traducerea şi tipărirea cărţilor 
bisericeşti. 

S-a născut în satul Malaia de pe râul Lotru-Craiova, în jurul anului 1750. 
Tatăl său, fiind preot, 1-a învăţat carte din copilărie. Apoi se retrage la 
Mănăstirea Cozia, unde se călugăreşte. Mai târziu este hirotonit şi numit 
egumen la Mănăstirea Sfântul Dumitru din Craiova. în anul 1792 este 
hirotonit arhiereu cu titlul de „episcop al Sevastiei". Iar la sfârşitul anului 
1793 este numit episcop al Eparhiei Argeşului, abia reînfiinţată, pe care o 
păstoreşte cu duhovnicească râvnă şi înţelepciune timp de 27 de ani. 



6 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, colectiv, 1958, p. 255-263 



338 PATERICUL ROMÂNESC 

Ca un iscusit slujitor al Bisericii lui Hristos, s-a străduit să înnoiască mai 
multe biserici, mănăstiri şi schituri din eparhia sa. Astfel, între anii 1797- 
1800 a construit noi chilii şi un paraclis de iarnă la Mănăstirea Curtea de 
Argeş şi a reînnoit catedrala voievodală, împodobind-o cu picturi şi odoare. 
Pentru moaştele Sfintei Mucenice Filofteia a făcut o raclă nouă şi a turnat un 
clopot mare cu a sa cheltuială. A reparat, de asemenea, Mănăstirile Stâni- 
şoara- Argeş şi Antim din Bucureşti. 

Fiind un bun cărturar şi statornic apărător al Ortodoxiei româneşti, s-a 
ostenit toată viaţa să traducă şi să tipărească cărţi de slujbă şi de apărare a 
dreptei credinţe în Hristos. Din cărţile traduse de episcopul Iosif din limba 
greaca se pot aminti: Octoihul - 1774 şi 1794; Urmarea lui Hristos - 1792 şi 
Comoara dreptei credinţe - 1793. Iar dintre cărţile traduse la cererea lui, 
îndreptate şi tipărite cu a sa cheltuială, amintim: cele 12 Mineie tipărite la 
Buda în anii 1804-1805; Slujba Sfântului Nifon - 1806; Octoihul, tradus de 
monahul Gherontie şi ierodiaconul Grigorie din Mănăstirea Neamţ - 1811; 
Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, împotriva uniaţiei din 
Transilvania, tradusă de ierodiaconul Grigorie şi tipărită la Mănăstirea Neamţ 
în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la Antifoanele celor 8 glasuri, tradusă de 
acelaşi monah Gherontie la cererea sa şi tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1817, 
precum şi altele. 

Episcopul Iosif mărturisea dreapta credinţă şi prin exemplul vieţii sale, 
fiind un bun slujitor al Bisericii şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. în 
anul 1808 avea în eparhia sa 114 biserici de zid, 250 biserici de lemn, 699 
preoţi de mir, 30 ieromonahi, 445 diaconi, 3 ierodiaconi şi 24 mănăstiri şi 
schituri. 

Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a săvârşit din viaţă la Mănăstirea Antim, 
în toamna anului 1820 şi a fost îngropat lângă biserică. 



CUVIOŞII PĂRINŢI DIN MĂNĂSTIREA SECU 

(Ucişi de turci în septembrie, 1821) 

Se cuvine să facem pomenire aici şi de cuvioşii părinţi - călugări, 
ierodiaconi şi ieromonahi - ucişi de turci în luptele date la Mănăstirea Secu în 
toamna anului 1821, împotriva eteriştilor greci. 

Odată cu ocuparea mănăstirii de către eterişti, au fost reţinuţi înăuntru şi 
câţiva mireni dimpreună cu treizeci de călugări. Turcii, căutând să izgonească 
pe răsculaţi, au asediat mănăstirea. Apoi, după două luni de rezistenţă şi de 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 339 

zzm sacrificii, mănăstirea a fost incendiată şi răsculaţii au deschis porţile. în 
:^asul acela s-a dezlănţuit un cumplit atac în curte şi în biserică, murind de 
izbele părţi multe de fiinţe omeneşti. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în acel 
ziăcel au fost ucişi cu sabia 28 de călugări nevinovaţi din obştea Mănăstirii 
S^cu şi apoi îngropaţi în aceleaşi gropi comune din apropiere 7 . 

Uciderea acestor cuvioşi călugări în propria lor mănăstire este un fapt 
jmc în istoria monahismului nostru. Aceasta ne aminteşte de Cuvioşii Părinţi 
jcişi de beduini în Sinai, în Rait şi la Mănăstirea Sfântul Sava, în secolele 
IV- VI. Martor al acestui măcel a fost Cuviosul Zosima, un mare sihastru de 
^ Pocrov, care a scris în însemnările sale câteva pagini zguduitoare. 

Se cuvine, dar, să ne amintim cu recunoştinţă de aceşti călugări, martiri 
!2râ nume, care şi-au vărsat sângele nevinovat pentru dragostea lui Hristos. Se 
spune din bătrâni că până în zilele noastre apar pe pământ pete roşii de sânge, 
re locul unde au fost tăiaţi cu sabia cuvioşii martiri români. 



ARHIMANDRITUL ILARIE 

Stareţ al Mănăstirii Neamţ 

(1818-1823) 8 

Arhimandritul Ilarie era originar din Bucovina, fiind unul din duhovnicii 
ie frunte ai Mănăstirii Neamţ şi ucenic al stareţului Paisie. Despre acest 
cuvios stareţ scrie în arhiva mănăstirii că era „drept moldovean, om împodobit 
;u multe fapte bune, pricopsit (îmbogăţit) în cele duhovniceşti şi politiceşti, 
viteaz în toate scârbele şi întâmplările ce-i veneau". 

Cea dintâi grijă a sa a fost menţinerea vieţii duhovniceşti în marea lavră 
?i în cele patru schituri ale sale. Pe atunci, Mănăstirile Neamţ şi Secu 
numărau peste 500 de călugări în viaţa de obşte şi aproape 100 de sihastri în 
pădurile din împrejurimi, mai ales în jurul Schiturilor Pocrov, Sihăstria şi 
Sihla. Stareţul Ilarie se străduia să păstreze unitatea deplină între monahi, 
râvna pentru biserică, pentru rugăciune, pentru ascultare desăvârşită şi pentru 
citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sub îndrumarea lui s-au tipărit în tipografia 
Mănăstirii Neamţ şi câteva cărţi bisericeşti de mare importanţă, precum: 



" După afirmaţiile pustnicului Zosima de la Schitul Pocrov şi ale arhiereului Narcis Creţulescu din 
Minăstirea Neamţ. 

5 Arhiereul Narcis Creţulescu, Istoria Mănăstirilor Neamţ şi Secu cu ale lor schituri, mss. 
f-wl-5696/BAR; C. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre Sfânta Mănăstire Neamţ, 1942, p. 

-2^3 



340 PATERICUL ROMÂNESC 

Cuvintele Sfântului Isaac Şirul (1819), Sfânta Evanghelie (1821), în cea- mai 
aleasă ediţie; Carte pentru pravilă (1823) şi Psaltirea (1823-1824). 

Sub stareţul Ilarie au venit grele încercare peste mănăstirile din ţinutul 
Neamţ, şi anume, luptele dintre turci şi eteriştii greci, incendierea Mănăstirii 
Secu şi a Schitului Sihăstria, risipirea călugărilor prin sate şi păduri şi jefuirea 
sfintelor lăcaşuri. Stareţul Ilarie, fiind insuflat de Dumnezeu, a ascuns în 
munţi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, precum şi tipografia. 
Apoi, plătind o sumă de bani, a izbăvit Mănăstirea Neamţ de foc şi pustiire. 

în anul 1822, când s-a liniştit Moldova, stareţul a trimis trei călugări şi 
au adus icoana Macii Domnului din munte. Iar el împreună cu toată obştea au 
întâmpinat-o cu lacrimi, au aşezat-o din nou în biserică şi au făcut rugăciuni 
de mulţumire şi priveghere de toată noaptea. în locul unde a fost ascunsă 
icoana, stareţul a întemeiat Schitul Icoana, în cinstea Maicii Domnului, cum 
se vede până astăzi. 

După şase ani de povăţuire a marii lavre, când obştea se întemeiase din 
nou, Cuviosul Ilarie s-a simţit chemat de Hristos şi a adormit cu pace în 
toamna anului 1823, fiind plâns de tot soborul. 



CUVIOSUL IOSIF PUSTNICUL 

Mare duhovnic al Mănăstirii Văratec 

(t 1828) 9 

a. Viaţa 

Ieroschimo nanul Iosif „Pustnicul" a strălucit în monahismul nostru ca o 
făclie de mult preţ, din a doua jumătate a secolului XVIII, până la începutul 
secolului trecut. Căci era sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot 
şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru mireni şi călugări şi bun 
organizator de mănăstiri. Iată faptele cele mai importante ale Cuviosului Iosif, 
numit de toţi „Pustnicul". 

Acest mare duhovnic era de loc din ţinutul Neamţ. Iubind pe Hristos, a 
îmbrăţişat din tinereţe viaţa călugărească. Mai întâi s-a nevoit în obştea 
Mănăstirii Neamţ, întrecând pe mulţi cu smerenia şi ascultarea. Văzând 
aceasta, stareţul lavrei 1-a făcut călugăr şi ieromonah. Mai târziu, râvnind 
marilor părinţi, ieroschimonahul Iosif s-a retras la singurătate, în pădurile 
seculare din apropierea Schitului Sihla. Acolo s-a nevoit mulţi ani în post şi 



9 Monahia Zenaida Racleş şi Arhim. Evghenie Ungureanu, Istoria Mănăstirii Văratec, Mănăstirea 
Neamţ, 1923 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 341 

rugăciune, împreună cu doi ucenici ai săi. Până astăzi, locul acela poartă 
mimele de „Chiliile lui Iosif". 

La rugămintea stareţului Paisie, Cuviosul Iosif ajunge duhovnic la o mică 
Khâstrie de călugăriţe de la Pârâul Carpenului-Pipirig, în anul 1780. De aici 
se mută cu toată obştea la Schitul de maici Durau, lângă Ceahlău. Acolo 
r^ganizează o sihăstrie călugărească renumită în partea locului. în 1785 se 
retrage iarăşi la linişte în pădurile Văratec, ajutând la întemeierea mănăstirii 
si acelaşi nume, împreună cu schimonahiile Olimpiada şi Nazaria. 

După ce formează o obşte de peste 200 de călugăriţe, pe care le 
rovăruieşte duhovniceşte mai bine de 30 de ani, Cuviosul Iosif Pustnicul se 
mură în odihna lui Hristos, în anul 1828, şi este înmormântat în biserica mare 
ctitorită de el. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Se spunea despre Cuviosul Iosif că atât de mult sporise în viaţa 
C-hovnicească, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihastri din Munţii 
Sihlei. Se învrednicise încă şi de darul facerii de minuni şi al izgonirii 
duhurilor necurate, cum puţini erau în vremea sa. 

2. Se mai spunea despre el că avea doi ucenici din Mănăstirea Neamţ, pe 
ş^himonahii Gherontie şi Gherman. Toţi trei împreună se rugau, pri vegheau 
ziua şi noaptea şi se sileau să împlinească poruncile lui Hristos şi să cânte 
măririle lui Dumnezeu. 

3. Locuinţa Cuviosului Iosif şi a ucenicilor săi era formată din trei chilii 
ie lemn şi pământ, aşezate într-o poiană, alături de un mic paraclis. Bătrânul 
:obora din pustie foarte rar. Hrana şi-o procurau din fructele de pădure şi din 
legumele cultivate în jurul chiliilor. Şi astăzi se mai văd în poiană urmele 
-Chiliilor lui Iosif", pârâul şi poiana care îi poartă numele şi câţiva pomi 
fructiferi. 

4. Ieroschimonahul Iosif era cunoscut de călugării din ţinutul Neamţ ca 
_3 foarte iscusit duhovnic şi mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. De aceea, 
*eneau la el pentru cuvânt de folos şi spovedanie numeroşi sihastri din Munţii 
Sihlei şi din pădurile Agapiei, călugări şi egumeni din Schiturile Sihăstria, 
Sihla, Pocrov şi Mănăstirea Neamţ. Iar bătrânul îi primea pe toţi cu dragoste, 
ti asculta, îi învăţa tainica lucrare a rugăciunii lui Iisus, îi mărturisea şi, după 
;s îi ospăta cu mâncare pustnicească, îi libera cu pace la chiliile lor. 

5. Cuviosul Iosif Pustnicul a fost şi un vestit organizator de sihăstrii în 
prinţul Neamţ. Căci, fiind rânduit părinte duhovnicesc la Schiturile de maici 



342 PATERICUL ROMÂNESC 

Pârâul Carpenului, Durau şi Mănăstirea Văratec, pe toate Ie-a împodobit cu 
viaţa de obşte, cu slujbe alese şi cu călugăriţe râvnitoare pentru Hristos, care 
trăiau în multă dragoste, în ascultare şi necontenită rugăciune. 

6. Despre acest mare sihastru se spune că avea aşa de mare râvnă la 
zidirea sfintelor lăcaşuri, că singur ajuta pe lucrători. între anii 1790-1800, 
când s-a construit biserica Mănăstirii Văratec cu hramul „Adormirea Maicii 
Domnului", duhovnicul Iosif căra cu mâinile sale piatră, var, nisip şi apă şi le 
urca pe schelă. Iar pentru lucru aduna bani de la cei avuţi şi cu dare de mână 
şi plătea lucrătorii. Astfel, Cuviosul Iosif este cinstit ca cel dintâi ctitor şi 
duhovnic al Mănăstirii Văratec. 

7. Deşi petrecea în obşte, bătrânul ducea viaţă duhovnicească în asceză şi 
necontenită rugăciune. Iar pentru sfinţenia vieţii sale a fost binecuvântat de 
Dumnezeu cu darul vindecării şi al mângâierii oamenilor. Zilnic veneau la el 
mireni şi călugări pentru cuvânt de folos. Veneau oameni bolnavi de duhuri 
necurate şi se întorceau înapoi mângâiaţi şi vindecaţi. 

8. Fiind înaintevăzător, Cuviosul Iosif, numai cât privea pe cineva în 
faţă, înţelegea de ce patimi şi gânduri era luptat sau de ce boală suferea. De 
aceea, cunoscând pricina, vindeca pe toţi cu rugăciunile sale, căci era unul din 
cei mai renumiţi duhovnici şi dascăli ai rugăciunii din ţinutul Neamţ. 

9. Mai înainte de obştescul său sfârşit, Cuviosul Iosif a prevestit că vor 
veni tulburări mari şi răzmeriţe peste ţara Moldovei. Satele şi mănăstirile vor 
fi jefuite, Mănăstirea Neamţ va rămâne un timp pustie, iar celelalte - Agapia, 
Secu, Sihăstria şi Văratec - vor fi arse de foc. Această profeţie a 
ieroschimonahului Iosif Pustnicul s-a împlinit în toamna anului 1821, în 
timpul răscoalei eteriste. 



CUVIOSUL PIMEN IEROSCHIMONAHUL 

Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica 
(1762-1831) 10 

a. Viaţa 

Acest cuvios părinte a fost un mare nevoitor şi duhovnic al Mănăstirii 
Cernica. S-a născut în Bucureşti, în anul 1762. în 1784 a intrat în viaţa 
monahală, ca ucenic al stareţului Gheorghe. După trei ani a fost călugărit, iar 
puţin mai târziu a fost hirotonit diacon şi preot. 



10 Monahul Casian Cernicanul, op. cit,, p. 86-110 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 343 

Ieroschimonahul Pimen s-a nevoit în Mănăstirea Cernica până după 
moartea stareţului Gheorghe. în anul 1812 se duce la Sfântul Munte, iar în 
anul 1818 arhimandritul Dorotei, stareţul Cernicăi, îl cheamă la metanie, unde 
rămâne ca părinte duhovnicesc al obştii până la sfârşitul vieţii sale. 

La 29 august, 1831, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost 
Îngropat lângă biserica veche a Sfântului Gheorghe din insula mică. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Ieroschimonahul Pimen a fost cel mai iubit şi apropiat ucenic al 
marelui stareţ Gheorghe, pe lângă care a crescut şi s-a format duhovniceşte 
timp de 22 de ani. De la el a deprins sa fie iubitor de linişte, blând, smerit cu 
inima şi foarte râvnitor pentru casa Domnului. De la el a învăţat să 
săvârşească cele sfinte „cu frică şi cu cutremur" şi să iubească oamenii. De la 
stareţul Gheorghe a învăţat Cuviosul Pimen meşteşugul Sfintei Spovedanii şi 
lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. 

2. Acest cuvios părinte a fost rânduit de Dumnezeu să fie povăţuitor şi 
părinte duhovnicesc al fericitului Calinic. în anul 1807 când acesta vine la 
Cernica, stareţul Timotei îl încredinţează ca pe un odor de mare preţ duhov- 
nicului Pimen, „fiindcă era un bătrân iscusit în călugărie şi cel dintâi ucenic al 
stareţului Gheorghe, om cu viaţă înaltă, după cum mai mulţi ucenici ai lui 
mărturisesc". 

3. Părintele Pimen a povăţuit duhovniceşte pe fericitul Calinic din anul 
1807 până în anul 1812, când se duce la Sfântul Munte. Iar după întoarcerea 
în ţară, i-a fost duhovnic până în anul 1831, când bătrânul se mută la cele 
veşnice. Şi a povăţuit cu atâta înţelepciune pe Cuviosul Calinic prin 
rugăciune, prin cuvânt şi prin exemplu, încât în puţini ani ucenicul şi-a 
întrecut dascălul său. 

4. Retrăgându-se Cuviosul Pimen la linişte în insula mică, s-a nevoit 
mulţi ani acolo în tăcere şi rugăciune. Ascultarea lui cea mai aleasă, rânduită 
de Sfântul Calinic, a fost aceea de a spovedi şi mângâia pe oameni. Faima 
vieţii lui ajunsese peste tot şi alergau la el nu numai călugări, ci şi mireni, de 
se mărturiseau şi cereau cuvânt de învăţătură. 

5. Dorind să deprindă mai bine lucrarea minţii şi să se folosească de 
părinţii atoniţi, în anul 1812 a plecat la Sfântul Munte cu ucenicul său, 
Damaschin. Acolo s-a nevoit şase ani la linişte, într-un loc pustiu, în 
priveghere, în rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, biruind ispitele 
vrăjmaşului. 



344 PATERICUL ROMÂNESC 

6. După întoarcerea bătrânului din Athos, părinţii din Cernica „nu se 
împăcau să le fie stareţ Cuviosul Pimen, pentru că el voia să facă chinovie 
chiar ca la Sfântul Munte, şi părinţii de aici, fiind neobişnuiţi cu acea viaţă 
aspră, nu voiau să strice legile stareţului Gheorghe, începătorul acestei obşti". 
De aceea, călugării au ales stareţ pe fericitul Calinic, ucenicul său, iar 
părintele Pimen a rămas duhovnicul obştii până la sfârşitul vieţii sale. 

7. Acest îmbunătăţit bătrân era un călugăr de linişte şi de rugăciune. Ziua 
şi noaptea era nelipsit de la biserică şi de la ascultare, iar în timpul liber 
sculpta cruci şi le împărţea la fraţi. Permanent lucra cu mâinile, iar cu mintea 
zicea rugăciunea lui Iisus. 

8. Se spunea despre acest cuvios că era foarte înţelept şi iscusit la cuvânt, 
însuşi Sfântul Calinic, în vremuri de primejdie şi nedumerire, venea la el ca la 
părintele sau duhovnicesc şi niciodată nu ieşea din cuvântul lui. 

9. în anul 1829, într-o noapte de iulie, Sfântul Calinic a avut o înfricoşată 
vedenie. Atunci, îndată luându-şi rasa, a alergat la părintele Pimen în insula 
mică şi, intrând în chilie, i-a spus vedenia. Iar bătrânul i-a răspuns: 

- Nu este, fiule, nălucire diavolească, ci este adevărată vedenie 
dumnezeiască, pentru că şi mie mi s-a arătat de trei ori în această noapte 
aceeaşi vedenie. După ce mi-am făcut canonul, m-am aşezat pe acest scaun să 
mă odihnesc puţin până va toca de Utrenie, şi m-a furat somnul. Odată am 
văzut că se deschide uşa chiliei şi a intrat părintele stareţ Gheorghe şi cu 
dânsul alţi doi. Unul era îmbrăcat arhiereşte şi altul ostăşeşte, pe care îi 
asemănăm cu Sfântul Nicolae şi Sfântul Gheorghe. A zis arhiereul către stareţ: 
„Cum se nevoieşte fiul Pimen în podvigul (cinul) călugăresc?" Stareţul i-a 
răspuns: „Bine petrece până acum, cu rugăciunile preasfinţiei tale". Şi 
întorcându-se Sfântul Nicolae către mine, mi-a zis: 

- Fiule Pimen, să te duci să spui fiului Calinic să zidească în ostrovul 
acesta o biserică în numele Sfântului Gheorghe, ca să nu fie călugării 
amestecaţi cu mirenii, că se va defăima chipul monahicesc. 

Iar Sfântul Gheorghe mi-a adăugat: 

- Şi tot ce-ţi va trebui noi vom trimite! 
Iar stareţul Gheorghe mi-a zis: 

- Fiule Pimen, să fii îndemnator la acest lucru! Şi la urmă a zis: Vino la 
biserică! în clipa aceea m-am deşteptat. 

La biserică, în vremea canoanelor, am adormit puţin şi iar mi s-au arătat 
cei trei bărbaţi. După Utrenie am venit la chilie şi, şezând pe acest scaun, 
fiind foarte ostenit, am adormit puţin şi a venit iar stareţul cu acei doi şi m-au 
împins cu mâna, zicându-mi: 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 345 

- Scoală- te de spune fiului Calinic să nu mai zăbovească! 

Auzind toate acestea Sfântul Calinic şi fiind îndemnat de Cuviosul Pimen, 
Hlată a început sa zidească pe insula mică o frumoasă biserică în cinstea 
Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, cum se vede până astăzi. 

10. Acest preacuvios părinte a avut un sfârşit tot atât de minunat precum 
>a fost şi viaţa. După mărturia Sfântului Ierarh Calinic, moartea Cuviosului 
?unen a fost aşa: 

în anul 1831, de ziua Sfântului Prooroc Iezechiel, a slujit liturghia şi, 
fiind foarte ostenit, a stat pe un scaun să se odihnească şi a adormit puţin. Şi i 
>-a arătat în vedenie că era într-un câmp frumos, şi acolo, într-acel câmp, era 
a împărăteasă strălucind ca soarele, şezând pe un scaun. Alături, lângă dânsa, 
ioi bătrâni foarte luminoşi care părea că sunt Sfântul Nicolae şi stareţul 
Gheorghe, şezând amândoi pe două scaune. Deci s-a sculat stareţul şi i-a zis: 

- Fiule Pimen, vino aproape de mine! Şi, apropiindu-se, i-a pus o cruce 
:>e piept şi, dându-i o hârtie în mână, i-a zis: Până la 40 de zile vei veni la 
r:oi, împreună cu cei ce sunt scrişi aici în această hârtie. Desfacând acea hârtie 
î citit-o şi, la urma tuturor, a văzut ca era şi stareţul Calinic. Cum 1-a văzut şi 
a înţeles că are să moară, Cuviosul Pimen a îngenuncheat înaintea împărătesei 
şi a zis: 

- împărăteasa îngerilor şi a lumii, mă rog să mai rămână acesta acum, 
fiindcă are să facă ceva bun, iar în locul lui ia pe altul! Şi aşa s-a scris altul, 
anume Nectarie schimonahul. 

După aceasta s-a deşteptat şi, înţelegând că au să moara toţi acei ce erau 
scrişi în acea hârtie, Cuviosul Pimen numaidecât şi-a luat pe ucenicul său 
Damaschin, a mers aproape de biserică şi a început să-şi sape mormântul. 
Apoi, în toate nopţile mergea de-şi făcea canonul lângă mormânt. 

11. Când s-au împlinit 40 de zile, în seara de Tăierea Capului Sfântului 
Ioan Botezătorul, fiind slujba la canoane, l-au apucat nişte călduri şi, venind 
ia chilie, a trimis pe părintele Damaschin să cheme pe părintele stareţ Calinic. 
Venind stareţul, 1-a găsit şezând pe un scaun şi i-a zis: 

- Fiule Calinic, acum să nu te scârbeşti că eu am să mă duc la Ierusalim 
şi rugăciunile stareţului nostru Gheorghe vor fi cu tine. Eu, deşi mă voi 
despărţi cu trupul, cu duhul voi fi cu tine, iar rugăciunile stareţului Gheorghe 
:e vor întări în supărările ce te vor întâmpina. Te rog, iubite fiule, după 
ducerea mea de aici să pui trupul în mormântul cel săpat de mine şi 
mântuieşte-te în Domnul. 

Cum vorbeau ei între dânşii, 1-a văzut că a plecat capul pe scaunul ce 
şedea şi şi-a dat duhul. Era anul 1831, august 29. Deci, adunându-se părinţii, 
au făcut gătire de îngropare şi l-au pus în mormântul cel săpat de dânsul. 



346 PATERICUL ROMÂNESC 

12. A doua zi, după adormirea Cuviosului Pimen, Sfântul Calinic a scris 
aceste rânduri în condica Mănăstirii Cernica: 

„1831, august 30. A răposat părintele Pimen, ieroschimonah, duhovnic, 
om cuvios, de vârstă ca la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani în obşte, cu 
neamul pământean, la statul trupului de mijloc, cam oacheş, barba înspicată, 
mai mult albă şi scurtă. 

Sfârşitul i-a fost foarte minunat, că după ce şi-a săpat groapa singur cu 40 
de zile înainte nefiind cu nimic bolnav, sâmbătă, august 29, a slujit Sfânta Li- 
turghie. Duminică, 30 (august) a început slujba mânecării şi ieşind din biseri- 
că, a trimis ucenicul de m-a chemat şi venind la sfinţia sa, mi-a spus câte ceva 
de-ale duhovniciei şi -mi zice că i-a sosit şi sfârşitul. Eu n-am crezut şi aşa 
stând de vorbă amândoi, stând în pat rezemat de păretele chiliei, mi-a zis acest 
cuvânt de pe urmă: «Să nu te mâhneşti!» şi şi-a plecat capul şi şi-a dat Duhul. 

Dumnezeu să-1 odihnească şi pe noi să ne ierte şi să ne miluiască" 11 . 

Calinic, arhim. Stareţ - Cernica. 



SCHIMONAHII GHERONTIE ŞI GHERMAN 

Pustnici în Munţii Sihlei 

(secolele XVIII-XIX) 

Aceşti doi călugări sihastri au fost mai întâi vieţuitori în Mănăstirea 
Neamţ, în a doua jumătate a secolului XVIII. Mai târziu, iubind viaţa de 
linişte şi auzind că mulţi călugări sihăstreau în Munţii Neamţ, s-au retras 
amândoi în pădurile din părţile Sihăstriei şi ale Sihlei. Aici se nevoiau nu 
puţini pustnici, printre care şi ieroschimonahul Iosif. Deci, au devenit ucenici 
şi fii duhovniceşti ai acestui mare sihastru şi au petrecut împreună mulţi ani în 
pustie. Cuviosul Iosif le-a făcut chilii în aceeaşi poiană, alături de chilia sa. 
Apoi le-a rânduit rugăciune, ascultare şi nevoinţă cu măsură, iar ei petreceau 
în mare dragoste duhovnicească, încât se foloseau toţi de ucenicii Cuviosului 
Iosif. Pentru hrană, părinţii Gherontie şi Gherman semănau în jurul chiliilor 
cartofi şi legume. Iar din livada pusă de Cuviosul Iosif adunau toamna prune 
şi mere pe care le uscau pentru iarnă. Din pădure adunau lemne de foc, bureţi 
şi alune, iar pâine primeau din mănăstirile dimprejur. 

Aceasta era viaţa sihastrilor Gherontie şi Gherman. Ziua şi noaptea 
pri vegheau şi slăveau pe Hristos, făceau ascultare bătrânului, lucrau în 



11 Condica veche cu însemnări, de la muzeul Mănăstirii Cernica. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 347 

grădină şi pregăteau seara de mâncare. Toate le făceau cu bucurie şi 
neadormită rugăciune. Duminica şi în sărbători se adunau mulţi sihastri la 
Cuviosul Iosif. Atunci, bătrânul săvârşea Sfânta Liturghie, iar ucenicii cântau 
la strană şi se împărtăşeau. La urmă gustau cu toţii din masa dragostei şi, 
sărutându-se în Domnul, se despărţeau. 

Aceşti doi sihastri aveau şi altă poruncă de la stareţul lor. Să îngrijească 
de călugării bolnavi din pustie, iar pe cei greu suferinzi să-i coboare în Schitul 
Sihăstria sau să-i ducă la bolniţa Mănăstirii Neamţ. 

După mai mulţi ani de nevoinţă, Cuviosul Iosif s-a dus cu ucenicii săi la 
Mormântul Domnului, dorind să pustnicească în Valea Iordanului. Dar, 
văzând că la Locurile Sfinte sunt tulburări şi războaie, s-au întors cu toţii la 
iubita lor pustie din Munţii Sihlei. Mai târziu, bătrânul a fost trimis duhovnic 
la maici, iar ucenicii săi au rămas singuri la pustie. Deci, primind şi ei 
ucenici, au petrecut în „Poiana lui Iosif" până la moarte. Apoi, după 
adormirea Cuviosului Iosif la Mănăstirea Văratec, s-au mutat la Hristos şi 
ucenicii săi, Gherontie şi Gherman, şi au fost îngropaţi în aceeaşi poiană. 



CUVIOSUL ZOSIMA PUSTNICUL 

Schitul Pocrov-Neamţ 
(secolele XVIII-XIX) 

Schimonahul Zosima era cu metania din Mănăstirea Neamţ. Aici s-a 
nevoit până spre sfârşitul secolului XVIII, deprinzând meşteşugul vieţii 
duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări. Apoi, primind marele chip îngeresc 
şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei cântări, a avut multă vreme 
ascultarea de protopsalt. 

Mai târziu, auzind de pustnicii din munţii Pocrovului şi de rânduiala 
ascetică a acestei sihăstrii, schimonahul Zosima se retrage la Schitul Pocrov. 
Aici, după tradiţia locului, devine pustnic în Muntele Chiriacu din apropiere, 
unde se ne voiau mulţi sihastri renumiţi. Fiecare se ostenea în chilia sa toată 
săptămâna. Iar Duminica se adunau cu toţii la Sfânta Liturghie în schit, se 
împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, apoi pleca fiecare la ale sale. 

Astfel a sihăstrit Cuviosul Zosima mulţi ani în pădurile Pocrovului, în 
post, în priveghere şi în neadormită cântare şi rugăciune. îndeletnicirea sa era 
scrierea de manuscrise. Bătrânul copia cuvintele Sfinţilor Părinţi şi diverse 
cântări bisericeşti, pe care apoi le dona la schituri şi la sihastri. Avea încă 



348 PATERICUL ROMÂNESC 

darul de a compune stihuri duhovniceşti, pe care le cânta singur în liniştea 
chiliei sale. 

In anul 1821 au venit încercări grele peste mănăstiri şi peste Ţara 
Moldovei, care au tulburat mult sufletul Cuviosului Zosima. Iată ce scrie el 
despre ele în însemnările sale: 

„împlinindu-se anul de la Hristos 1821, şezând eu, monahul Zosima, la 
obişnuita mea linişte în pustiul Pocrovului a Sfintei Mănăstiri Neamţului şi 
ieşind după obiceiul meu la Sfânta Liturghie, şi după ce m-am întâmpinat cu 
părinţii schitului au început a mă întreba: 

- Ştii, frate, ce s-a întâmplat în săptămâna aceasta în Moldova? 

- Ba nu, am răspuns. Ce să ştiu eu? 

Atunci, părinţii mi-au povestit pe rând tulburările ce s-au pornit peste 
Ţara Românească şi Moldova, cum şi primejdia ce ameninţa Sfintele 
Mănăstiri " . 

într-adevăr, din cauza răscoalei eteriste, Mănăstirea Neamţ a rămas pustie 
un an de zile, iar călugării s-au risipit prin schituri şi păduri. Asemenea au 
pătimit şi Mănăstirile Agapia, Văratec, Bistriţa şi Sihăstria. Toate au fost 
jefuite şi unele incendiate de turci. însă, cel mai mult a fost distrusă 
Mănăstirea Secu. 

Auzind că aici se dau lupte grele şi că mănăstirea este asediată de turci, 
Cuviosul Zosima, îndemnat de Duhul Sfânt, a venit noaptea în preajma 
mănăstirii să dea o mână de ajutor sărmanilor călugări închişi între ziduri şi 
ameninţaţi cu moartea. De asemenea, prin codri şi munţi rătăceau sute de 
călugări şi mii de ţărani fără hrană şi adăpost, izgoniţi din sălaşurile lor. 

Privind bătrânul de pe culmea dealului, plângea de jalea sfintei mănăstiri. 
Apoi, aflând că tezaurul, icoanele cele de mult preţ şi sfintele vase ale 
Mănăstirilor Secu şi Agapia sunt tăinuite sub zidurile ei, s-a furişat noaptea, a 
spart zidul, a scos odoarele şi le-a ascuns în Muntele Vasanu, unde au stat 
îngropate timp de un an şi jumătate. După ce s-a liniştit răscoala şi călugării 
s-au întors la ale lor, Cuviosul Zosima a adus tezaurul din nou la mănăstire. 

Astfel a salvat pustnicul Zosima de la foc şi jaf icoanele şi odoarele 
Mănăstirilor Secu şi Agapia. Apoi, întorcându-se la chilia sa în pădurile 
Pocrovului, a scris toate acestea, spre ştiinţă celor ce vor urma. 

Cuviosul Zosima a mai alcătuit şi câteva „Plângeri" frumos versificate, 
adresate mănăstirilor jefuite şi profanate, care apoi se cântau de călugări şi 
mireni. Astfel, a scris Plângerea Mănăstirii Văratec, Plângerea Mănăstirii 
Secu, Plângerea Mănăstirii Agapia, Plângerea Mănăstirii Slatina, Plângerea 
Mănăstirii laşului şi altele. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 349 

Aşa s-a nevoit Cuviosul Zosima în pădurile Pocrovului până la adânci 
bătrâneţi. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a coborât în schit şi s-a mutat 
cu pace către Domnul. 



ARHIMANDRITUL DOMETIAN 

Stareţ al Mănăstirii Neamţ 

(1823-1834) 12 

După mutarea din viaţă a stareţului Ilarie (f 1823), obştea Mănăstirii 
Neamţ a ales întâistătător, povăţuitor şi duhovnic pe arhimandritul Dometian. 

Acest venerabil stareţ era transilvănean, din ţinutul Braşovului. Către 
sfârşitul secolului XVIII şi-a închinat viaţa lui Hristos în marea lavră, 
devenind un călugăr înţelept şi ascultător. în acea vreme, Mănăstirea Neamţ 
era vestită în întreaga Peninsulă Balcanică şi în toate ţările ortodoxe. Faima 
marelui stareţ Paisie, ca şi a vieţii duhovniceşti de aici, atrăgea călugări aleşi 
din toate colţurile ţărilor române, ca şi din Rusia, Grecia, Serbia şi Bulgaria. 
Din ţară, la Neamţ, cei mai numeroşi erau călugării moldoveni (circa 80%), 
apoi transilvăneni (5-10%) şi puţini „vlahi" din Ţara Românească. Iar de 
peste hotare veneau, îndeosebi, călugări din Ucraina şi Rusia; apoi călugări 
greci, macedoneni şi sârbi din Muntele Athos. 

Monahul Dometian a făcut ascultare mai întâi la bucătărie, la vite şi la 
biserică. Apoi a lucrat în tipografie, ajutând la legatul cărţilor şi la 
răspândirea lor, mai ales în Transilvania. Invrednicindu-se de harul preoţiei, a 
ajuns în puţină vreme duhovnic iscusit. Iar în anul 1823, văzându-1 părinţii 
_foarte iscusit la minte şi vrednic de a povăţui", l-au ales stareţ. 

De la început, arhimandritul Dometian s-a dovedit a fi un bun părinte 
duhovnicesc, râvnitor la cele dumnezeieşti, chivernisitor în cele mănăstireşti, 
iubitor de fraţi şi de învăţătură, înnoitor de biserici şi milostiv cu cei săraci. 
El a continuat opera de înnoire a vieţii duhovniceşti din marea lavră, începută 
de stareţul Ilarie după cumplita răscoală din anii 1821-1822. Mai întâi a 
adunat în mănăstire pe toţi călugării risipiţi prin păduri şi metoace de frica 
turcilor. Apoi a rânduit duhovnici aleşi, spovedanie săptămânală, prezenţă 
regulată la biserică şi ascultare în tăcere şi rugăciune. Sub stareţul Dometian, 
obştea Mănăstirii Neamţ cu toate schiturile ei număra până la 600 de călugări. 

In aceeaşi măsură s-a îngrijit şi de înnoirea mănăstirii şi a schiturilor 
jefuite şi arse de turci. Astfel, a restaurat biserica voievodală din incintă 



12 Arhivele Statului - Filiala Neamţ, Fond Mănăstirea Neamţ, pe anii 1800-1834. 



350 PATERICUL ROMÂNESC 

ctitorită de Ştefan cel Mare (1497) şi a zidit alături a doua biserică închinată 
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. A refăcut chiliile din partea de sud a 
incintei, precum şi Mănăstirea Secu, aproape în întregime mistuită de foc, iar 
la Schitul Sihăstria a zidit din nou biserica de piatră şi două corpuri de chilii. 

Stareţul Dometian a dezvoltat, de asemenea, şi tipografia Mănăstirii 
Neamţ. Era singura tipografie bisericească din Moldova şi se cereau cărţi de 
cult şi de folos sufletesc peste tot la bisericile şi mănăstirile din ţară, ca şi la 
parohiile ortodoxe din Transilvania, începând de la Braşov şi Ţara Bârsei până 
la Sibiu, Năsăud, Munţii Apuseni şi Maramureş. Aceste cărţi se distribuiau 
gratuit la mănăstiri, schituri şi la bisericile sărace. O bună parte din cărţi se 
transportau de călugări, cu porunca stareţului, peste Carpaţi, la fraţii români 
din Transilvania. Aceasta a fost dintotdeauna o datorie creştinească de onoare 
pentru obştea Mănăstirii Neamţ. 

Povaţuind marea lavră cu multă înţelepciune timp de 11 ani şi 
bineplăcând lui Dumnezeu, stareţul Dometian s-a strămutat la cele veşnice în 
toamna anului 1834. 



MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL 

al Ţării Româneşti 

(1765-1834) 13 

a. Viaţa 

Acest luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de 
seamă mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în 
anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe 
Miculescu. La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească 
de la Mănăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la 
Mănăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui 
Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească şi 
se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele 
stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti. 

Prin anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, 
primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună 
cu duhovnicescul său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor 



13 Pr. N. M. Popescu, Viaţa şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţârii Româneşti, 
Bucureşti, 1943; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II colectiv, Bucureşti, 1958, p. 403-415; 
Prefeţele cărţilor mitropolitului Grigorie Dascălul tipărite în Ţara Românească, între 1823-1834. 



:UVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 351 

Părinţi din limba greacă în limba română. In anul 1812 călătoresc amândoi la 
Srlntul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape 
ie Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie. 

în anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se 
stabileşte la Mănăstirea Caldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit 
episcop şi ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu 
naltă dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani. 

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul", moare 
*: este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani, 
osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Caldăruşani, iar în 
prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Se spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala 
elmeasca din Mănăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre 
toţi cei 75 de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, 
in post, în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi. 

2. Se mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de 
Ia Mănăstirea Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul 
Gheorghe de smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a 
racut şi el călugăr. 

3. Se spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele 
Gherontie şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre 
oameni şi nimic pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei 
-împreună petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul 
de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea". - 

4. Văzând stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în ne voinţa 
duhovnicească şi cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, 
indată 1-a tuns în schima monahală şi 1-a făcut diacon. Şi era părintele 
Grigorie foarte smerit şi ascultător către toţi. 

5. La traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau 
ierodiaconul Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea 
unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, 
tipărit la Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 
1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mănăstirea 
Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită 
tot la Mănăstirea Neamţ, 1817; cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804- 
1805; Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1807-1815 şi la 



352 PATERICUL ROMANESC 

Bucureşti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; 
Cărţi de învăţătură, pentru Seminarul de la Socola şi altele. 

6. Cerând mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin 
Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba 
greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din 
Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din 
Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, 
apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor. 

7. Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere 
a avut când a văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la 
întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-1 acolo, peste Dunăre, la o 
mănăstire şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După 
şapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în 
pământul ţării. 

8. Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte 
Mănăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie 
foarte săracă, afara de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi 
şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, 
tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie 
bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea 
priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie". 

9. La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi 
i-a spus: 

- Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă! 

- Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor 
al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur. 

A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti. 

10. Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul 1-a văzut rău îmbrăcat 
şi 1-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua 
zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul 1-a văzut 
mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis: 

- Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine! 

11. După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei 
lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja 
şi i-a zis: 

- Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care 1-a 
binevoit Dumnezeu! 




Sfinţii Ierarhi Mie lorest (+1657) 
ţi Sava Brancovici (+1683) 




Schitu! Sihla-Neamf (secolul XVIII) 



Bisericuţa «Dîrrtr-un brad» de la 
Sihla (1763) 




Sfînta Teodora de la Sihla 
{secolele XVII— XVIII) 








Sfîntul Ierarh losif cel Nou de la Partoş 
(+1656) 



Mitropolitul Martir Antim Ivirea- 
nul (+1716) 




Sfînta Mînăstire Pasărea (secolul XIX) 




Sfînta Mînăstire Cernica (1608) 
Cuviosul Staref Gheorghe de la Sfîntul Ierarh Calinic 

Cernica (+1806) 



de la Cernica (+1868) 








Cuviosul Vasite de la Poiana 
Mirului (+1767) 





Cuviosul Paisie ceî Mare de la 
Neamţ t+1794) 




^rooiitul Grigorie Dascălul (+1834) Mitropolitul Moldovei Veniamîn Costachi (+1846) 





Cuviosul Arhimandrit Irinarh Rose ti 
de la Horaifa (+1859) 



Arhimandritul Neon ii Buzilă de la 
Neamţ (+1853) 




Ieromonahul Macarie Dascălul (+1836) 




Sfînta Mînăstire Văratec (secolul XVIII) 
Cuviosul losif Pustnicul de la Monahul Procopie (Picu) Pătruţ 



Văratec (+1828) 



(+1872) 



''*-- *« ' »OF 





■'."■: '-'.■■ ■ .-.'.'■ ': 



'■■'■■■.■■:■-.■ : ■■ .■ 



■■•'■'.■■* .-■: ■/■/.' ■'•'■' .■ ■'■' •>. ■ 




Schitul Românesc Prodromul-Munteie Athos (secolul XIX) 

Cuviosul Schimonah Neclari e Cuviosui I eroschi monah Nifon 

Protopsaltul (+1898), lonescu (+1901), ctitorul 

Schitul ProdromuJ-Athos Schitului Prodromul-Athos 



— x 







7 

a — *■ ■ 




CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 353 

12. Ca părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era 
pentru toţi exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru 
mântuirea turmei. In cele trei eparhii - Buzău, Râmnic şi Argeş - a pus 
episcopi noi pe care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la 
îndreptarea Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte". Apoi a cerut 
-să nu se mai facă hirotonii necanonice". 

13. Acest mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli 
spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din 
ţară. La Colegiul „Sfântul Sava" se îngrijea personal să aibă profesori buni şi 
evlavioşi; lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar 
când profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea: 

- Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri 
bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, 
precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc. 

14. Mitropolitul Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare 
eparhie, devenind astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara 
Românească. S-a îngrijit să facă rânduială prin mânăstiri, punând stareţi 
români în mănăstirile închinate şi oprind o parte din venituri pentru repararea 
lor, căci multe din ele ajunseseră în stare de paragină. 

15. Dar şi petrecerea sa duhovnicească este vrednică de amintit. Noaptea 
dormea foarte puţin, căci se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu traducerea de 
cărţi. Apoi mânca, o dată pe zi, puţine legume şi poame. Purta haine simple 
de şiac călugăresc şi nu făcea niciodată plimbări. Era încă foarte bun 
chivernisitor, însă darnic cu săracii şi văduvele. Iar când era vorba de tipărit 
cărţi şi de dat ajutoare la elevi, nu precupeţea banii. 

16. Acest înţelept mitropolit întrecea pe toţi din vremea sa cu râvna şi 
cunoaşterea Sfinţilor Părinţi. Pătrundea şi stăpânea cu multă pricepere 
învăţătura ortodoxă a dogmelor şi a Sfintei Scripturi, pentru care i se spunea 
„teologul Grigorie, înalt în ştiinţe şi în înţelepciune, adânc în noima şi smerit 
cugetător în isprăvi şi în lucrare". Iar dregătorii ţării şi poporul îl numeau 
„Mitropolitul Grigorie Dascălul", precum se numeşte până astăzi. 

17. Văzând acest mare ierarh „că neamul nostru românesc este evlavios 
din fire, dar sărac de armele credinţei, s-a aprins cu râvna pentru luminarea 
lui" prin traducerea şi tipărirea lucrărilor Sfinţilor Părinţi. Cât a fost 
mitropolit pe scaunul Ţării Româneşti a tradus şi tipărit, atât la Bucureşti, cât 
şi la Buzău şi Căldăruşani, următoarele cărţi: 



354 PATERICUL ROMÂNESC 

Cuvintele despre purcederea Sfântului Duh ale lui Iosif Vrienie, împărţire 
de grâu şi Puţul Sfântului Ioan Gură de Aur, toate trei traduse cât a stat în 
surghiunie şi tipărite la Buzău, între anii 1832-1833; Epistolele de obşte ale 
Patriarhului Fotie, rămase în manuscris; Două cuvinte doveditoare pentru 
purcederea Sfântului Duh ale Sfântului Grigorie Palama; Despre cele opt 
gânduri ale Sfântului Casian Românul; Viaţa Cuviosului Paisie de la 
Mănăstirea Neamţ; Din învăţăturile Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Sfinţilor 
Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin şi Simeon Noul Teolog, Fericitul 
Augustin, Teodorit, Teofilact al Ohridei, Atanasie de Păros şi alţii. 

Pentru tipărirea atâtor cărţi a înfiinţat două tipografii noi, una la 
Episcopia Buzăului şi alta la Mănăstirea Căldăruşani. Toate cărţile tipărite de 
el le împărţea în dar la biserici şi în popor. 

18. Pe când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, 
dorind foarte mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns: 

- Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci 
voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor. 

19. Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând: 

- Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice 
Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom 
duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va 
lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici 
doctorului, după ce va muri bolnavul. 

20. Apoi adăuga: 

- Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu 
mint numele, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi 
primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se 
dau în limba noastră şi în dar. 

21. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a 
tradus şi le-a tipărit, spunea: 

- Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască 
cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice 
ceva, ca sa nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a 
folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu 
rugăciunile sfântului voi mai scrie. 

22. Altădată iarăşi spunea: 

- Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, 
să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, 
aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 35$ 

Ikimnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, 
să voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui 
Dumnezeu şi folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez 
Pravoslaviei şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile 
Sânţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice. 

23. Intorcându-se din surghiun în primăvara anului 1834, a început 
reparaţia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-1 slab şi 
aăirân, l-au întrebat: 

- înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată? 

- îmi ajunge să încep lucrarea - a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat 
Tsr sfârşi-o. 

24. Dintre toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele 
cai potrivite vremii şi patrioţilor de rând" sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a 
îoceput traducerea şi tipărirea lor. însă n-a apucat să tipărească decât două 
volume şi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a 
spus către un episcop al său: 

- Să nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat 
$â lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în mâinile 
Domnului, la 22 iunie, 1834. 

25. Spuneau ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios 
mtropolit, decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot 
toporul, a fost îngropat sub streaşină catedralei. După şapte ani, osemintele 
«ale au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi 
aceste cuvinte: 

„Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La 
ieatu 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au 
imors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 
1834". 



SCHIMONAHIA FILOTEIA 

Mănăstirea Pasărea-Ilfov 

(secolele XVIII-XIX) 14 

Vrednica de pomenire schimonahia Filoteia - mama Sfântului Calinic de 
la Cernica - era de loc din Bucureşti, fiică de părinţi credincioşi. Din botez se 
chema Floarea. 



Viaţa Sfântului Calinic de la Cernica, Bucureşti, 1956, p. 1-2 



356 PATERICUL ROMÂNESC 

Căsătorindu-se cu un tânăr plin de frica lui Dumnezeu, anume Antonie, 
din cartierul Sfântul Visarion, au dat naştere la patru copii. Cel mai mare a 
ajuns preot de mir. Apoi s-a retras într-o mănăstire şi s-a călugărit cu numele 
de Acachie. 

Copilul cel mai mic, numit din botez Constantin, a fost dat la învăţătură 
pentru a deveni tot preot. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1807 a 
intrat în Mănăstirea Cernica. Mai târziu a devenit stareţ şi episcop de Râmnic. 
Apoi, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. 

Văduva Floarea, rămasă fără soţ şi fără copii, cu sfatul fiului ei, a intrat 
ca soră în Mănăstirea Pasărea de lângă Bucureşti. Aici a fost dată în grija unor 
maici bătrâne de la care a deprins nevoinţa vieţii călugăreşti. Apoi, cu 
binecuvântarea stareţului de atunci al Cernicăi, arhimandritul Calinic, sora 
Floarea a fost tunsă în schima monahală, cu numele de schimonahia Filoteia. 

Mai trăind câţiva ani la Mănăstirea Pasărea şi nevoindu-se mult în rugă- 
ciune şi ascultare, schimonahia Filoteia s-a mutat la veşnica odihnă, înainte de 
anul 1840. Rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc în cimitirul mănăstirii. 



IEROMONAHUL MACARIE PROTOPSALTUL 

înnoitorul muzicii psaltice româneşti 

(1770-1836) 15 

Smeritul ieromonah Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, a 
fost cel mai vestit „dascăl de musichie", la începutul secolului trecut şi un 
mare ctitor al muzicii noastre bisericeşti. 

Era originar din satul Perieţi, Ialomiţa, născut în jurul anului 1770. Fiind 
înzestrat de Dumnezeu cu dragoste de biserică şi cu darul cântării, a deprins 
muzica psaltică „din mica sa copilărie". Apoi, împreună cu sora sa, au intrat 
în nevoinţa călugărească. El s-a călugărit la Mănăstirea Căldăruşani, iar sora 
sa, Iustina, la Mănăstirea Viforâta. Auzind de numele şi talentul său, 
mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810) 1-a adus la mitropolie şi 1-a dat să 
înveţe carte la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. Apoi 1-a hirotonit preot. 

în anul 1820, mitropolitul Dionisie Lupu, văzând că ieromonahul Macarie 
„era cântăreţ desăvârşit şi cunoscător profund al sistemelor de psaltichie veche 
şi nouă", 1-a numit director (epistat) al şcolii de muzică bisericească, înfiinţată 



15 Pr. N. M. Popescu, Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul, Bucureşti, 
1908; Idem, Macarie Psaltul la 100 de ani de la moartea lui, Bucureşti, 1936; Nifon M. Ploeşteanu, 
vicarul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, Carte de muzică bisericească, Bucureşti, 1902 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 357 

de el la mitropolie. în această şcoală se pregăteau grămăticii şi candidaţii la 
preoţie. Cuviosul Macarie era totodată un călugăr smerit şi sporit în cele 
duhovniceşti, bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi distins orator. Atât 
;Antarea, cât şi predica ieromonahului Macarie erau inspirate de Duhul Sfânt 
?: se săvârşeau „cu toată evlavia şi dreapta socoteală". 

La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera 
ie traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai curat românesc, 
icomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului nostru. Renunţând la „sistema 
veche" şi greoaie, el transcrie muzica psaltică pe notaţie nouă, în graiul 
patriei, uşor de învăţat pentru toţi. 

în acest scop a tipărit la Viena, între anii 1822-1823, trei cărţi de cântări 
bisericeşti „după noua sistemă" şi anume: Teoreticonul, Anastasimatarul, 
dedicat mitropolitului Veniamin Costachi, şi Irmologhionul, După întoarcerea 
sa în ţară, „ca un apostol râvnitor" ce era, s-a ostenit să răspândească peste 
:oi noua cântare bisericească, mergând din loc în loc, prin oraşe, prin biserici 
şi mănăstiri. Până în anul 1829, toate oraşele din judeţele Ţării Româneşti 
iveau şcoli de muzică în limba poporului, după metoda ieromonahului 
Macarie; iar cărţile sale au ajuns la toate seminariile şi mănăstirile vremii, din 
Moldova, Transilvania şi Banat. însuşi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, 
protectorul său, îl numeşte „dascălul şcoalelor româneşti de musichie". 

Cuviosul Macarie Ieromonahul era şi un bun compozitor de cântări 
bisericeşti şi un „patriot râvnitor". El este cel dintâi compozitor de imnuri 
şcolare româneşti. Sunt vestite catavasiile sale de Florii, cântările Sfintei 
Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii Domnului. Melodia cântărilor 
Iui este liniştită, nesilită şi potrivită. Ea curge lin, ca un izvor curat de apă. 

Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „întemeietorul" 
ş: fondatorul muzicii psaltice româneşti. El a „naţionalizat" muzica psaltică, 
rlră a se depărta de textul original. Adică a curăţat-o de influenţele străine, 
orientale, şi i-a dat veşmânt nou, autohton. N-a sacrificat nici melodia 
primită, nici limba românească. 

în anul 1829, o dată cu surghiunia mitropolitului Grigorie Dascălul, a fost 
învoit şi ieromonahul Macarie să plece din Bucureşti. Poposind în Moldova, 
z^ai întâi ajunge egumen la Mănăstirea Bârnova. Apoi se duce la Mănăstirea 
Neamţ, unde, timp de trei ani de zile, învaţă pe călugări noua cântare 
risericească. în anul 1833, ieromonahul Macarie Dascălul se întoarce în Ţara 
Românească la Mănăstirea Căldăruşani. Apoi, îmbolnăvindu-se, este luat în 
îngrijire de sora sa, Iustina, stareţa Mănăstirii Viforâta. în toamna anului 
IS36, Cuviosul Macarie Ieromonahul se strămută din viaţa aceasta la cereştile 
^caşuri, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu. 



358 PATERICUL ROMÂNESC 

CUVIOASA XENIA SCHIMONAHIA 

Mănăstirea Agapia 16 

(secolele XVIII-XIX) 

în prima jumătate a secolului XIX s-a nevoit la Mănăstirea Agapia o 
smerită şi mult sporită călugăriţă, cu numele de schimonahia Xenia. 

Această cuvioasă era de loc din ţinutul Iaşilor, iar după neam se trăgea 
dintr-o familie de oameni foarte credincioşi. Părinţii, crescând-o în frică de 
Dumnezeu, au dat-o la învăţătură. Apoi, voind să o căsătorească, fecioara a 
renunţat la cele pământeşti şi, intrând în viaţa călugărească, s-a făcut mireasă 
lui Hristos. Mai întâi s-a nevoit câţiva ani la Mănăstirea Socola-Iaşi, sub 
povăţuirea egumenei Elisabeta Costachi. Apoi, prefacându-se Agapia în 
mănăstire de maici şi mutându-se obştea de la Socola aici, a venit şi tânăra 
nevoitoare, schimonahia Xenia. 

în noua mănăstire, Cuvioasa Xenia se nevoia mai ales cu slujba la 
biserică, cu privegherea de noapte, cu citirea sfintelor cărţi şi cu rugăciunea 
lui Iisus. Ascultarea ej era cântarea la strană, îngrijirea bisericii, iar în timpul 
liber facerea de stihuri versificate „spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea 
sufletului". Căci, ducând o viaţă cu totul aleasă, în post, în smerenie şi în 
neadormită rugăciune şi fiind luminată cu multă învăţătură de carte, 
schimonahia Xenia se învrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de versuri 
duhovniceşti. Şi era renumită această cuvioasă în Mănăstirea Agapia şi în tot 
ţinutul Neamţ pentru sfinţenia vieţii ei şi pentru alesele stihuri bisericeşti pe 
care le scria. Din această pricină i se spunea „făcătoarea de stihuri". 

Versurile sale sunt versuri de laudă lui Dumnezeu şi de mângâiere 
duhovnicească, precum singură autoarea le numeşte, împărţite în mici grupe 
sau „stihuri", după numărul praznicelor împărăteşti şi aşezate în ordinea 
Sinaxarului de peste an. Cartea de versuri bisericeşti a schimonahiei Xenia a 
fost terminată în anul 1826. Ea conţine 186 de foi cu peste două mii de 
versuri, însoţite de o frumoasă prefaţă. Versurile sale, adevărate imne şi 
cântări de bucurie, sunt izvorâte dintr-un suflet curat şi împăcat cu Dumnezeu. 
Ele cheamă toată suflarea să laude pe Domnul şi să mărturisească minunile 
Lui. Astfel, smerita schimonahie Xenia este cea dintâi poetă în trecutul 
neamului nostru, iar „stihurile" ei formează prima carte de imne româneşti. 



16 După documentele Mănăstirii Agapia, de la Arhivele Statului - Bucureşti, pL. anii 1800 - 1845 
şi însemnările de pe manuscrisul nr. 4720, păstrat în original la Biblioteca Academiei Române. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 359 

Aşa nevoindu-se Cuvioasa Xenia peste 50 de ani, în neîncetată rugăciune, 
în bucurie şi cântare şi bineplăcând mirelui ei, Iisus Hristos, s-a strămutat cu 
pace la cereştile lăcaşuri pe la jumătatea secolului trecut. 



SCHIMONAHUL ISAAC DASCĂLUL 

Mănăstirea Neam{ 
(t 1817) 17 

Cuviosul Isaac schimonahul a fost unul dintre cei mai mari dascăli de 
Limbă greacă şi slavonă din Mănăstirea Neamţ. Originar din partea locului, a 
intrat din tinereţe în marea lavră, deprinzând de la cei mai învăţaţi călugări 
buna nevoinţă în Hristos şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. 

în pomelnicul ctitoresc al Mănăstirii Neamţ se spune că era atât de iscusit 
in ambele limbi, încât „a învăţat pe părinţi limba elinească şi a tălmăcit cărţi 
multe din limba elinească". Schimonahul Isaac a creat o adevărată şcoală de 
greacă la Neamţ, reuşind să înveţe pe unii călugări limba în care s-au scris 
cele mai multe opere ale Sfinţilor Părinţi. în timpul stăreţiei Cuviosului 
Paisie, schimonahul Isaac se număra printre cei dintâi dascăli de „elinie", 
ilături de arhimandritul Macarie, ieromonahul Ilarion, ierodiaconii Ştefan şi 
Grigorie Dascălul, monahul Gherontie şi alţii, toţi români de neam. 

Din limba greacă, schimonahul Isaac a tradus cu iscusinţă multe cărţi 
patristice, îndeosebi filocalica: Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan (1787), 
c*pera integrală a Sfântului Simeon Noul Teolog, cărţile Sfântului Efrem Şirul, 
Oaoihul Maicii Domnului, cu cele 56 de canoane ce se citesc la Pavecerniţă 
1816) şi altele. Toate aceste cărţi dovedesc marea evlavie pe care o avea 
Cuviosul Isaac către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către învăţăturile 
cele mai înalte ale Sfinţilor Părinţi. De asemenea, graiul atât de dulce, de clar 
si curgător al traducerilor sale dovedeşte cât de iscusit cărturar şi cunoscător 
aJ limbilor literare grecească şi românească era schimonahul Isaac Dascălul. 

Din limba slavonă, schimonahul Isaac a tălmăcit Tipicul Mare, zis „al 
Sfântului Sava", tipărit la Iaşi în anul 1816, arătând şi în această limbă aceeaşi 
pricepere şi îndemânare. După anul 1800, părintele Isaac Dascălul s-a nevoit 
câţiva ani în obştea Schitului Prodromul - Athos. Aici a continuat să traducă 
nai multe cărţi care, netipărindu-se, au circulat în manuscris prin mănăstiri, 
din care multe s-au pierdut. 



17 Pomelnicul ctitoresc al Sfintei Mănăstiri Neamţ, 1846, Biblioteca Mănăstirii Neamţ, mss. nr. 
:9C. f. 82 v; Cetfericov, Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ, 1940, p. 359 



360 PATERICUL ROMANESC 

întorcându-se la metanie, schimonahul Isaac Dascălul scrie, la rugămintea 
călugărilor din mănăstire, Viaţa pe larg a stareţului Paisie şi traduce şi alte 
cărţi 18 . Pe lângă ascultarea sa de dascăl, traducător şi scriitor de cărţi 
patristice, prin care căuta slăvirea lui Dumnezeu în graiul neamului şi folosul 
sufletesc al tuturor românilor, Cuviosul Isaac din Mănăstirea Neamţ avea o 
nevoinţă cu totul aleasă. îndeosebi se nevoia cu postul, cu rugăciunea, cu 
tăcerea, cu citirea „dumnezeieştilor Scripturi" şi cu privegherea cea de 
noapte. Apoi avea cuget smerit, socotindu-se mai păcătos decât toţi şi 
nevrednic de cele sfinte. 

Aşa petrecând bunul ostaş al lui Hristos, schimonahul Isaac Dascălul, şi 
bine săvârşindu-şi călătoria, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost 
adăugat părinţilor săi din Mănăstirea Neamţ. 



IEROSCHIMONAHUL IOSIF PROTOPSALTUL 

Mănăstirea Neamţ 

(t 1840?) 

Acest cuvios părinte a fost cel mai mare dascăl de muzică psaltică al 
Mănăstirii Neamţ din prima jumătate a secolului XIX. 

Originar din partea locului, ieroschimonahul Iosif „Nemţeanu", cum i se 
spunea în mănăstire, a luat jugul lui Hristos în marea lavră a Moldovei, prin 
anii 1790. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu darul 
frumoasei cântări, aici a învăţat de la dascăli bătrâni cunoştinţele cele 
duhovniceşti şi meşteşugul muzicii bisericeşti. Şi atât de bine a deprins muzica 
psaltică, încât, în puţini ani, pe toţi marii psalţi nemţeni i-a întrecut. Şi atât de 
frumos cânta la biserică, încât mulţi veneau să-1 asculte, căci cânta lui 
Dumnezeu cu mare evlavie, ca o adevărată alăută duhovnicească, iar glasul 
sau umplea biserica, deştepta inimile şi scotea lacrimi. 

învrednicindu-se de darul preoţiei, ieroschimonahul Iosif a fost timp de 
peste 20 de ani mare duhovnic şi protopsalt şi cel dintâi dascăl de psaltichie 
nemţean, care întemeiază o şcoală de muzică bisericească tradiţională în 
Mănăstirea Neamţ. Sub stareţul Paisie, în biserică se cânta la strana dreaptă pe 
note liniare, după obiceiul bisericilor slave, iar la stânga se cânta muzică 
psaltică veche. 

Deci, văzând dascălul Iosif că se îndepărtează călugării de muzica 
bizantină veche, sistematizată de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII), a 



18 Andronic Duhovnicul, Istoria Mănăstirii Neamţ, M-rea Neamţ, 1863, mss. nr. 161, f. 29 v 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 361 

căutat să împodobească din nou Biserica cu cântările psaltice pe cele opt 
glasuri. Căci ţările române au folosit din început în cult muzica psaltică, 
adusă, fie direct din Bizanţ, fie din Muntele Athos, prin intermediul 
călugărilor. 

Cuviosul Iosif a scris şi a compus cântări pe melodie psaltică şi a format 
ucenici vestiţi de muzică veche în mănăstirile nemţene. Şcoala întemeiată de el 
a strălucit la Neamţ până spre sfârşitul secolului XIX, fiind socotit ca un mare 
dascăl şi înnoitor de muzică veche în Moldova; a fost premergătorul 
ieromonahului Macarie Protopsaltul, adevăratul înnoitor al muzicii psaltice 
româneşti. 

în Istoria Mănăstirilor Neamţu şi Secu se scriu următoarele despre 
Cuviosul Iosif: „în vremea stăreţiei lui Dometian stareţul (1823-1834), care a 
urmat după Ilarie (1818-1823), foarte mult era împodobită această monastire 
cu părintele dascălul Iosif ieromonah" 19 . Iar în Pomelnicul ctitoresc al Sfintei 
Monasteri Neamţ, se însemnează următoarele despre el: „A adus în Mănăs- 
tirea Neamţ ştiinţa şi învăţătura musichiei vechi a cântărilor bisericeşti, pe 
care le-a paradoxit (predat) la mulţi părinţi" 20 . 

Deci, împodobind Biserica lui Hristos cu alese cântări duhovniceşti şi 
bine săvârşind călătoria vieţii, s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul 1840, 
lăsând în urmă numeroşi ucenici. 



SCHIMONAHIA OLIMPIADA 
Fondatoarea Mănăstirii Văratec 

(1757-1842) 

Această râvnitoare călugăriţă era fiică de preot din oraşul Iaşi. La vârsta 
legiuită s-a căsătorit. Dar, răposând soţul ei, a părăsit grijile lumii şi s-a dus 
să slujească lui Hristos în Mănăstirea Topoliţa din ţinutul Neamţ. Acolo a fost 
făcută rasoforă, primind numele de Olimpiada, în loc de Bălaşa. 
Neîmpăcându-se cu rânduiala mănăstirii, a venit la Stareţul Paisie, care i-a 
poruncit, în urma unei descoperiri avute, să caute, împreună cu Schimonahia 
Nazaria, un loc de mănăstire, unde să se nevoiască în tăcere, în rugăciune şi 
în tăierea voii. De aceea, luând binecuvântare, a plecat să caute un loc potrivit 
şi retras de lume. Şi aflând loc de linişte în pădurile Văratecului, cu sfatul 
Cuviosului Iosif Pustnicul, a început construcţia unei biserici din lemn, în anul 



19 Arhiereul Narcis Creţulescu, mss. nr. 164-1907; Biblioteca Mănăstirii Neamţ, p. 103 

20 Mss. nr. 190 din anul 1846, f. 82 v. Biblioteca Mănăstirii Neamţ 



362 PATERICUL ROMÂNESC 

1785. Aşa a luat naştere Schitul de maici Văratec. în anul 1787 au fost 
strămutate aici şi călugăriţele din Mănăstirea Topoliţa, sub egumenia schimo- 
nahiei Nazaria de la Durau. Acum primeşte tunderea în marea schima şi 
rasofora Olimpiada. 

Văzând că soborul maicilor se măreşte, iar biserica de lemn este neîncă- 
pătoare, schimonahia Olimpiada a adunat fonduri de la oameni iubitori de 
Hristos şi a început zidirea unei biserici mult mai mari. în anul 1808, 
biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" a fost terminată. Tot prin 
osârdia maicii Olimpiada s-a construit în anul 18H o biserică de lemn la 
cimitir, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, zidul de incintă şi chilii pentru 
călugăriţe. 

Cu toate că schimonahia Olimpiada era „Marta" mănăstirii, ea nu uita 
nici de cele duhovniceşti. La slujbele bisericii era nelipsită; la ascultare, cea 
dintâi, iar pravila şi canonul le făcea regulat. Se îndeletnicea, mai ales 
noaptea, cu citirea Sfintei Scripturi şi cu scrierea cuvintelor Sfinţilor Părinţi, 
pentru ea şi pentru ucenicele ei. 

Sufletul maicii Olimpiada era împodobit şi cu smerita cugetare. De mai 
multe ori fiind rugată să fie stareţă, ea n-a primit, socotindu-se nevrednică. 
Totuşi, în anul 1822 a primit să fie stareţă şi maică duhovnicească soborului, 
care număra peste 300 de călugăriţe, şi a povăţuit cu multă înţelepciune 
sfânta mănăstire timp de şase ani de zile. Apoi, mutându-se Cuviosul Iosif 
din viaţa aceasta, s-a retras şi maica Olimpiada din stăreţie. în anul 1834 
este aleasă pentru a doua oară stareţă a Mănăstirii Văratec, pe care o 
conduce duhovniceşte până în anul 1842, când se mută la veşnica odihnă în 
vârstă de 85 de ani 21 . Aceasta a fost viaţa şi ostenelile schimonahiei 
Olimpiada. 



SCHIMONAHUL NICANOR 

Mănăstirea Sihăstria-Neamţ 

(t 1844) 

Acest schimonah era de loc din Botoşani, rudă a stareţului Ilarie din 
Mănăstirea Neamţ. Toată viaţa sa a construit biserici prin sate, prin oraşe şi 
mănăstiri, căci în Moldova „meşterul Nicolae Cerneschi era vestită calfă de 
pietrari". 



21 Monahia Zenaida Racleş şi Arhim. Evghenie Ungureanu, Istoria Mănăstirii Văratec, Mănăstirea 
Neamţ, 1923; Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei, Iaşi, 1975, p. 342-353 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 363 

între anii 1821-1822 a zidit în Mănăstirea Neamţ un corp de chilii, în 
partea de sud a. incintei. între anii 1823-1824 a zidit din nou „cu a sa 
cheltuială" biserica Mănăstirii Sihăstria. între anii 1826-1840 a zidit biserica 
Sfântul Ioan Teologul de la cimitirul Mănăstirii Neamţ şi Agheasmatarul. A 
mai zidit un corp de chilii şi biserica Sfântul Ioan Teologul la Mănăstirea 
Secu, un corp de chilii la Mănăstirea Agapia şi altele. Precum reiese din 
inscripţii, cele mai multe biserici au fost construite gratuit, „prin osârdia şi cu 
ajutorul iubitorului de Hristos, jupan Nicolae Cerneschi". 

între anii 1841-1842, acest pururea pomenit ctitor de biserici se dăruieşte 
pe sine cu totul lui Hristos, retrăgându-se la Schitul Sihăstria. Aici este tuns în 
schima monahală de egumenul Valerian, dându-i numele de Nicanor. în vara 
anului 1844 şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi şi a fost înmormântat lângă 
biserica ctitorită de el. 

Spun părinţii bătrâni că în anul 1941, când a ars acoperişul bisericii, 
crucea de pe turn a căzut şi s-a înfipt chiar pe mormântul ctitorului. Apoi, 
săpând puţin, s-au aflat oasele lui răspândind bună mireasmă. 

Aşa binecuvântează Dumnezeu pe cei ce iubesc podoaba casei Sale . 



CUVIOSUL IUSTIN IEROSCHIMONAHUL 
Primul ctitor al Schitului Prodromul-Athos 

(1770-1845) 

Cuviosul Iustin Sihastrul era de loc din Moldova, iar cu metania din 
Mănăstirea Neamţ, călugărit de marele stareţ Paisie. Prin anul 1800 ajunge 
duhovnic şi povăţuieşte multe suflete pe calea mântuirii. 

Dorind să petreacă restul vieţii în „Grădina Maicii Domnului", pleacă în 
anul 1810 la Muntele Athos cu ucenicii săi, Patapie şi Grigorie. Acolo 
cumpără de la Mănăstirea Marea Lavră chilia numită „Vigla Ianicopoli", care 
avea şi o mică biserică cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan 
Botezătorul". Lângă biserică, duhovnicul Iustin a zidit apoi 50 de chilii pentru 
părinţi, arhondaric, bucătărie, trapeză, bolniţă şi egumenie. Auzind de aceasta 
monahii români, care se nevoiau prin mănăstiri şi peşteri, s-au adunat ca la 
treizeci de vieţuitori în obştea Cuviosului Iustin. După câţiva ani, Marea 
Lavră i-a recunoscut dreptul de a se numi „Schitul Românesc Prodromul". 

Aşa a luat naştere primul schit românesc în Muntele Athos. Călugării însă 
duceau mare lipsă de apă, pentru ei şi pentru grădină. Cerând de la 
Mănăstirea Lavra învoirea de a canaliza pentru schit „Izvorul lui Isaia", nu li 



364 



PATERICUL ROMANESC 



s-a încuviinţat. însă Dumnezeu, văzând răbdarea smeriţilor călugări, a trimis 
un nor de lăcuste asupra culturilor de pe moşia Lavrei. Zadarnic se rugau 
călugării lavrioţi şi stropeau grădinile cu agheasmă. Lăcustele distrugeau totul. 
Atunci unul dintre ei a zis: 

- Părinţilor, ceea ce vedem este mânia lui Dumnezeu, Care ne pedepseşte 
că nu dăm apă părintelui Iustin duhovnicul, care este şi duhovnicul nostru, 
căci are mare nevoie de apa în schitul său. 

Auzind aceasta, stareţul Lavrei a chemat pe părintele Iustin să se roage 
şi, tăcând aghiasmă, cu rugăciunea lui au fugit toate lăcustele. Părinţii 
lavrioţi, văzând această minune, au zis: 

- Cu adevărat, părintele Iustin Vlahul este cuvios şi sfânt! 

Din ziua aceea, părinţii au primit voie să aducă apă în schit de la izvorul 
numit „Chir Isaia". 

După anul 1820, Cuviosul Iustin egumenul, văzându-şi schitul bine 
întemeiat, s-a retras într-o peşteră la linişte şi a lăsat egumen în locul său pe 
ieromonahul Patapie. Acolo, în singurătate, s-a nevoit ieroschimonahul Iustin 
peste douăzeci de ani, în aspră nevoinţă, în post, în priveghere şi în neîncetată 
rugăciune, asemenea cuvioşilor de demult. Pentru sfinţenia vieţii lui, mulţi 
călugări greci şi români îl cinsteau şi-1 aveau de părinte duhovnicesc. 

Aşa s-a nevoit Cuviosul Iustin până în anul 1845. Apoi, dând ucenicilor 
săi sărutarea cea mai de pe urma, a adormit în pace în vârstă de 75 de ani 22 . 



MITROPOLITUL YENIAMIN COSTACHI 

al Moldovei şi Sucevei 

(1768-1846) 23 

a. Viaţa 

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili 
ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o 
rară dăruire de sine, timp de o jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, 
ierarh plin de curaj, neobosit traducător de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, 



22 Pr. V. Nicolau, O călătorie la Constantinopol şi la Sfântul Munte, Ploieşti, 1907; Arhiereul 
Veniamin Pocitan, Sfântul Munte al Athosului, cu prilejul unei călătorii în Răsărit, Bucureşti, 1949 

23 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II colectiv, Bucureşti, 1958, p. 383-387; Pr. prof. M. 
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972, p. 280-288; Pr. prof. Ilie Gheorghiţă, Un 
veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, M-rea Neamţ, 1941; Prefeţele cărţilor traduse şi 
tipărite sub păstoria mitropolitului Veniamin Costachi (1807-1846). 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 365 

părinte sufletesc al Moldovei, t ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascăl, 
sfetnic şi călugăr devotat. 

Mitropolitul Veniamin s-a născut la 20 decembrie, 1768, în satul 
Roşieşti-Fălciu, din părinţi credincioşi de bun neam - Grigorie Costachi şi 
Măria Cantacuzino. Din cei cinci fraţi, patru au îmbrăţişat viaţa călugărească. 
Cel dintâi, Matei, a fost mare postelnic. Al doilea frate, Constantin, s-a făcut 
călugăr, primind numele de Chesarie. Al treilea copil, Vasile, a ajuns vestit 
zntropolit al Moldovei. Al patrulea, schimonahia Elisabeta, a fost stareţă în 
Mănăstirea Agapia 32 de ani. Ultimul frate, Şerban, a fost consilier al 
mitropolitului Veniamin, călugărindu-se cu numele de Sofronie. 

De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la 
Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de 
episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, 
este călugărit cu numele de Veniamin. în anul 1788 este hirotonit diacon şi 
-uat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an este făcut 
rreot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. In acelaşi an, 1789, este 
-urnit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi. 

în anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la 
Huşi de părintele sau duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea 
sumai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit 
an bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. în noiembrie, 
I"94, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului 
Paisie de la Mănăstirea Neamţ. 

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică 
Veniamin trece ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani. 

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un 
ioctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului 
bisericesc. 

La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte 
duhovnicesc, se mută la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin 
Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile 
ibătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de 
pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi 
pe tărâm cultural, social şi patriotic. 

în toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, 
jrimul seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, 
Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase 
minăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la 



366 PATERICUL ROMÂNESC 

oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamţ, Secu, Agapia 
şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar şi statorniceşte să 
se facă botezul copiilor prin scufundare, iar nu prin turnare, cum greşit se 
făcea până atunci în unele părţi. 

In anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din 
Iaşi. Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala 
Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face 
numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar. 

Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin 
Costachi a fost cea de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de 
ritual. în această privinţă rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele 
două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Sfinţii 
Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută 
cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, 
făcute de el şi de „dascălii" de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a 
Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a 
tradus personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, 
aghiografică şi istorică. 

între anii 1808-1812, mitropolitul Veniamin se retrage din scaun la 
Mănăstirea Neamţ, unde traduce şi tipăreşte Vieţile Sfinţilor. Apoi se reîntoar- 
ce iarăşi la păstoriţii săi. în anul 1821, din cauza răscoalei eteriste, trăieşte un 
timp la Colincăuţi, peste Prut. Iar în ianuarie, 1842, după 50 de ani de 
rodnică slujire arhierească, se retrage definitiv la Mănăstirea Slatina, unde îşi 
continuă viaţa de rugăciune şi vasta activitate de traducător, pentru hrana 
duhovnicească a poporului nostru binecredincios. 

La 18 decembrie, 1846, mitropolitul Veniamin Costachi se mută din viaţa 
aceasta în vârstă de 78 de ani şi este înmormântat ca simplu monah la 
Mănăstirea Slatina. După încă patruzeci de ani, la 30 decembrie, 1886, 
osemintele marelui ierarh s-au strămutat la Iaşi şi s-au aşezat în catedrala 
ctitorită de el şi terminată de mitropolitul Iosif Naniescu. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Prima grijă a mitropolitului Veniamin Costachi după ce ajunge episcop 
la Roman (1796) a fost aceea de a întări disciplina în parohii şi a ridica viaţa 
morală a preoţilor din eparhia sa. în acest scop, dă o Carte Pastorală către 
preoţi, compusă din opt puncte, prin care cere deplină dragoste faţă de 
Hristos, sârguinţă pentru cele bisericeşti şi multă grijă pentru mântuirea 
credincioşilor. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 367 

2. Ajungând mitropolit la Iaşi (1803), prima grijă a marelui ierarh a fost 
aceea de a înfiinţa un seminar pentru formarea unui cler luminat în Moldova. 
Astfel, în acelaşi an, a fondat primul seminar din ţară, în chiliile Mănăstirii 
Socola din marginea oraşului, seminar care a dat generaţii întregi de preoţi 
învăţaţi, dascăli şi ierarhi aleşi. 

3. Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea 
poporului 1-a îndemnat să înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum 
şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai importante 
şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost: 

- Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803; 

- Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805; 

- Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805; 

- Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii 
Trei Ierarhi din Iaşi, în anul 1828; 

- Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834; 

- Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834; 

- Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834; 

- Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841. 

4. în lunga sa păstorie, mitropolitul Veniamin ctitoreşte din nou şi 
sfinţeşte zeci de biserici mănăstireşti şi numeroase biserici parohiale la sate şi 
oraşe. Dintre bisericile mănăstireşti ctitorite cu ajutorul lui se pot aminti: 
biserica Mănăstirii Văratec, biserica Mănăstirii Sihăstria, biserica Mănăstirii 
Vorona, Mănăstirea Horaiţa, Schitul Durau, Rarău şi altele. însă, cea mai 
mare ctitorie a sa, pe lângă cele amintite, a fost Catedrala mitropolitană din 
Iaşi, fondată în 1833, dar rămasă neterminată în timpul vieţii sale. 

5. Pentru întărirea disciplinei în mănăstiri, mitropolitul Veniamin a dat 
noi aşezăminte mănăstireşti, a rânduit stareţi din cei mai duhovniceşti, a adus 
la şcolile înfiinţate de el dascăli buni şi a mărit cele două tipografii de la Iaşi 
şi Mănăstirea Neamţ. în aceste două tiparniţe s-au tipărit pentru folosul şi 
luminarea poporului, până la mutarea din viaţă a mitropolitului, peste o sută 
treizeci de titluri de cărţi bisericeşti şi de învăţătură duhovnicească. Prefeţele 
acestor cărţi sunt adevărate epistole ziditoare de suflet. 

6. Astfel, aşa învăţa mitropolitul Veniamin despre importanţa „Vieţilor 
Sfinţilor" pentru mântuirea sufletului: 

- Nu ar greşi cineva, nici ar fi departe de adevăr, dacă ar numi cărţile ce 
cuprind Vieţile Sfinţilor, pe cele douăsprezece luni ale anului, rai împodobit 
cu tot felul de pomi, cu frumoase şi dulci şi de viaţă făcătoare roade, grădină 
cu tot felul de ierburi mirositoare şi de toată boala şi neputinţa tămăduitoare. 



368 PATERICUL ROMÂNESC 

7. Zicea iarăşi: 

- Precum pomii şi ierburile mirositoare îndulcesc simţurile, veselesc 
ochii, desfătează gustul, fac vesel sufletul privitorului, tot aşa şi cărţile cu 
Vieţile Sfinţilor îmbărbătează pe cel deznădăjduit, mângâie pe cel necăjit, pe 
cel păcătos îl întoarce la pocăinţă, pe cel împietrit la inimă îl moaie şi umilinţă 
îi dăruiesc; pe cel rătăcit îl întoarce, pe cel neplecat îl pleacă, simţirile 
sufletului cele pline de amărăciunea păcatului le îndulcesc, iar pe om, din 
vechi îl fac nou, din mort, viu; din somnul nesimţirii şi al lenevirii îl 
deşteaptă; către lucrarea faptelor bune îl pornesc; către urmarea sfinţilor îl 
aprind şi către calea ce duce la împărăţia cerurilor îl povăţuiesc. 

8. Zicea şi acestea marele ierarh: 

- Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă strălucirii stelelor. Că, precum 
stelele sunt aşezate şi întărite pe cer şi luminează toate cele de sub cer - 
pământul îl strălucesc, marea o luminează, pe cei ce înoată cu corăbiile îi 
îndreptează - al căror nume deşi nu-1 ştim pentru mulţimea lor, însă de 
frumuseţea strălucirii lor ne minunăm, în acelaşi chip este şi strălucirea 
vieţilor sfinţilor. Pe suflet îl strălucesc, pe minte o luminează, iar pe trup cu 
aşezare bună şi liniştită îl întocmesc. 

9. Spunea iarăşi mitropolitul Veniamin: 

- Precum „stea de stea se deosebeşte în slavă", tot aşa şi vieţile sfinţilor, 
una pe alta întrece cu strălucirea şi cu slava, cu frumuseţea, cu starea şi cu 
deosebirea. 

10. Iar împotriva celor ce nu citesc sfintele cărţi, după cuvântul 
Fericitului Simeon Metafrast, zicea: 

- Deopotrivă este răul şi a grăi cele necuviincioase şi a tăcea pe cele ce 
sunt cinstite şi folositoare. Că, precum cele necinstite şi cele greşite vatămă 
minţile ascultătorilor, tot aşa, cel ce tace lucrurile cele bune ale sfinţilor, 
lipseşte pe creştini de folos. 

11. Apoi adăuga şi aceste cuvinte: 

- Nu vă scumpiţi la cele ce sunt pentru folosul sufletului, pentru îmbrăcă- 
mintea, pentru podoaba şi pentru hrana lui. Că, precum se hrăneşte trupul 
acesta stricător şi muritor din bucatele cele stricăcioase, aşa se hrăneşte şi 
sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, cu istoriile cele sfinte şi cu vieţile sfinţilor. 

12. Precum trupul, nemâncând bucatele cele potrivite lui, după o vreme 
nu mai poate fi viu, ci moare, aşa şi sufletul care nu se hrăneşte cu citirea 
dumnezeieştilor Scripturi, cu vieţile sfinţilor şi cu cuvântul lui Dumnezeu, nu 
poate fi viu nicidecum, ci este mort. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 369 

13. Alteori, iarăşi învăţa poporul, zicând: 

- O, omule, când tu nu pofteşti, nici îţi este drag să citeşti cuvintele cele 
invăţătoare de fapte bune, sufletul tău nu se smereşte, nu se umileşte, nu se 
căieşte de păcatele sale. Când tu nu te părăseşti de răutăţi, când nu cercetezi 
bolnavii, nu miluieşti pe săracul cu ce-ţi dă mâna, nu iubeşti pe aproapele ca 
pe sineţi, ci zavistuieşti sporirea lui şi, în loc de milă, răpeşti cele ale 
săracului, atunci sufletul tău este mort cu totul despre faptele bune, care prin 
citirea dumnezeieştilor Scripturi se lucrează şi cresc şi se adaugă. 

14. Iar pe cei leneşi la citirea sfintelor cărţi îi îndemna, zicând: 

- Pentru aceasta vă rugăm şi vă îndemnăm, îmbrăţişaţi Vieţile Sfinţilor şi 
le citiţi; nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori. Nu ziceţi că le-am citit o 
dată sau de două ori şi ne este destul, „că mântuirea sufletului este întru mult 
sfat", zice Ecleziastul. 

15. Apoi zicea: 

- Dacă veţi citi de multe ori Vieţile Sfinţilor cu dreaptă credinţă, cu 
evlavie şi cu luare-aminte, sufletul vostru se va deştepta către urmarea celor 
bune, mintea se va lumina, iar ochii se vor face două râuri sau două izvoare 
de lacrimi. Atunci veţi cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea, facerea 
de bine către aproapele. Atunci veţi cunoaşte câtă dragoste au arătat sfinţii 
către Dumnezeu, Ziditorul nostru, încât unii şi trupurile lor şi le-au dat spre 
munci pentru dragostea Lui, iar alţii cu post şi cu toată pătimirea şi le-au 
topit. 

16. Mitropolitul Veniamin adăugă şi aceste cuvinte: 

- Banii pe care îi cheltuiţi rău la jocul de cărţi, la petreceri şi la alte 
lucruri nefolositoare şi de suflet pierzătoare - pentru care, o, ce greu veţi fi 
întrebaţi în ziua judecăţii! - daţi-i la cumpărarea cărţilor şi veţi avea plată de 
îa Dumnezeu şi laudă că nu i-aţi cheltuit rău. Iar vremea pe care o cheltuiţi la 
jocul de cărţi şi la alte deşertăciuni, cheltuiţi-o întru fapta cea bună a citirii 
cărţilor Sfinţilor Părinţi şi veţi scăpa de mulţimea vorbelor deşarte pe care le 
vorbiţi, pentru care multă osândă veţi avea înaintea înfricoşatului Judecător, 
care zice că pentru tot cuvântul deşert vor da oamenii socoteală în ziua 
judecăţii. 

17. Pentru aceasta - continuă mitropolitul Veniamin - vă rugăm şi vă 
poftim şi vă îndemnăm ca, părăsindu-vă de nişte lucruri nefolositoare şi de 
suflet pierzătoare ca acestea, prin citirea Vieţilor Sfinţilor să vă apucaţi de 
lucrarea faptelor bune şi către râvna şi urmarea sfinţilor să vă întindeţi, ca 
împreună cu dânşii să vă sălăşluiţi întru împărăţia cerurilor. 



370 PATERICUL ROMÂNESC 

18. Zicea iarăşi către fiii săi duhovniceşti: 

- Decât toate câte se cuvin şi ajută către luminarea, către deşteptarea şi 
îndemnarea spre lucrarea faptelor bune, prin care se pricinuieşte omului 
mântuirea şi suirea privirii spre cele înalte, mai de nevoie este citirea dumne- 
zeieştilor Scripturi cele de Dumnezeu insuflate, o, prea iubite cititorule. 

19. Zise şi acestea: 

- Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint cu foc lămurit, haine 
aurite, care din lâna cea prea albă a Mielului lui Dumnezeu Celui ce ridică 
păcatele lumii s-au ţesut; piei gândite ale cortului mărturiei, care însufleţesc 
firea noastră cea omorâtă prin călcarea dumnezeieştilor porunci, care ne 
zidesc, ne îmbracă şi ne împodobesc ca pe un cort sfânt şi biserică sfinţită, 
spre sălăşluirea în noi a nemărginitului Dumnezeu. 

20. Iar despre greutatea răspunderii arhiereşti, acestea zicea smeritul 
păstor al turmei lui Hristos: 

- Deci, am cunoscut cum că vremurile de acum sunt iuţi, lucrurile potriv- 
nice, viaţa omului scurtă, păcatele multe, moartea se apropie, funia vieţii din 
zi în zi se tot strânge la stejar, muncile iadului multe şi groaznice şi nesfârşite, 
focul gheenei arzător şi cumplit, tartarul atât de rece, cât şi diavolul se 
cutremură de dânsul, muncitorii nemilostivi şi Judecătorul prea drept. 

Lângă acestea, aducându-mi aminte cum că nici ca Iacov acela nu sunt 
puternic a prăvăli piatra de pe gura fântânii şi a-mi adăpa oile turmei mele 
celei cuvântătoare; nici ca lui Moise nu mi s-a prefăcut toiagul în şarpe; nici 
apa în sânge nu am prefăcut-o, spre încredinţarea trimiterii pentru a scoate pe 
noul Israel din păcat şi către împărăţia cerurilor a-1 povăţui; ci aşa prost, vai 
mie, cu care suflet şi cu care inimă, eu, cel fără de minte, am îndrăznit a lua 
asupra mea slujba aceasta, pe care o am primit? 

21. Altădată iarăşi se mărturisea mitropolitul Veniamin: 

- Vai mie, cum am îndrăznit eu îndrăzneţul şi m-am împovărat cu o 
sarcină atât de grea? Dar, oare, luat- am şi eu vreo descoperire ca să primesc 
asupră-mi o slujbă ca aceasta atât de mare? Auzit- am şi eu ca Moise: Vino şi 
te voi trimite pe tinel (Ieşire, 3, 10). Socotitu-mi-am mai întâi nevrednicia 
mea? Zis-am că sunt amorţit la glas şi zăbavnic la limbă pentru prostimea şi 
neînvăţătura mea? Zis-am: Nu sunt vrednic, Doamne, ca Moise, atunci? 
Rugatu-m-am ca acela: Rogu-mă Ţie, Doamne, pune pe altul care va fi 
vrednic a fi trimişi (leş. 4, 13). Ah, foarte am greşit, ticălosul, şi m-am 
amăgit şi am urmat sfaturilor omeneşti şi nu mi-am deschis ochiul minţii ca să 
văd şi să-mi măsor neputinţa mea! 

22. La urmă adăuga şi acestea: 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 371 

- Arhieria Legii Noi este mai presus decât porunca Legii Vechi. Că acolo 
era ieşirea cea din Egipt, aici fagirea de păcat; acolo izbăvirea de tirania lui 
Faraon, aici izbăvirea sufletelor de silnicia diavolului. 

23. Atât de mult preţuia marele mitropolit cuvintele Sfântului Ioan 
Scărarul, încât le recomanda tuturor zicând: 

- Precum pâinea este, decât toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, 
aşa este şi cartea aceasta a Sfântului Ioan Sinaitul, celui ce pofteşte mântuirea 
sa, mai de nevoie decât toate celelalte cărţi părinteşti. Şi precum luna pe stele, 
aşa şi aceasta pe celelalte le covârşeşte. Şi precum decât celelalte simţuri ale 
omului vederea este mai lucrătoare, aşa şi cartea asta este mai lucrătoare decât 
acelea la mântuirea omului. Fiindcă aceasta spune toate preasfintele voi ale lui 
Dumnezeu, decât altele mult mai minunate şi mai luminate. 

24. Scara Sfântului Ioan, continuă bunul păstor, este nu numai monahilor, 
ci şi mirenilor preabun îndreptar şi canon, care povăţuieşte pe toţi cu de-a- 
mănuntul către cele cuviincioase. Prin învăţăturile ei cele înţelepte, ea aduce 
pe cei ce o citesc pe dânsa către umilinţă şi către plânsul cel curăţitor de toate 
intinăciunile cele trupeşti şi sufleteşti. Nu este cu putinţă a povesti limba 
omenească, după vrednicie, darurile cele minunate ale acestei cărţi, cu care 
răsplăteşte pe cititorii şi îndrăgitorii ei. 

25. Apoi adăuga şi cuvintele acestea: 

- Primiţi cartea aceasta cu dragoste, o, iubiţi cititori, şi citiţi-o des şi cu 
-uare-aminte, că, negreşit, ea este oarecare toiag al lui Moise, prin care veţi putea 
desface marea vieţii acesteia celei mult învăluite şi a patimilor celor învifo- 
rătoare, şi fără de primejdie o veţi trece, iar pe faraon cel gândit, adică pe 
diavolul, întru dânsa îl veţi vedea cufundat, ca şi Israel cel de demult pe egipteni. 

26. Iarăşi zicea: 

- Cartea aceasta este mană care îndulceşte simţurile sufletului celui 
unărât de patimile şi de valurile vieţii acesteia. Este liman care izbăveşte pe 
cei ce scapă la citirea ei, îi slobozeşte de cufundarea în păcatele cele mult 
înconjurătoare şi îi face pe dânşii să înoate tară de primejdie prin apele vieţii 
acesteia celei mult tulburate. 

27. Zicea iarăşi: 

- Scara Sfântului Ioan Sinaitul este scara aceea pe care a văzut-o Iacov 
cel de demult, al cărei capăt ajunge până la cer - întru care Dumnezeu este 
întărit - şi pe care îngerii se pogoară ca nişte duhuri slujitoare pentru cei ce 
"«or să moştenească mântuirea, iar sufletele cele ce se mântuiesc printr-însa, se 
sue şi Dumnezeu le primeşte şi întru împărăţia Sa le sălăşluieşte. 



372 PATERICUL ROMÂNESC 

28. La urmă, adăuga mitropolitul Veniamin: 

- Cel ce însetează de mântuirea sa, să alerge la râul acesta prea dulce şi 
cu adevărat se va prea îndulci şi prea se va veseli. Că pornirile râului acestuia 
cu adevărat veselesc cetatea lui Dumnezeu, adică pe sufletele credincioşilor, şi 
luminat strigă, chemându-i pe dânşii: „Veniţi, apropiaţi- vă toţi cei ce doriţi să 
vă săturaţi din roadele Mele cele pricinuitoare de viaţă veşnică" . 

29. Iar despre rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel învăţa mitropolitul 
Veniamin pe fiii săi duhovniceşti: 

- în tot chipul ne-am silit a le tălmăci bine şi după firea limbii noastre, 
spre mai lesne-înţelegerea cititorului, ştiind că unii din cititorii cei de pe la 
ţară se află cam slabi spre citire şi cam grei la înţelegere. Ca nu din pricina 
aceasta, a neînţelegerii, să rămână ceva din cele cuviincioase ale slujbei necitit 
sau necântat şi să greşească înaintea lui Dumnezeu sau înaintea Preasfintei 
Născătoare de Dumnezeu sau înaintea sfântului căruia îi cântă slujba şi în loc 
de binecuvântare şi de iertarea păcatelor pentru osteneală, urgie şi blestem 
să-şi tragă asupra sa pentru neştiinţă şi greşeală. 

30. Zicea iarăşi bunul păstor: 

- Pe cât de cu osârdie, cu dragoste şi cu evlavie cântă cineva lui 
Dumnezeu sau Născătoarei de Dumnezeu sau sfântului, cu înţelegere şi cu 
dreaptă credinţă, pe atât se mulţumeşte şi Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare 
şi sfinţii care se roagă şi milostivesc pe Dumnezeu asupra lui să-i dăruiască 
iertare păcatelor. 

31. Apoi adăuga şi acestea; 

- Ceea ce place Iui Dumnezeu, place şi Preasfintei Născătoare de 
Dumnezeu şi sfinţilor Lui. Iar ceea ce place sfinţilor Lui, place şi Preasfintei 
Născătoare de Dumnezeu, place şi lui Dumnezeu. 

32. Iar pentru folosul tipicului zicea: 

- Tipicul şi umbletul vi-1 pun în buna rânduiala, cum să umblaţi în 
Biserica lui Dumnezeu cu cucernicie şi evlavie, cum să vă purtaţi întru cele 
sfinte, cum să citiţi cu luare-aminte şi cu osârdie cuvintele Sfinţilor Părinţi în 
urechile ascultătorilor, ca şi pe sinevă să vă folosiţi şi pe ascultători pe calea 
mântuirii să-i povăţuiţi. 

33. Tipicul, spunea mitropolitul Veniamin, vă va învăţa cu câtă osârdie să 
vă aflaţi către sfintele slujbe ale lui Dumnezeu, ale Preasfintei Născătoare de 
Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui, pe care se cade să o aibă fiecare creştin. Cu cât 
mai mult preoţii şi diaconii care sunt datori a fi lumină şi a se face model şi 
pildă de fapte bune enoriaşilor lor! 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 373 

34. Dacă aşa vă veţi sârgui, adăuga mitropolitul, a citi tipicul şi 
învăţăturile lui a le cunoaşte, dacă vă veţi deprinde şi vă veţi obişnui întru 
învăţăturile lui şi slujbele sfinţilor bine le veţi orândui, dacă veţi fi 
sârguincioşi către cele dumnezeieşti şi veţi fi iubitori de bunele rânduieli ale 
slujbelor sfinţilor, ale ceremoniilor bisericeşti şi vieţuirii celei plăcute, 
moştenitori împărăţiei cerurilor vă veţi face. Că acesta este şi scopul 
tălmăcirii tipicului. 

35. Pentru folosul citirii Sfintelor Scripturi, aşa învăţa marele mitropolit: 

- Ce este mai dulce sau ce este mai veselitor în viaţă, decât a se apropia 
omul cu mintea de Dumnezeu şi a vorbi împreună cu El, printr-o aleasă şi 
netulburată cugetare la citirea dumnezeieştilor cuvinte? Acestea ştiindu-le 
Proorocul şi împăratul David, zicea: Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele 
Tale, mai dulci decât mierea şifagurul (Ps. 18, 11 şi 118, 103). 

36. Alteori îndemna părinteşte pe toţi, zicând: 

- îndeletniciţi-vă ziua şi noaptea întru citirea Sfintelor Scripturi şi veţi fi 
cu adevărat ca sadul lângă izvoarele apelor, aducând la bună vreme rodul 
vieţii şi frunzele îmbunătăţitelor voastre fapte nu vor cădea (Ps. 1,3). 

37. Iar despre importanţa Ceaslovului învăţa, zicând: 

- Nu ar fi greşit cineva, nici departe de adevăr ar fi stat, de ar fi numit 
cartea aceasta sfeşnic de aur cu şapte făclii, după vedenia Proorocului 
Zaharia, că pe cele şapte Laude ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe le 
inchipuieşte, nici de ar fi numit-o cer. Că, precum cerul cuprinde în sine pe 
stele şi pe cele şapte planete, tot aşa Ceaslovul, pe cele şapte Laude şi pe 
mulţimea sfinţilor ce se cuprind în cele douăsprezece luni. 

38. Zicea iarăşi înţeleptul părinte al Moldovei: 

- Cuprindeţi laudele acestea cu suflet voios, iubitorilor de Hristos 
creştini, rară de lene dându-Ie lui Dumnezeu în toate zilele, gândind la 
patimile Domnului care se cuprind într-însele, aşteptând cu bună nădejde ziua 
venirii lui Hristos la judecată. Că va veni având plata Sa cu Sine, ca să 
răsplătească fiecăruia după faptele lui. Şi credeţi, tară îndoială, că veţi lua 
plata ostenelilor voastre. 

39. Pentru folosul învăţăturii iarăşi zicea: 

- Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl 
înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât necuvântătoarele vietăţi. 

40. Spunea mitropolitul Veniamin şi acestea: 

- Omul, fiind înzestrat de Dumnezeu cu talentul de fiinţă cuvântătoare, 
cu minte primitoare de ştiinţă şi neîndeletnicindu-se în învăţătura nici unui fel 



374 PATERICUL ROMÂNESC 

de ştiinţă sau meşteşug, nu se poate socoti vrednic de altă numire, decât de 
slugă vicleană şi leneşă. Nici de altă răsplătire vrednic, decât a se arunca în 
întunericul cel mai dinafară, unde este veşnică plângere şi scrâşnirea dinţilor 
(Matei 25, 30). 

41. Iar pentru părinţii care nu-şi dau copiii la învăţătură, zicea: 

- Ucigaşi de fii, cu adevărat, se pot socoti părinţii cei ce nu se îngrijesc 
să dea nici un fel de învăţătură fiilor lor. Ba încă şi mai răi decât aceia, după 
cum adevereşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Că ucigaşii de fii numai 
trupul îl despart de suflet, iar cei ce nu dau bună creştere şi învăţătură fiilor 
lor, şi pe trup îl despart de suflet, şi pe suflet de Dumnezeu". Vai, deci, şi 
amar vouă, părinţilor, în lumea aceasta, dar mai vai şi mai amar în ceea ce va 
să fie! 

42. Fiecare ştiinţă sau meşteşug se câştigă prin teorie şi praxis (practică). 
Aceasta întocmai urmează şi la învăţătura creştinească. Ca să fie cineva 
desăvârşit creştin trebuie mai întâi să aibă teoria credinţei, adică să ştie 
dumnezeiasca Scriptură şi învăţătură. Apoi sa aibă praxis, adică să aibă faptele 
credinţei, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 20). 

43. Adăuga apoi şi aceste cuvinte: 

- Biserica, în veacurile de mai înainte, atât se îngrijea pentru învăţătura 
credinţei, încât, de la treapta arhiereilor, tot clerul, până şi anagnoştii, se 
însărcinau să catehizeze poporul. Aveau încă şi diaconiţe rânduite pentru 
catehizarea femeilor. La început şi slujba Liturghiei se săvârşea după ce se 
propovăduia îndelung poporului învăţătura credinţei. 

44. în zilele de acum, continua mitropolitul Veniamin, împuţinându-se 
învăţătura credinţei, prea lesne a putut să se împuţineze şi credinţa. Deci, 
împuţinându-se credinţa, neapărat s-au împuţinat şi semnele ei, încât 
mărturiile Sfintelor Scripturi pentru semnele şi minunile ce se făceau mai 
înainte, ca nişte basme se par astăzi celor ce umblă întru întunericul neştiinţei 
şi a necunoştinţei dumnezeieştilor Scripturi. Iar cele puţine şi foarte rare 
minuni, care încă urmează acum, le socotesc ca de la întâmplare. 

45. Apoi se întrebă cu amărăciune venerabilul mitropolit: 

- Cine în ziua de astăzi se îndeletniceşte cu citirea Sfintelor Scripturi, ca 
să poată cunoaşte ce este Dumnezeu, ce este lumea şi ce este omul? Care 
părinte se sârguieşte a întemeia în inima fiilor săi cunoştinţa de Dumnezeu, 
învăţătura dogmelor credinţei şi poruncile Legii? 

Cu adevărat foarte puţini sunt unii ca aceştia şi, adevărul grăind, mai tot 
tineretul veacului acestuia, lipsit de toată ştiinţa creştineştilor învăţături, s-a 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 375 

abătut la netrebnice îndeletniciri, la basme şi la tot felul de zădărnicii, din 
care izvorăsc toată călcarea de lege şi nebăgarea de seamă a poruncilor. Nişte 
îndeletniciri ca acestea prea lesne au putut răsturna, în multe părţi ale 
Europei, turnul credinţei, a cărui temelie n-a fost aşezată pe fundamentul 
dogmelor ortodoxe. 

46. Dar şi ortodocşilor, adăugă mitropolitul, nu puţină rătăcire 
pricinuiesc. Că prin acestea, mândrindu-se fiecare a se socoti pe sine filosof şi 
învăţat, nu îngăduie mai mult a fi povăţuit de frâul credinţei, pentru că îl 
opreşte de a-şi săvârşi voile inimii sale. Ci îşi năluceşte lui singur de la sine 
dreptăţi şi legi. 

47. Zis-a iarăşi bunul păstor: 

- Socotind eu nevrednicul că, luând pe umeri sarcina arhipăstoriei ţării 
acesteia, de nu mă voi sârgui a îndepărta pe cuvântătoarea mea „turmă" de la 
nişte căderi ca acestea, mai înfricoşat mă va mustra Dreptul Judecător pentru 
aceasta, decât pentru înseşi păcatele mele, m-am sârguit, şi prin îndemnare, 
dar şi prin însăşi a mea osteneală şi cheltuială, de am tălmăcit şi am tipărit 
cărţi cu tot felul de învăţături povăţuitoare la adevărata cunoştinţă şi dătătoare 
de mult folos sufletesc. 

48. Iar pentru folosul cărţilor, zicea marele ierarh: 

- Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, 
inmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se 
vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor 
luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi 
neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru 
neînlesnire. 

49. Apoi îndemna pe cititori, zicând: 

- Fiţi, iubiţilor, cu luare-aminte la citirea acestei cărţi 24 , ca nu toată 
trecând-o cu ochii, în minte să nu rămână nimic sau foarte puţin din cele ce aţi 
citit. Pe această carte de mare folos pricinuitoare v-o pun astăzi înainte, 
iubiţilor patrioţi, şi vă rog să o primiţi ca pe o împlinire a unora din datoriile 
mele către cuvântătoarea mea turmă. 

50. Iar despre felul cum trebuie să se citească sfintele cărţi, astfel învăţa: 

- Mintea este întocmai ca şi stomacul. Şi după cum multa mâncare aduce 
nemistuire, iar după o vreme ajunge stomacul să nu poată mistui nimic, 
asemenea este şi mintea. Când cineva o încarcă cu multă citire, îndată ce a 



^ Istoria Scripturii Vechiului Testament 



376 PATEKICUL ROMÂNESC 

închis cartea, a uitat tot ce a citit. Iar după o vreme ajunge mintea cu totul 
nelucrătoare şi uită şi cele ce a ştiut mai înainte. 

Aşadar, cel ce voieşte a se folosi din citire trebuie neapărat să urmeze 
dieta aceasta. Adică, după ce va citi în linişte, cu bună luare-aminte, o 
încheiere a unei pricini, să închidă cartea şi să se întrebe pe sine ce a citit. Şi 
toate acelea repetându-le în gândul său, să urmeze iarăşi înainte, cât va socoti 
că îi poate mistui mintea. în acest chip se foloseşte cu adevărat, că, toate 
aşternându-se cu bună rânduială în mintea sa, oricând poate împărtăşi şi pe 
alţii din cunoştinţele sale. Apoi şi mintea sa se face bine lucrătoare, ţinând în 
bună stare pe toate câte a auzit sau a citit. 

51. Zicea mitropolitul Veniamin către păstorii săi: 

- Fiilor, rugaţi-vă şi pentru mine, ca cel ce totdeauna mai mult cinstesc 
folosul de obşte decât răsuflarea ce-mi ţine viaţa. Că pe toate puterile trupeşti 
şi duhovniceşti în armonie, ca pe nişte strune, le am întinse, pe care oricând le 
vor mişca degetele obştii sunt gata a face sunetul glasului ce este plăcut 
dragostei tuturor. 

52. Altădată iarăşi îi îndemna: 

- Primiţi cu dragoste osârdia mea, iubiţilor, dimpreună cu citirea acestei 
cărticele, care la vedere deşi se arată mică, dar luând aminte înţelegerile 
noimelor ei cele înalte, dimpreună urmaţi şi pocăinţei celui smerit, care cu 
toată inima se pocăieşte şi cu amar plânge şi se căieşte de păcatele sale 
înaintea lui Dumnezeu. 

53. Zicea iarăşi: 

- Bateţi neîncetat la uşa milostivirii lui Dumnezeu, până ce vă va milui şi 
se va închipui Hristos cu sfintele Lui patimi în inimile voastre. Nu pierdeţi 
vremea în zadar, pe care Dumnezeu v-o dă spre pocăinţă, aşteptând 
întoarcerea voastră. Pentru ca nu cumva, după cea prea multă şi îndelungă 
răbdare a Lui, să sosească şi judecata, şi nu va fi atunci Cel ce izbăveşte. 

54. Apoi adăuga şi aceasta: 

- Lepădaţi tot vicleşugul, pizma şi răutatea din inimile voastre şi toată 
necurăţia, zavistia şi hula din sufletele voastre şi vă va primi Dumnezeu întru 
pocăinţă. Fiţi blânzi, cucernici, cu evlavie către cele sfinte, iubitori de 
Dumnezeu, iubitori de fraţi şi veţi petrece întru această viaţă zile fericite, iar 
la sfârşitul vieţii voastre veţi merge acolo cu bune nădejdi de mântuire. 
Iubiţilor, fiţi osârduitori spre toată fapta bună întru această puţină viaţă şi 
pentru mine vă rugaţi, că sunt al dragostei voastre de amândouă fericirile 
rugător. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 377 

55. Zicea şi acestea: 

- Sfinţitele Scripturi să nu vă rămână a le citi totdeauna. Ci, mai ales să 
ii îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul folositor. Mai mult, pe fii şi pe toată 
anerimea să-i povăţuiţi spre toată fapta bună, spre toate învăţăturile cele 
sănătoase, de Dumnezeu plăcute şi folositoare, după datoria pe care o aveţi, 
că pentru aceşti tineri aveţi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu. 

56. Apoi adaug, zicând: 

- Staţi întru toată fapta bună şi fiţi aşteptând cu bună nădejde ziua venirii 
ini Hristos la judecată. Că va veni, având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească 
5ecăruia după lucrurile lui, precum însuşi făgăduieşte. 

57. Despre săvârşirea slujbelor în limba românească zicea: 

- Să vă miraţi de negrăita înţelepciune a Ziditorului întregii făpturi, cum 
din nimic pe toate le-a adus întru a fi. Precum şi pe a noastră limbă, atât de 
împresurată de multe altele, a ridicat-o la atâta înălţime şi vrednicie, încât să 
Dinevoiască a ne învrednici să-i aducem printr-însa doxologii, cereri şi 
mulţumiri, închinându-ne Sfintei Treimi întru o fiinţă, Părintelui şi Fiului şi 
Sfântului Duh. 

58. în prefaţa „Penticostarului" spunea mitropolitul Veniamin aceste 
cuvinte pline de bucurie duhovnicească: 

- O, carte aurită! Tu, ivindu-te, risipeşti toată întristarea sufletelor şi 
Biserica lui Dumnezeu se umple de lumină şi de strălucire. Tu, arătându-te, 
izgoneşti toată posomorârea feţelor ce se pricinuieşte din întristarea inimilor 
celor apăsate de lacrimi şi de amărăciune. Tu pe toţi credincioşii îi chemi, ca 
ie obşte să se veselească. Tu, de obşte, tuturor le dai bune nădejdi de 
mântuire. Tu chemi şi pe drepţi şi pe păcătoşi şi pe cei ce s-au înfrânat şi au 
postit şi pe cei ce s-au lenevit şi nu au postit, ca toţi împreună să se bucure şi 
>ă se veselească. 

59. Spunea păstorul cel bun şi aceste îndemnuri părinteşti: 

- Veniţi să ne bucurăm de Domnul, Care ne ţine şi ne hrăneşte şi ne dă 
:oate bunătăţile şi rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre, şi ca un bun şi 
robitor de oameni nu ne pedepseşte. Ci, totdeauna îndelung rabdă, aşteptând 
pocăinţa sa ne ierte, să ne îmbrăţişeze şi să ne facă părtaşi nu numai învierii, 
;: şi împărăţiei Sale. 

60. Zicea iarăşi: 

- Să nu ne lenevim, trecându-ne vremea în zadar, pe care Dumnezeu ne-o 
iă spre pocăinţă. Ci în tot minutul să fim cu grijă că vine, vine ziua Domnului 
cea mare şi înfricoşată, când fiecare va primi plata sa precum a lucrat în viaţă. 



378 PATERICUL ROMÂNESC 

61. Ceaslovul, zicea mitropolitul Veniamin, este cartea rugăciunilor celor 
mai trebuincioase, care hrănesc sufletul cu cele mai mângâietoare şi pline de 
umilinţă sfinte rugăciuni, cu care sufletele cele evlavioase, încet aprinzându-se 
către Dumnezeu, strigă cu Proorocul: Cât sunt de dulci gâtlejului meu 
cuvintele Tale, Doamne! 

62. în prefaţa Hronografului zicea iarăşi bunul păstor al Moldovei: 

- Având eu sarcina arhipăstoriei şi a purtării de grijă pentru păşunea oilor 
celor cuvântătoare, am pus tot felul de silinţă, şi însumi, şi prin alţii, a se 
tălmăci cuvântul lui Dumnezeu din felurite limbi şi cărţi îmbrăţişate de maica 
noastră, dreptmăritoarea Biserică a Răsăritului, spre folosul şi mântuirea 
binecredinciosului popor al neamului românesc. 

63. Zicea iarăşi: 

- De două ajutoare morale mai întâi avem trebuinţă, spre a putea ajunge 
către mântuire. Adică de cunoştinţă şi de credinţă. Şi precum credinţa învie 
prin fapte bune, căci altfel este moartă, de asemenea, cunoştinţa, care naşte pe 
credinţă, se capătă şi se desăvârşeşte prin învăţătura dumnezeieştilor Scripturi. 
Pentru aceasta şi Mântuitorul, trimiţând pe apostolii Săi în lume, le-a zis: 
Mergând, învăţaţi toate neamurile, predicându-le Evanghelia Mea şi apoi îi 
botezaţi (Marcu 16, 15). 

64. în prefaţa „Istoriei bisericeşti", zicea marele ierarh: 

- Numai Biserica a putut face din fiare fii ai lui Israel, popor ales şi 
bineplăcut, sârguincios lucrător al pământului, supus credincios domnitorului, 
părinte duios al familiei, mădular râvnitor al statului şi, cu un cuvânt, cetăţean 
folositor al societăţii. 

65. Apoi continua, zicând: 

- Citind Istoria bisericească, va vedea fiecare că azilul ştiinţelor şi al 
literaturii în timpul prigonirilor barbare a fost Biserica. Şi, ca să zic aşa, 
lumina înţelepciunii s-a păstrat cu sfinţenie în focul tainelor altarului. Iar 
păzitorii preţiosului depozit al culturii au fost clericii, învăţătorii fireşti ai 
moralei. 

66. Zicea iarăşi: 

- Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, al 
patriei şi al omenirii, nu va pieri cetatea noastră. 

67. Altădată zicea cu durere mitropolitul Veniamin: 

- De vom alerga cu Ieremia pe căile Ierusalimului căutând, nu vom afla 
pe acela care să facă judecată şi să cerce credinţa. Pentru că, de la cel mai mic 
până la cel mare, toţi au făcut fărădelegi; de la preot şi până la profetul 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 379 

mincinos, care voieşte a vindeca sfărâmarea poporului cu graiuri mincinoase, 
zicând: Pace! când pacea îi lipseşte cu totul, chiar din inima lui. Ce vom zice 
pentru astfel de paravaţi (trădători) ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, care au 
părăsit izvorul apei celei vii şi şi-au săpat lor fântâni necurate, ce se surpă şi 
nu ţin? 

- Fiii veacului acestuia, temându-se de moarte, doresc viaţa, ca să 
îmbrăţişeze lumea pierzării şi să înoate în oceanul patimilor lor. Dar cine va 
da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi - zice Ieremia Proorocul - 
ca să plâng poporul acesta şi pe cei răniţi ai săi, ziua şi noaptea? (Ier. 1, 16). 

68. Spunea marele ierarh şi acestea: 

- Numai un trai ce ar urmări scopuri creştineşti, folositoare lumii, se 
poate numi viaţă. Altfel trupul nostru, în care stă îngrămădită spuza patimilor, 
nu poate fi pentru om decât o închisoare în al cărei întuneric stau harurile lui 
cele dumnezeieşti. 

69. Zise iarăşi mitropolitul Veniamin: 

- Iubiţii mei fii şi fraţi! Dacă adevărata glorie, adevărata mărire stă 
numai în virtute, apoi pentru a fi bărbaţi mari şi pentru a împăraţi peste lume 
şi peste eonii (mai marii) ei, nu avem trebuinţă de tronuri, nu avem nevoie de 
diademe, nu avem lipsă de sceptre, fără numai a lucra în via Domnului 
bunătatea şi a face dreptate. Apoi, uniţi prin dragostea evanghelică, să 
jmblăm într-un gând în casa lui Dumnezeu, cugetând ziua şi noaptea la Legea 
Domnului. 

70. Apoi continua, zicând: 

- în Legea Domnului să punem voia noastră, ca, aşa în nevoie, să putem 
zice cu Iezechiel: Adu-ţi aminte de noi, o, Dumnezeule, că am umblat înaintea 
Ta întru adevăr şi cu inima binevoitoare am făcut cele bune întru ochii Tăi 
Plângeri 5, 1). 

Iată mijlocul prin care să putem vieţui, nu îndelung, dar cu nemurire, ori 
in ce poziţie şi stare ne-am afla. 

71. Zicea iarăşi: 

- Nimic nu este, iubiţilor, mai mare, mai puternic, mai strălucit, mai 
folositor sub soare şi totodată mai uşor de dobândit decât bunurile virtuţii. 
Pnn virtute şi prin credinţă, nu prin arme şi putere lumească, sfinţii toţi au 
foruit cumplitele împărăţii ale întunericului şi au întemeiat împărăţia 
Evangheliei. 

72. După cincizeci de ani de jertfa, de osteneală şi de rodnică slujire 
arhierească în Biserica lui Hristos (1792-1842), mitropolitul Veniamin 
Costachi s-a retras la Mănăstirea Slatina, unde a mai trăit încă patru ani ca 



380 PATERICUL ROMÂNESC 

simplu monah, traducând în continuare cărţi folositoare de suflet din limba 
greacă veche, pentru luminarea poporului nostru ortodox. 

73. Mişcat de harul Duhului Sfânt, „smeritul părinte duhovnicesc al 
Moldovei", înainte de obştescul său sfârşit, îşi împarte prin testament toată 
agoniseala sa la mănăstire şi La săraci, adresând tuturor cele mai de pe urmă 
cuvinte de obştească iertare şi binecuvântare: 

- Las, iert şi binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe toţi fraţii 
mei creştini şi pe înşişi cei ce mă urăsc şi pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei 
ce au întins curse în calea mea şi chiar pe cei ce mi-au făcut vreun rău văzui 
ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acelora, ci 
cu îndurarea Sa să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu. 

74. Iar pentru înmormântarea sa, marele ierarh Veniamin Costachi scrie 
în acelaşi testament: 

- însărcinez pe fiul meu Meletie ca, pentru dragostea Domnului, 
înmormântarea să mi se facă după povăţuirea ce i-am dat, numai cu părinţii 
din mănăstire, din afară de sfânta biserică, fără arhierei, simplu şi fără 
zadarnice pompe şi cheltuieli... 25 . 



CARTE PASTORALĂ 

DATĂ ÎN EPARHIA ROMANULUI 

(Probabil, la anul 1796) 

Veniamin, cu mila lui Dumnezeu, 
Smerit Episcop Romanului 26 

„De când Dumnezeiasca Pronie au binevoit de ne-au încredinţat 
dregătoria păstoriei celei duhovniceşti, scopul nostru au fost şi este buna 
chivernisire a Bisericilor, mântuirea oilor celor cuvântătoare şi râvna pentru 
cuviincioasa petrecere a preoţilor Domnului. 

Drept aceasta, iată, preote, ţi-am pus înainte aceste ponturi cum ţi se cade 
să petreci, pre care te îndatoresc să le citeşti adeseori, şi ceea ce te învaţă să 
păzeşti întocmai neapărat. 

a. Dator eşti, o, preote, ca unul ce ai primit asupra ta Darul Preasfântului 
Duh şi te-ai pus învăţător norodului, să nu-ţi fie petrecerea ca celor de obşte, 



25 Toate cuvintele duhovniceşti de mai sus s-au extras din prefeţele cărţilor tipărite de mitropolitul 
Veniamin Costachi. 

26 Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, op. cit., p. 238-250. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 381 

ci să fii ferit şi păzit de toată prihana care aduce scandal şi defăimare cinului 
Liu, (adică) de beţie, care este începătura tuturor răutăţilor, de zavistie, de 
mândrie, de gâlcevi, de judecăţi, de sudălmi, de cuvinte deşarte, de 
jurământuri drepte ori nedrepte şi de a ieşi martor împotriva cuiva. Şi să fii 
curat atât la cele din lăuntru ale tale, cum şi pe dinafară, grijit la haine, spălat 
şi pieptănat, ca, cu toate faptele şi urmările tale, să fii pildă celor ce privesc la 
ane, că obiceiu au supuşii a urma întru toate povăţuitorul lor. 

b. Să aibi purtare de grijă pentru Biserica la care eşti orânduit slujitoriu, 
ca să fie grijită şi împodobită cu cele trebuincioase, atât înăuntru, cărţi, 
veşminte, icoane, sfinte vase, cristelniţă pentru Sfântul Botez, în care să se 
poată afunda pruncul cu lesnire în trei afundări, iar nu în turnări sau în alt 
chip cum şi pe dinafară iarăşi sa fie bine acoperită şi îngrădită împrejur; iară 
când va fi lipsită de ceva, o dată şi de doua ori, să îndemni pe ctitori sau pe 
poporani ca să împlinească cele trebuincioase. Iară, neurmând sfatul tău, să 
arăţi la protopopul ţinutului, ca după învăţătura ce va lua de la noi să urmeze. 

c. Când vei avea să slujeşti dumnezeiasca Liturghie, să posteşti cu o zi 
mai înainte, să te dezbraci de toate grijile lumeşti, întru acea vreme să te 
împaci cu toţi din toată inima ta şi aşa să săvârşeşti Jertfa cea fără de sânge, 
ca să fie bine primită în sfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri. 

d. Sfântul Agneţ vreau să-1 păzeşti şi să-1 grijeşti ca să nu umezească şi sa 
mucezească, cerându-1 la vreme şi uscându-1 cu mare rânduială, cum şi 
potrivirea Sfintelor Taine prea cu luare aminte să fie, ca nu fieştecum să se 
săvârşească şi să rămâie cât de puţin cusur, cu neorânduială. 

e. Pe poporanii tăi să-i sfătuieşti cele duhovniceşti şi să-i îndemni ca să 
meargă la Biserică în toate Duminicile şi sărbătorile şi să se spovedească fieşte 
care de patru ori pe an sau măcar o dată şi care vor fi vrednici să se şi 
împărtăşească. Aşijderea şi pe casnicii tăi să-i înveţi frica lui Dumnezeu, cu 
îndeletnicire la rugăciuni, a păzi curăţenia, a fi cinstiţi şi ascultători, ferindu-se 
de adunări necuviincioase, ca să ia şi alţii pildă bună în casa ta. 

f. Să te sileşti în tot chipul ca să dejghini (îndepărtezi) dintre poporani 
vrăjile, farmecile, descântecele, băierile şi altele asemenea acestora, care le 
fac cei mai mulţi prin casele lor, căci aceste sunt lucruri păgâneşti şi neplăcute 
lui Dumnezeu. Ci de va fi bolnav cineva dintre poporani, să cheme preotul să 
se roage pentru dânsul, după învăţătura Apostolului ce zice: Că rugăciunea 
credinţei va mântui pre cel bolnav (Iac. 5, 15). 

g. Să nu fii volnic a cununa, ori slobod, ori rob, fără de pecetluit cu 
pecetea noastră, nici a te ridica din satul acela unde te afli şi a merge aiurea, 



382 PATERICUL ROMÂNESC 

sau a sluji la altă Biserică fără ştirea şi blagoslovenia noastră, căci îndrăznind 
vei fi supus supt grele canoane. 

h. De te va supăra cineva, să nu-i răspunzi cu sudălmi şi ocări, ci să araţi 
la protopopul ţinutului şi se va înţălepţi supărătorul tău. Sau când vei avea 
pricină de gâlceava, nu eşti slobod a merge la judecată politicească, căci 
dregătorii politiceşti nu pot să te judece pre tine, fiind preot. 

Ci, când vei avea vreo supărare de judecată, tot la protopopul vei merge 
de-ţi vei cere dreptate. Şi când protopopul nu te va putea odihni, să fii 
îndatorit a veni la noi, ca să te punem la cale. însă te fereşte să nu fii tu 
începătorul pricinii, că apoi vei fi supus^canonisirii. 

Aceste mai sus arătate, ce ţi s-au pus ca o oglindă înainte, priveşte-le, o, 
preote, şi de vei păzi întocmai neapărat, bine să ştii că vei câştiga dragoste şi 
evlavie de la oameni, cinstea şi ajutorul lor vei dobândi. Arhiereul se va 
bucura de tine şi te va iubi ca pre un împreună slujitor al Tainelor lui 
Dumnezeu, carele, aşa să te întărească Domnul Dumnezeu, a le păzi neapărat, 
cu iubirea lui de oameni în veci. Amin". 



PUSTNICUL SFANŢ 

de la Peştera Mică a Ialomicioarei 

(secolul XIX) 27 

La începutul secolului XIX se nevoia în Schitul Peştera Ialomicioarei un 
călugăr smerit şi foarte iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind să se 
roage în pustie, a plecat din schit şi şi-a găsit sălaş o peşteră nebăgată în 
seamă, în desişul codrilor, numită până astăzi „Peştera Mică". Pustnicul nu 
ştia că acolo îşi avea adăpost un urs. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-au 
împrietenit unul cu altul, încât noaptea locuiau împreună în aceeaşi peşteră, 
iar ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu. 

Acolo s-a nevoit mulţi ani pustnicul în post, în rugăciune şi în alte 
neştiute osteneli. în tradiţia locului se spune că pustnicul nu primea nici un fel 
de mâncare de la nimeni, ci singur şi-o agonisea din pădure. Numai ursul, ca 
ucenic credincios, îi aducea vara în peşteră rugi de zmeură şi mure. 

Se mai spune din bătrâni că, odată, doi vânători au pândit ursul în 
zmeuriş ca să-1 împuşte. Apoi s-au luat după el până s-a ascuns în peşteră. Şi 
cum pândeau ei în apropiere, a ieşit pustnicul afară şi le-a zis: 



27 Numele lui s-a uitat o dată cu pierderea arhivei schitului. 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 383 

- Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta? 

- Să ne iertaţi, părinte, suntem vânători. Urmărim un urs. Parcă s-a 
ascuns aici în peşteră. 

- Dar v-a făcut vreun rău? Lăsaţi ursul în pace! Veţi găsi în pădure alte 
animale! 

- Iartă-ne, părinte - au zis vânătorii - şi te roagă pentru noi! 

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, fraţilor. Mergeţi în pace. 

- Părinte, avem ceva de mâncare la noi, am vrea s-o lăsăm sfinţiei tale. 
Vrei s-o primeşti? 

- Lăsaţi-o acolo, pe piatră. 

La urmă iarăşi l-au întrebat pe pustnic: 

- Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de 
mâncare? 

- Cum vă este voia, fraţilor. 

După câteva săptămâni au urcat din nou vânătorii pe Valea Ialomicioarei 
să ducă de mâncare cuviosului. Când au ajuns Ia gura peşterii, au văzut un 
lucru înfricoşat. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar 
alături, pe piatră, mâncarea lăsată mai înainte de ei era neatinsă. 

Din ziua aceea, nimeni nu ştie unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat şi 
care îi era numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un mic izvor de 
apă, ce curge în fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi, 
credincioşii intră în „Peştera Mică", se roagă şi iau apă din „Izvorul 
Pustnicului". însă, oricâtă apă ar lua, izvorul nu se împuţinează niciodată. 

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor noştri! 



EPISCOPUL CHESARIE AL BUZĂULUI 

(1784-1846) 

Episcopul Chesarie face parte din rândul marilor ierarhi români ai 
secolului trecut. El s-a născut în Bucureşti din părinţi săraci, prin anul 1784, 
cu numele de Constantin Căpăţână. La vârsta de 13 ani (1797) a fost 
încredinţat episcopului Iosif al Argeşului, care îl dă să înveţe carte la şcoala 
grecească de la Biserica Domniţa Bălaşa. Apoi îl călugăreşte la Mănăstirea 
Antim cu numele de Chesarie şi îl hirotoneşte diacon. 

în anul 1820, ucenicul episcopului Iosif ajunge iconom al Mănăstirii 
Antim şi mai târziu al Mitropoliei din Bucureşti. Fiind dăruit de Dumnezeu cu 
multă ascultare, smerenie şi pricepere, în anul 1825 este hirotonit episcop la 



384 PATERICUL ROMÂNESC 

Buzău de mitropolitul Grigorie Dascălul, păstorind turma încredinţată de 
Hristos cu neîmpuţinată dragoste şi osârdie, timp de 21 de ani. 

Găsind Eparhia Buzăului cu multe lipsuri şi cu biserici ruinate, a reînnoii 
zeci de lăcaşuri - mănăstiri, schituri, metoace şi biserici -, devenind astfel un 
mare ctitor al acestei eparhii. Iar pentru luminarea copiilor şi folosul de obşte 
al neamului, a întemeiat mai multe şcoli, precum: Seminarul eparhial, înfiinţai 
în anul 1836; şcoala de muzică bisericească, în anul 1830; şcoala de picturi 
bisericească, sub conducerea pictorului Nicolae Teodorescu, în anul 1831: 
şcoala de sculptură bisericească, în anul 1833 şi altele. In aceste şcoli ctitorite 
de episcopul Chesarie au fost aduşi cei mai buni profesori, duhovnici şi 
dascăli din Ţara Românească, din care au ieşit episcopi, preoţi şi dascăli aleşi, 
precum şi pictori renumiţi. Elevilor li se cerea cel dintâi credinţă tare in 
Dumnezeu, rugăciune şi viaţă morală desăvârşită. 

Pentru tipărirea cărţilor de slujbă şi învăţătură duhovnicească, episcopul 
Chesarie a reînfiinţat în anul 1833 o tipografie eparhială, unde s-au tipărit, cu 
binecuvântarea şi cheltuiala sa, zeci de cărţi patristice şi de cult, răspândite în 
cea mai mare parte gratuit. 

Dintre cărţile de învăţătură tipărite sub păstoria sa se amintesc; Despre 
purcederea Sfântului Duh, împărţire de grâu şi Puţul Sfântului Ioan Gură de 
Aur (1833); Sfăîuire pe scurt către cel ce se pocăieşte (1834); Cazanii (1834): 
Tălmăcire la cei o sută cincizeci de psalmi (1840); învăţătură către preoţi şi 
diaconi (1835); Alcătuire aurită (1837); Carte foarte folositoare de suflet: 
Cinci cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nyssa (1838); Chiriacodromion (1839) 
şi altele. Iar dintre cărţile de slujbă a tipărit: Evanghelia (1834); Molitfelnic 
bogat, Sfintele Liturghii şi Psaltirea (1835); Ceaslovul bogat, Acatistier 
(1836); Octoih şi Catavasier (1839); Sfintele Liturghii (1840); Psaltirea 
(1841); Agheasmatar (1845) şi altele. 

Acest neobosit episcop şi credincios păstor al Bisericii lui Hristos a purtat 
permanent grijă de fiii săi duhovniceşti, zidindu-le lăcaşuri, dându-le preoţi 
buni, cercetându-i personal şi hrănindu-i cu cărţi de învăţătură şi cuvinte 
părinteşti. Iar ca ucenic al unui mare episcop - Iosif al Argeşului - a ridicat şi 
el nu puţini ucenici şi fii sufleteşti, dintre care cel mai renumit a fost 
ierodiaconul Iosif Naniescu, venerabilul mitropolit al Moldovei de mai târziu. 

în anul 1846, la 30 noiembrie, episcopul Chesarie, păstorul cel bun şi 
credincios al Eparhiei Buzăului, a răposat cu pace, plâns de toţi credincioşii 
săi şi a fost îngropat lângă biserică, spre neuitată pomenire. Piatra lui de 
mormânt poartă această frumoasă inscripţie: „Opreşte-ţi, trecătorule, pasul în 
respect lângă pacinicul lăcaş al Colosalei umbre - sacrul mormânt. Aici 



CUVIOŞI DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX 385 

ierarhul Chesarie trupul îşi odihneşte de multele, în puţin timp, jertfiri spre 
gloria Domnului, a Patriei şi eternei sale memorii. (Noiemvrie 30, 1846)" 28 . 



CUVIOSUL CALINIC PUSTNICUL 

Mănăstirea Horaiţa-Neamţ 

(secolul XIX) 

Acest cuvios s-a nevoit în prima jumătate a secolului XIX într-o mică 
poiană, sub vârful Muntelui Horăiciorul. Bătrânii spun că era preot, că s-a 
nevoit aici 40 de ani, că ducea o viaţă sfântă şi că avea darul facerii de 
minuni. Veneau la el oameni bolnavi de prin sate, iar părintele îi vindeca cu 
post şi cu rugăciune. 

Cuviosul Calinic avea, de asemenea, mare evlavie la Maica Domnului, cu 
a cărei icoană izgonea duhurile rele din oameni, alunga fiarele sălbatice din 
grădina sa, biruia patimile şi gândurile viclene din cugetul său. Oriunde se 
ducea, purta cu sine icoana Maicii Domnului şi era izbăvit de tot răul. 

Nevoinţa pustnicului Calinic era aceasta: mânca o dată pe zi după apusul 
soarelui, săvârşea neîncetat rugăciunea lui Iisus şi priveghea noaptea cu 
cântări de psalmi şi metanii. Iar îndeletnicirea lui cea mai iubită era plantarea 
şi altoirea de pomi fructiferi. Toată poiana din jurul chiliei sale a plantat-o cu 
meri, pruni şi nuci. Ba mergea şi la Schitul Horăicioara sau cobora jos în 
Mănăstirea Horaiţa de planta şi altoia pomi de tot felul. Iar toamna aduna cu 
bucurie roadele ostenelilor sale şi le împărţea în dar la trecători, „în numele 
Maicii Domnului!" 

Aceasta era viaţa şi nevoinţa Cuviosului Calinic pustnicul. Ajungând la 
adânci bătrâneţi, a căzut bolnav la pat. Atunci au venit călugării din schit şi 
i-au zis: 

- Părinte Calinic, am venit să te coborâm de vale, să mori la mănăstire. 

- Cu ajutorul Maicii Domnului, a răspuns bătrânul, mă cobor singur! Şi 
îndată, luând icoana Preasfintei Fecioare, s-a coborât înaintea tuturor în 
Mănăstirea Horaiţa. Apoi s-a închinat în biserică, s-a mărturisit la duhovnic, a 
cerut Preacuratele Taine şi, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a 
adormit cu pace şi cu bucurie în suflet. Locul unde s-a nevoit se numeşte 
astăzi „Poiana lui Calinic". 



28 Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II colectiv, Bucureşti, 1958, p. 419-422; D. Furtună, 
Chesarie, episcopul Buzăului, Bucureşti, 1913; G. Voiculescu, Viaţa şi activitatea lui Chesarie, teză de 
^:emă, Bucureşti, 1897, p. 57 



SFINŢI ŞI CUVIOŞI 
din a doua jumătate 



a secolului XIX 



ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILA 

Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ 

(1789-1853) 

a. Viaţa 

Arhimandritul Neonil Buzilă a fost cel mai renumit stareţ al Mănăstirii 
Neamţ din secolul XIX. Personalitatea sa se impune în istoria monahismului 
nostru, atât prin înalta sa trăire duhovnicească şi prin înţelepciunea cu care a 
crescut atâtea suflete în dragostea de Hristos, cât şi prin devotamentul cu care 
s-a pus pe sine şi întreaga mănăstire în slujba Bisericii, a neamului şi a 
aproapelui. 

Stareţul Neonil s-a născut în satul Valea Seacă-Suceava, în anul 1789. 
Părinţii săi, deşi săraci, i-au dat o creştere aleasă. In anul 1802, când avea 
numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală, fiind încredinţat unchiului său, 
arhimandritul Ilarie, din Mănăstirea Neamţ. în anul 1808 a fost călugărit, iar 
mai târziu, hirotonit diacon şi preot. 

între anii 1827-1832 a fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala 
mitropolitană din capitala Moldovei, fiind preţuit şi căutat de toţi locuitorii 
oraşului, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit". între anii 1832- 
1834, ca stareţ al Mănăstirii Bărboi din Iaşi, s-a îngrijit de reînnoirea acestui 
sfânt lăcaş, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit. 

După moartea stareţului Dometian (1834), arhimandritul Neonil este ales 
stareţ al Mănăstirii Neamţ, pe care o conduce cu înţelepciune timp de doi ani 
<1834~1835). în urma unor intrigi din afară, este schimbat din stăreţie, apoi 
reales între anii 1838-1839. După doi ani este înlocuit pentru a doua oară şi 
surghiunit la Mănăstirile Slatina şi Vorona, datorită caracterului său devotat şi 
statornic. în anul 1843, arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oară 
stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, pe care le păstoreşte cu o neegalată 
pricepere timp de încă zece ani. în această scurtă perioadă, deşi suferind, 
reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi 
culturală. 

Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat 
îl casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi 
nu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, 
specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti. 



390 PATERICUL ROMÂNESC 

După şapte ani de suferinţă, marele stareţ Neonil Buzilă, împăcat cu sine, 
cu oamenii şi cu Dumnezeu, se mută în odihna lui Hristos, plâns de tot 
soborul, la 16 octombrie, 1853, şi este înmormântat în pridvorul bisericii 
ctitorite de Ştefan cel Mare, precum se vede până astăzi. 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură 

1. Stareţul Neonil şi-a închinat din copilărie viaţa lui Hristos. învăţătura 
de carte şi adâncul Sfintelor Scripturi le-a deprins de la renumiţi dascăli ai 
Mănăstirii Neamţ, ieromonahul Iosif şi schimonahul Platon, iar meşteşugul 
ne voinţei* călugăreşti 1-a învăţat de la cei mai buni duhovnici ai soborului. Se 
spunea despre dânsul, precum însuşi lucrul 1-a adeverit, că pe toţi dascălii şi 
duhovnicii săi i-a întrecut. 

2. Arhimandritul Neonil, în toată viaţa sa, a fost foarte râvnitor pentru 
casa Domnului. în anul 1821, când multe biserici şi odoare erau jefuite şi 
distruse de răsculaţi, el a fost rânduit de stareţul Mănăstirii Neamţ, 
arhimandritul Ilarie, să ascundă în pădure icoana făcătoare de minuni a Maicii 
Domnului. După aproape doi ani de zile, tot sfinţia sa a fost trimis să aducă 
din nou icoana Maicii Domnului în mănăstire. 

3. în acelaşi an (1821), când Mănăstirea Secu era incendiată de turci şi 
tezaurul zidit într-o tainiţă, părintele Neonil, luând poruncă de la stareţ, s-a 
furişat noaptea sub ziduri împreună cu pustnicul Zosima, a spart peretele şi a 
ascuns tezaurul cu toate sfintele vase în pădure, salvându-le as